Bulevardele de la Carnac

Movilele de pamant si pietrele verticale de la Carnac, Franta, sunt printre cele mai vechi constructii facute de om
 
<p>
In toata Europa sunt raspandite monumente megalitice, din Italia, in sus, pana in Scandinavia in nord, cu un arc care cuprinde Insulele Britanice. Cel mai mare ansamblu se afla insa la Carnac, in inima padurilor de pin si a tufari­su­lui din Bretania, in vestul Frantei. Nu sunt doar mai multe pietre aici decat in oricare alt loc din Europa, dar sunt si aranjate dupa un model la cea mai mare scara, pe cea mai intinsa suprafata, cu o lungime de circa 4 km. Se stiu putine despre oamenii care au inaltat pietrele de la Carnac, dar trebuie sa fi fost buni ingineri, cu acces la o extrem de numeroasa mana de lucru si au lucrat probabil dupa un plan conceput anterior.

Complexul de la Carnac cuprinde trei concentratii majore de menhire (cuvantul – provenit din maen, „piatra“ si hir, „lung“ in limba velsa – desemnand orice piatra inalta, care sta singura in picioare), toate situate la nord de orasul Carnac: Le Ménec, Kermario si Kerlescan. La Le Ménec, 1099 de pietre sunt aranjate in 11 randuri, pe o suprafata de 1 km lungime si 100 m latime. La est, sunt cele 10 randuri de la Kermario, care se intind pe 1,2 km. Si mai la est, se afla aliniamentul aproape patrat de la Kerlescan, cu 13 randuri scurte de pietre – 555 in total – care se termina cu un semicerc de 39 de menhire  uriase, dupa 800 m. Un al patrulea ansamblu, mult mai mic, cel de la Le Petit Ménec, este alcatuit din numai 100 de pietre.

Toate aceste concentratii de pietre sunt in general simi­lare. Sunt concepute in siruri aliniate est-vest, desi sirurile nu sunt separate in mod egal, fiind dispuse mai aproape unele de celelalte spre marginile exterioare (la nord si la sud) ale formatiunii. Cu cat privesti mai la est de-a lungul ansamblului, observi ca pietrele sunt tot mai apropiate si mai inalte. Din loc in loc, ele nu mai sunt plasate in siruri, ci in curbe paralele. Inaltimea menhirilor variaza si ea: cei mai mici, din capatul de vest de la Le Ménec, au circa 90 cm inaltime; cei mai inalti, de la Kermario, au 6,5 m.

Cele 3 000 de menhire  din complexul Carnac ar putea reprezenta doar jumatate din numarul initial de pietre. Unele s-au erodat si mai multe au fost luate de fermierii locali pentru folosul propriu si de arheologi amatori. Miscari ale pamantului si cutremurul din 1722 au rasturnat si au sfaramat multe pietre, facandu-le astfel mai usor de transportat.
Concentratiile de pietre au fost ridicate in perioade diferite, intre circa 4500 si 2000 i.Cr., avand deci cam aceeasi vechime ca Stonehenge din Anglia si ca piramidele din Egipt.

Desi „arhitectii“ Carnacului si metodele lor raman un mister, geologii sunt in general de acord ca unii, daca nu toti menhirii preceda aparitia rotii in Europa (a carei prima dovada dateaza din jurul anului 1000 i.Cr., desi ar fi putut fi folosita mai devreme). Pietrele erau din granit si erau probabil tarate de la cariera pana la Carnac, apoi ridicate pe verticala. Intrucat unele dintre cele mai inalte cantaresc probabil peste 350 tone, a fost folosita probabil o imensa mana de lucru la acest proiect. Intr-o perioada cand durata vietii era de 36 de ani pentru barbati si 30 pentru femei, este putin probabil ca o persoana angajata la inceperea unei sectiuni a complexului sa fi apucat sa vada terminarea ei.

Bulevardele si cercurile de menhire  nu sunt singurele monumente preistorice de la Carnac si nici cele mai vechi. Au mai fost descoperite in zona movile de pamant sau tumulusi, dintre care cel putin doua au fost ridicate inainte de 4000 i.Cr. Aliniamentul de la Kermario este orientat spre o piatra verticala care marcheaza intrarea in groapa de trecere de la Kercado, care cuprinde o movila mare, acoperita cu iarba, cu o singura piatra in varf (dolmen). Inauntru, un pasaj marginit de pietre duce spre o incapere patrata din piatra, unde au fost ingropate mai multe generatii. Construita in jurul anului 4700 i.Cr., astfel incat intrarea sa fie orientata spre rasaritul de soare la mijlocul iernii, este cea mai veche structura care a supravietuit in Europa.

Movilele si mai ales pietrele de la Carnac au atras de-a lungul secolelor mii de vizitatori, dintre care multi au incercat sa explice semnificatia bulevardelor de menhire. Dupa cum a remarcat romancierul francez din secolul XIX, Gustave Flaubert, „Despre Carnac s-au scris mai multe prostii decat numarul pietrelor sale verticale“. Una dintre cele mai populare teorii despre Carnac este ca era un centru religios si ca pietrele erau venerate de vechii bretoni. Mult mai tarziu, aceleasi pietre au fost „adoptate“ de romani, care au sapat in ele numele zeitatilor lor. Dupa aparitia crestinismului, au mai fost sapate in pietre cruci si alte simboluri ale acestuia. Conform folclorului local, menhirii sunt siruri de soldati romani prefacuti in piatra de sfantul si fostul papa Cornély, dupa ce il alungasera din Roma inapoi in Bretania natala.

O alta credinta (existenta cel putin pana in Evul Mediu), sustinea ca pietrele puteau spori fertilitatea si de aceea o femeie stearpa dormea cateva nopti pe un cromlech (o piatra plata asezata orizontal peste cateva pietre verticale), unsa cu ceara, ulei si miere. Alternativ, ea isi ridica fustele si fie se aseza pe vine pe o piatra, fie aluneca in jos pe ea pentru a-i absorbi puterea magica. Multi oameni credeau ca pietrele verticale reprezentau spiritele stramosilor lor, impietrite pentru totdeauna. Poate ca au fost concepute ca marcaje pentru participantii la ceremoniile rituale la care preotii druizi binecuvantau recolte si animale. Sau erau doar monumente inchinate mortilor? Insusi cuvantul Carnac inseamna „cimitirul mortilor“ in bretona.

O teorie mai recenta acorda pietrelor o destinatie specifica. Studii facute la Carnac si in alte situri megalitice l-au facut pe dr Alexander Thom sa conchida ca vechii construc­tori ai sirurilor de menhire aveau cunostinte avan­sate de astronomie si au aranjat pietrele fie pentru a studia miscarea corpurilor ceresti – mai ales a lunii, dar si a soare­lui si a stelelor – fie pentru a sluji drept un imens ceas astro­nomic, dupa care puteau fi stabilite, de exemplu, perioa­dele propice aratului si insamantarii. Conform doc­torului Thom, cea mai importanta piatra din acest observa­tor lunar era megalitul acum spart de la Locmariaquer, numit Le Grand Menhir Brisé (Marele Menhir Spart). Din movilele si pietrele intinse pe o distanta de 13 km, se pot urmari rasaritul si apusul lunii, folosind piatra ca reper.

Poate nu va fi niciodata posibil sa spunem cu certitudine ce semnifica uriasele pietre de la Carnac, dar asta nu diminu­eaza fascinatia pe care o exercita asupra miilor de vizitatori care se inghesuie sa le vada in fiecare an. Desi pietrele sunt acoperite cu licheni si multe lipsesc, Carnac ofera o legatura uluitoare cu inceputurile civilizatiei pe continentul european.
</p>
<p>&nbsp;</p><strong><a href="http://diff4.smartadserver.com/call/cliccommand/4711480/[timestamp]?" target="_blank">Cea mai buna dobanda fixa la lei. Click pentru credit</a></strong>
 
Vote it up
307
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza