Bob Beamon, săritura miracol

… şi fotografia care a lansat o carieră  
 

CÂND TONY DUFFY A AUZIT PRIMA DATĂ numele celui care avea să-l facă faimos, era la Jocurile Olimpice din Mexico City, din anul 1968. Un fotograf amator ca Tony nu avea ce să caute în zona Satului Olimpic, dar a reuşit cumva să se strecoare şi să-şi petreacă mult timp cu atleţi de renume, precum campionul olimpic Lynn Davies, galez de origine, şi americanul Ralph Boston, medaliat cu aur în 1960 şi cu argint în 1964. Ralph Boston deţinea recordul mondial la săritura în lungime, cu 8 m şi 35 cm.

La un moment dat, în discuţie s-a pronunţat numele lui Bob Beamon, un american precoce, „o prăjină de om, înalt de 2 metri şi 16 centimetri, cu o greutate de 72,5 kilograme“, conform revistei Sports Illustrated. Ralph Boston a ţinut să-l sfătuiască pe Lynn Davies în privinţa tânărului de 22 de ani cu picioare de cocostârc: „Să nu cumva să-l superi cu ceva, că s-ar putea să sară de nervi în afara gropii cu nisip“.

Tony Duffy s-a gândit atunci, „Oau, clar trebuie să văd şi eu cine e Beamon ăsta“.

LONDONEZUL TONY DUFFY era de profesie contabil, dar îşi dorea mai mult de la viaţă. În timpul exuberanţei anilor ’60, Tony ajunsese să urască „mediul rigid al contabililor, care îţi cere să fii sobru şi reţinut“.

S-a apucat de fotografiat ca hobby. A cumpărat un Voigtländer vechi ca să facă poze „iubitelor mele şi locurilor pe care le vizitez în vacanţe“. Patricia Nutting, alergătoare la cursa cu obstacole, era una din acele iubite. Ea l-a încurajat să trimită imaginile unei reviste sportive locale. Au folosit una dintre poze, i-au trimis o sumă modică şi i-au creditat numele ca fotograf.

A continuat să meargă la toate evenimentele de atletism chiar şi după ce s-a despărţit de Patricia Nutting şi şi-a actualizat echipamentul foto cu un Nikkormat, un aparat Nikon neprofesionist, la care trebuia să deruleze filmul după fiecare poză făcută. Prinsese microbul fotografiatului, iar în toamna lui 1968 Tony Duffy şi-a planificat o călătorie la Jocurile Olimpice.

ADVERSARII LUI BOB BEAMON ştiau de talentul lui, dar nu şi de obstacolele pe care a trebuit să le treacă pentru a ajunge la Mexico City. Mama lui a murit înainte ca acesta să împlinească un an, iar pe tatăl biologic nu l-a cunoscut niciodată. A fost crescut de mama tatălui său vitreg în Queens, un cartier din New York unde a făcut contrabandă cu droguri în adolescenţă, înainte să fie trimis la şcoala de corecţie.
Antrenorii lui Bob Beamon l-au ajutat să îşi cultive talentul de atlet, iar în 1964 era de deja unul dintre cei mai buni săritori în lungime din întreaga reţea naţională a liceelor din America.

Bob Beamon nu avea aptitudinile tehnice ale lui Ralph Boston, dar avea viteză, un avantaj pe care John Carlos l-a ajutat să îl exploateze. Bob a prins aripi înainte de Olimpiadă, când a înregistrat 22 de victorii la 23 de concursuri de atletism în 1968.

ÎN TIMP CE ATLEȚII făceau încălzirea, Tony Duffy se îndrepta spre secţiunea de locuri ieftine a arenei, când a observat că scaunele de lângă peluză erau neocupate, probabil din cauza prognozei meteo ce anunţase averse de ploaie. Pun pariu că pot să mă strecor cumva în arena principală, şi-a spus el în gând. Cu aparatul agăţat de gât, Tony Duffy a trecut prin punctele de control „cu zâmbetul pe faţă şi fluturând nişte acte din portofel în loc de permis. În cel mai scurt timp, m-am trezit că luam loc în rândul din faţă“.

Cum majoritatea mass-mediei era ocupată cu apropi­erea finalei de la proba de 400 de metri, Tony era singurul fotograf de lângă groapa cu nisip, aflată la 15 metri depărtare.

Primii trei din cei 16 finalişti au sărit prost. Următorul pe listă era Bob Beamon. Fotograful a luat poziţie şi a fixat obiectivul Nikkormat înspre pista de sărituri.

În aerul rarefiat (la o altitudine de 2.300 de metri), Beamon se bucura de aproape toate condiţiile favorabile pentru o săritură impecabilă.

Bob Beamon era încremenit, cu privirea fixată pe groapă, după care a pornit, balansându-şi picioarele sale lungi în aer. După 19 paşi, şi-a împins piciorul drept în pământ şi a prins avânt. Părea că aleargă în aer. Plutea undeva la 1,8 metri depărtare de sol.

„A început să alerge şi atunci când s-a desprins de sol a continuat să urce în aer“, a povestit mai târziu John Carlos.

Pe măsură ce gravitaţia îşi reintra în drepturi, Beamon şi-a tras braţele înapoi pentru o ultimă forţare. Adidaşii lui albi au dispărut într-un nor de nisip în timp ce picioarele preluau impactul cu pământul. Posteriorul său a atins în trecere nisipul. Secvenţa a durat în jur de şase secunde care pur şi simplu au tăiat respiraţia celor de faţă.

Beamon a aterizat pe iarbă, s-a uitat în urmă să vadă dacă nu cumva a ratat lovitura, după care s-a scuturat de nisip în timpul unei alergări uşoare prin faţa oficialilor în sacouri roşii, care rămăseseră muţi de uimire.

Un aparat electronic de măsurare a săriturilor era montat pe o şină de-a lungul gropii cu nisip. La săritura lui Beamon, aparatul nu a putut să o urmărească până la capăt, pentru că atletul american depăşise cu mult limita şinei instalate, aşa că arbitrii au fost nevoiţi să găsească o ruletă şi să măsoare manual.

După 20 de minute, săritura în lungime a lui Beamon a fost afişată. Atletul american de doi metri şi 16 centimetri tocmai bătuse recordul mondial cu aproape 60 de centimetri, săritura fiind de 8,90 metri. Aurul lui Beamon rămâne una dintre cele mai mari victorii din istoria modernă a Jocurilor Olimpice.

„Scopul meu era să sar 8,20 metri sau 8,30 metri“, a declarat Beamon pentru Philadelphia Inquirer. „Dar 8 metri 90! Parcă am fost în Zona Crepusculară, undeva între timp şi spaţiu. Nu-mi venea să cred că eu am fost cel care sărise atât de mult.“

TONY DUFFY A REUŞIT SĂ FACĂ o fotografie în timpul săriturii lui Beamon. Aşteptase ca sportivul să se apropie cât mai mult de obiectiv, dar nu avea nici cea mai vagă idee de ce reuşise să surprindă cu aparatul său neprofesionist. Două zile mai târziu, Tony derula filmul proaspăt developat în lumină.

Imaginea cu Bob Beamon era clară. Surprins chiar în momentul de dinainte să înceapă să coboare, Beamon avea mâna dreaptă deasupra piciorului drept, iar mâna stângă coborâtă ca pentru a se pregăti de aterizare. În imagine, atletul pare că sare peste capul unui arbitru din fundal, iar gura în formă de „O“, expresia feţei şi detaliile din poză sunt excelent surprinse.

Era fotografia perfectă a unei sărituri perfecte.

Întors în Anglia, Tony Duffy a trimis pozele la revista Fotografii amatori. Imaginea cu Beamon a fost publicată într-un spread cu Maureen Barton, săritoare în lungime de ori-gine britanică.

Reacţia în Europa a fost de neimaginat: un amator le-a dat peste nas fotografilor profesionişti. Nicio altă poză de la Olimpiada din Mexico City nu reuşise să îl surprindă pe Beamon din faţă şi, pe deasupra, în punctul cel mai înalt al săriturii.

„Săritura“ a fost preluată de reviste şi postere din întreaga lume. Sigur pe el şi pe renumele proaspăt dobândit, Tony Duffy a bătut la uşile publicaţiilor de pe Fleet Street.

El a părăsit definitiv domeniul contabilităţii în 1971, iar în 1972 avea propria agenţie, Allsport, şi se număra printre fotojurnaliştii acreditaţi la Olimpiada de vară din München. În 1983, Tony Duffy s-a mutat în Statele Unite, pentru a pune pe roate Allsport SUA şi pentru a fotografia Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984.

TONY DUFFY ŞI BOB BEAMON s-au întâlnit de câteva ori după Olimpiada din Mexic. Atât fotograful, cât şi atletul au recunoscut rolul celuilalt în crearea unor poveşti de succes. După Mexico City, rănile l-au încetinit pe Beamon şi n-a mai reuşit să sară mai mult de 8,22 metri. A fost recrutat de clubul de baschet profesionist Phoenix Suns, dar nu a ajuns să joace în NBA.

„Ce poţi face după aşa o realizare?“, a spus Tony Duffy. „Cred că ar fi fost imposibil să bată propriul record de la Mexico City.“

Beamon a absolvit Colegiul Adelphi şi a fost subiectul unei cărţi publicate în 1979, Săritura perfectă, de Dick Schaap. (Pe copertă apare fotografia făcută de Tony Duffy.) Astăzi are 69 de ani şi locuieşte în Florida.

„A fost incredibil“, i-a spus olimpicul scriitorului Dick Shaap, „dar a fost doar unul din multe alte lucruri pe care le-am făcut în viaţă“.

Recordul său a fost bătut abia în anul 1991, în Tokio, de către americanul Mike Powell, care a sărit 8,95 metri. Tony Duffy era acolo când s-a întâmplat. Aerul era similar cu cel din Mexico City în 1968, „cu aceeaşi ploaie care întârzia să apară şi cam aceleaşi condiţii atmosferice“, îşi aduce aminte fotograful.

Ultima olimpiadă la care a lucrat Duffy a fost cea din Atlanta, în 1996. Allsport a fost ulterior achiziţionată de Getty Images. Acum în vârstă de 78 de ani, Duffy locuieşte în California de Sud. L-am întrebat dacă imaginea cu Beamon a fost cea mai bună fotografie a lui.

„A fost cea mai norocoasă poză a mea şi a fost şi cea mai importantă, dar cu siguranţă nu a fost cea mai bună, pentru că nu am muncit foarte mult la ea. El a alergat şi a sărit, iar eu am apăsat o dată pe butonul aparatului de fotografiat.“

 

DEADSPIN (OCTOMBRIE 2015) COPYRIGHT © DE GAWKER MEDIA. WWW.DEADSPIN.COM

Vote it up
163
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza