Bucuria de a îngriji

Patru familii au descoperit că eforturile le sunt răsplătite în feluri neaşteptate.
 

Pe măsură ce medicina modernă ne prelungește speranţa de viaţă, beneficiile ei se reflectă în numărul tot mai mare de vârstnici din ţările dezvoltate din întreaga lume. Persoanele de peste 65 de ani reprezintă acum mai mult de 17% din totalul populaţiei din lumea dezvoltată, faţă de puţin peste 14% în anul 2000. Iar înaintarea în vârstă aduce şi o nevoie mai mare de îngrijire. Pe vremuri, părinţii vârstnici, care aveau nevoie de ajutor, locuiau împreună cu copiii lor adulţi. Acum, unele familii moderne, care îşi doresc mai multă flexi-bilitate, au găsit şi alte soluţii. Iată patru familii care ne arată cum fac faţă încercărilor, dar şi bucuriile neaşteptate de care au avut parte.

 

CEL MAI FRUMOS LUCRU

 

„Aţi spus stridii?“, o întreabă socrul meu pe chelneriţă. „Nu le refuz niciodată!“ După stridii, comandă la desert spumă de ciocolată. Pe farfurie este scris „La mulţi ani!“, iar o lumânare înaltă, aprinsă, celebrează cei 93 de ani pe care îi împlineşte.

Fiicele mele adolescente s-au distrat până acum ascultând poveştile bunicului lor vitreg.

„Spune-ne cum era când Jim avea părul lung“, îl îndeamnă toate trei.

Pe Jim îl stânjenesc aceste poveşti, vechi de zeci de ani. Dar îmi dau seama că se bucură să-şi vadă tatăl atât de fericit.

„Bunicul Don“, cum îi spun copiii, s-a mutat la noi după moartea so­ţiei sale, alături de care trăise 65 de ani. Nu mai poate să conducă şi nici măcar să meargă, fără ajutorul unui cadru metalic. Are probleme cu inima, vederea îi slăbeşte, e surd de o ureche şi suferă de artrită. Dar continuă să fie voios, glumeţ şi extrem de politicos.

De când ne-am unit familiile, eu şi Jim am aşteptat momentul în care toţi cei şase copii, cu vârste între 15 şi 26 de ani, aveau să-şi ia zborul din cuib.Dar, ca o ironie a sorţii, familia noastră a crescut din nou şi, odată cu ea, şi media ei de vârstă. Pentru că dorinţa noastră de a le purta de grijă celor dragi este foarte puternică.

„Cred că e vorba de o determinare biologică. Aceeaşi empatie care ne ajută să avem grijă de copiii noştri ne îndeamnă să ne îngrijim părinţii şi să îi ajutăm pe ceilalţi“, sugerează William Haley, profesor la Şcoala de Studii asupra Îmbătrânirii, din cadrul Uni­versităţii Florida de Sud.

Un număr tot mai mare de studii arată că, dăruind afecţiune, suntem la rândul nostru răsplătiţi. „Când îi ajutăm pe cei apropiaţi, simţim emo- ţii pozitive, cum sunt compasiunea, mulţumirea şi fericirea de a putea ajuta o altă persoană“, spune psihologul Michael J. Poulin, de la Universitatea Buffalo, din New York.

Când ne ajutăm semenii suportăm mai uşor efectele stresului, indică un studiu realizat pe o perioadă de şase ani şi publicat în Jurnalul American de Epidemiologie. La fel ca un alt studiu recent, acesta a descoperit şi că persoanele care îi îngrijesc pe ceilalţi trăiesc mai mult.

Bineînţeles că mă întreb cum ne vom descurca atunci când socrul meu va avea şi mai multă nevoie de noi, pe măsură ce starea lui de sănătate se deteriorează. Dar, de fiecare dată când îl facem să zâmbească, simt cum îmi creşte inima în piept.„Această expresie legată de inimă nu este întâmplătoare“, spune profesorul Haley. Poţi să-ţi frângi mâinile, îngrijorat la gândul că ar putea suferi iarăşi un atac de cord, sau poţi alege să te bucuri de momentele frumoase. La urma urmei, problemele de sănătate nu vin pe neaşteptate când ai 94 de ani.

„Ce-ţi place cel mai mult aici, la noi, în California, tată?“, l-a întrebat soţul meu, de curând. Socrul meu a oftat adânc înainte de a răspunde. „Familia“, i-a spus el, cu vocea plină de emoţie. „Familia este cel mai frumos lucru.“ —Paula Spencer Scott/AARP Bulletin

 

O VIAȚĂ INDEPENDENTĂ

Adélheid* este o fostă vânzătoare, în vârstă de 75 de ani, care locuieşte singură într-un apartament de la marginea oraşului francez Lyon. Acum un an, a căzut în locuinţa ei, şi şi-a frac-turat glezna. Două luni mai târziu, o altă căzătură, de această dată şi mai gravă, i-a provocat o fractură de şold.

După câteva săptămâni petrecute în spital, s-a întors acasă. Era îngrijorată că nu va putea să se descurce, dar nu voia să se mute într-un cămin pentru bătrâni. „Libertatea de a duce o viaţă independentă este foarte importantă pentru mine. Vreau să fac ce vreau, când vreau“, spune ea.

Din fericire, fiica ei, Anne-Claire Rivière, în vârstă de 51 de ani, şi soţul acesteia, Guy, de 52 de ani, locuiesc la o distanţă de numai zece minute de casa ei. În ciuda programului lor încărcat – el lucrează ca programator, iar ea este manager –, amândoi o însoţesc la supermarket, unde Adélheid îşi face cumpărăturile.

Are încă nevoie să folosească un cadru, dar a început deja să meargă mai uşor. Menajera vine acasă o dată pe săptămână, iar fizioterapeutul o ajută să îşi recapete mobilitatea.

„Nu stă acasă, pândind la geam, în spatele perdelelor. Este ocupată. Îi place să se uite pe internet şi o interesează foarte mult genealogia“, spune Anne-Clai­re.

Cei doi soţi mai au grijă de o altă persoană importantă din viaţa lor: tatăl lui Guy, Maurice*, în vârstă de 89 de ani, care locuieşte într-un azil, pe aceeaşi stradă cu Anne-Claire şi Guy.

Până la sfârşitul anului trecut, Maurice locuise singur, fără probleme. „Dar începuse să uite să-şi ia medicamentele şi îi era deja greu să facă lu-cruri obişnuite“, povesteşte Guy. Anul trecut, în februarie, a căzut şi s-a lovit la cap, iar de atunci nu mai poate merge. La recomandarea medicului, Maurice a fost de acord să locuiască într-un cămin.

„A fost cea mai bună soluţie. I-am adus mobila, cărţile şi fotografiile lui preferate şi a întâlnit acolo o mulţime de oameni cu care stă de vorbă“, adaugă Guy.

Celor doi le face plăcere să-i viziteze pe Maurice şi pe Adélheid. Şi o fac des. Aşa cum spune Anne-Claire, „ne bucurăm de aceste momente. Nu ştim cât timp îi vom mai avea alături pe părinţii noştri şi vrem să profităm cât mai mult de timpul petrecut împreună.“ —Lisa Donafee

 

O COMPANIE PLĂCUTĂ

În fiecare seară, pisica se face ghem la picioarele Silviei Combi, care are 83 de ani, şi amândouă dorm liniştite. „Pentru noi e o bucurie să o vedem aşa senină, după o lungă perioadă în care avea atacuri de panică, mai ales în timpul nopţii, din cauza durerilor“, spune Magdalena Combi, de 51 de ani, nora Silviei.

În urmă cu aproape trei ani, Magdalena şi soţul ei, Florin Combi, de 61 de ani, au realizat că mama acestuia, Silvia, care tocmai împlinise 80 de ani, nu mai poate sta singură în garsoniera ei. Locuia acolo de vreo 15 ani, de când rămăsese văduvă. Dar, în ultimii ani, începuse să aibă probleme de sănătate. O supărau inima şi poliartrita reumatoidă, boală ce îi dădea dureri mari de articulaţii. Era însă un avantaj faptul că garsoniera ei se afla la numai cinci minute de blocul în care se găsea apartamentul fiului ei, în cartierul bucureştean Panduri.

„Deşi treceam zilnic pe la ea şi îi duceam de mâncare, îi făceam toate cumpărăturile de care avea nevoie şi o sunam şi de câte cinci ori, tot degeaba. Uita să-şi ia medicamentele şi refuza să se hrănească“, povesteşte Magdalena.

După o săptămână în care au chemat salvarea de trei ori, pentru că Silvia se simţea rău, s-au decis că e timpul ca ea să se mute cu ei, în apartamentul lor de trei camere. Una dintre fetele lor era deja căsătorită şi la casa ei, iar cealaltă s-a mutat şi ea la scurt timp. „I-am făcut Silviei camera ei, ca să aibă unde să-şi pună toate lucrurile importante şi amintirile. Este foarte independentă. Are televizorul ei şi emisiunile preferate la care se uită şi uneori îi place să mănânce la ea în cameră“, adaugă Magdalena.

Ea şi soţul ei au grijă ca Silviei să nu-i lipsească nimic. Îi gătesc mâncăruri fără grăsimi, au grijă să-şi ia medicamentele, îi cumpără tot felul de creme, ca să se ungă la articulaţiile dureroase şi saltele mai moi, pe care să se simtă mai confortabil şi, deseori, trec să vadă dacă are nevoie de ceva în timpul nopţii. La numai trei săptămâni după ce s-a mutat împreună cu ei, Silvia se simţea mult mai bine.

Ca mai toţi oamenii în vârstă, Silvia are probleme cu inima şi dureri mari de articulaţii. De aceea necesită o dietă specială şi tot timpul cineva trebuie să aibă grijă să-şi ia medicamentele la timp.

„Iese cu noi la plimbare şi o ducem regulat la controale medicale. Este o companie foarte plăcută. Ne povesteşte din tinereţile ei şi e glumeaţă. Uneori, când ne amuzăm că nu aude bine, dar prinde ceva din context, ne dojeneşte, spunându-ne că o să ne fie nouă dor de glumele ei. De când s-a mutat la noi, parcă suntem cu toţii mai relaxaţi şi mai veseli“, spune Magdalena.

Cea mai mare bucurie a Silviei e să vină nepoatele în vizită. Ele trec să-şi vadă bunica şi părinţii în unele seri din timpul săptămânii, dar şi în weekenduri. „Asta e marea mea fericire. Când vin copiii şi ne adunăm toţi grămadă. E aşa de bine să-i simţi pe ai tăi în jur şi să ştii că nu eşti singur“, spune Silvia. —Ada Bucur

 

O DORINţĂ ÎMPLINITĂ

Frieda Bolduan avea 43 de ani, era necăsătorită şi nu avea copii, când i-a întâlnit pe Marina, o fetiţă de şapte ani, şi pe cei trei fraţi ai săi, la căminul de copii unde lucra. În iunie 1972, serviciile de asistenţă socială îi transferaseră pe cei patru copii la centrul înfiinţat de organizaţia SOS Satele Copiilor în oraşul german Norderstedt.

Frieda a ales să fie asistentul lor maternal. Legătura dintre Marina şi femeia căreia îi spunea mamă a devenit tot mai puternică. Când a crescut, Marina a început să lucreze ca designer de interior şi şi-a întemeiat propria familie.

Acum, cele două femei locuiesc iarăşi în aceeaşi casă, dar rolurile s-au inversat. Acum Marina, în vârstă de 50 de ani, are grijă de Frieda, care are 86 de ani.

În anul 2010, Frieda s-a mutat cu Marina, soţul ei, Ronald Weber şi fiica lor de 12 ani, Viviane, în casa lor din oraşul german Boorstedt.

Marina spune că dintotdeauna şi-a dorit să locuiască împreună cu mama într-o casă mare. „Vreau să-i dăru-iesc, la rândul meu măcar o parte din ce mi-a oferit ea mie.“

Frieda are o cameră confortabilă, cu fotografii, cărţi şi o canapea comodă. Şi, cel mai important, face parte din familie. Atât cât poate, Frieda participă la activităţile familiei. Suferă de demenţă şi a început să îşi piardă memoria. În fiecare zi, Marina încearcă să o facă să se simtă de ajutor. „Mă ajuţi să calc rufele?“, o roagă pe Frieda, întinzându-i prosoapele de bucătărie.

Marina pregăteşte prânzul când Viviane se întoarce de la şcoală. Fetiţa îşi îmbrăţişează cu drag bunica. „Ce mai faci, buni?“, o întreabă Viviane. Frieda îşi găseşte greu cuvintele, dar îi zâmbeşte larg.

După masă, Marina o întreabă: „Ai obosit, mamă?“. Frieda încuviinţează din cap, aşa că fiica ei o ajută să se ridice. „Hai în camera ta, să dormi puţin. Dacă vrei, mai târziu mergem la clubul de yachting din Kiel, să priveşti marea, cum îţi place ţie.“ Frieda îi strânge uşor mâna şi îi răspunde: „Da, ar fi minunat“.

În timp ce Frieda se odihneşte, Marina spală vasele. „Fără mama şi dragostea ei nemărginită nu aş fi reuşit în viaţă. M-a învăţat să nu mă dau bătută niciodată şi să am încredere în mine“, spune ea. „Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu o aveam pe ea.“ —Annemarie Schaefer

Paula Spencer Scott, soţul ei Jim şi copiii lor se bucură de o cină în familie, 
cu „Bunicul Don“. „Familia este cel mai frumos lucru“, spune el.

*Numele a fost schimbat de redacţie.

Vote it up
87
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza