Barbatul care iubeste lupii

In desisul padurilor germane, un om traieste alaturi de lupi, hotarat sa le schimbe reputatia de salbaticiuni feroce
 

<p>

Copacii isi picura umezeala, iar soarele abia isi trimite cateva raze prin norii adunati destul de jos. Nu se aude niciunul dintre zgomotele specifice secolului XXI: nu trec avioane pe deasupra, nici trenuri la distanta, nu se grabesc masini spre oraselul invecinat. Padurea, desprinsa parca din basmele fratilor Grimm, este tacuta, inspaimantatoare chiar.

E trecut putin de ora opt seara, iar Werner Freund, in varsta de 79 de ani, porneste la treaba, de-a lungul drumului de pamant care trece printre pinii intunecati. Barbatul e imbracat in vechea sa salopeta de parasutist, care miroase a grasime de animal si sange. Intr-o mana tine o galeata cu carne de miel, in cealalta un bat lung, facut dintr-un os de taur.

Tintele sale il miros inainte de a-l vedea, iar tacerea este intrerupta de un urlet ce se ridica in aer, dandu-ti fiori pe sira spinarii. Apoi se mai aude unul si inca unul, si apoi altele, pana cand padurea din inima celei mai tehnologizate tari europene devine un cor haotic de sunete primordiale, care pot  baga groaza in inima oamenilor. Dar pentru Freund aceasta este o simfonie a frumusetii, compusa de animalele carora le-a dedicat viata. Cand se apropie de tarcul lupilor arctici, scoate si el un urlet care i-ar garanta o slujba in orice departament de efecte speciale de la Hollywood. Lupii ii raspund cu si mai mult entuziasm.

Il recunosc pe omul-lup. Asa ca, in momentul in care acesta se strecoara in tarcul lor, falci care pot musca cu  o forta de 150 de kilograme  pe centimetrul patrat, dublul celei de care e in stare un ciobanesc german, se deschid pentru a lasa limbile lungi si mov sa se strecoare printre coltii teribili si sa-l linga pe fata.

Apoi, in timp ce doi dintre pui mesteca nerabdatori bastonul comestibil al lui Freund, masculul alfa il vede pe Freund cum ia o bucata de carne de miel intre buze. Se indreapta spre el, 45 de kilograme de pradator feroce, fara inamici naturali in salbaticie, si care trebuie sa consume zilnic intre trei si cinci kilograme de carne pentru a supravietui.

Masculul ia carnea ca printr-un sarut din gura lui Freund. O miscare blanda pe care, in curand, o imita si restul haitei, pana cand galeata ramane goala si micul dejun ia sfarsit.
Acesti lupi sunt una din cele patru rase de care Freund are grija in parcul de 4,5 hectare din Germania, in apropierea granitei cu Franta si Luxemburg.  

Atat de des percepute negativ, aceste creaturi minunate si extrem de inteligente se intorc in salbaticie pe intregul continent, cu ajutorul unor programe menite sa le stopeze disparitia. Chiar daca lupii lui Freund se afla in captivitate, el a devenit un avocat pentru eliberarea lor in salbaticie. Haite intregi hoinaresc acum prin Saxonia si au fost zarite in padurile Bavariei, la granita cu Republica Ceha. Germania estimeaza ca este vorba in total de 12 haite, ce repopuleaza padurile din care fusesera exterminate de catre vanatori, cu un secol in urma. Profesorul Beate Jessel, seful Agentiei Federale pentru Conservarea Naturii din Germania, spune ca intoarcerea lupilor e „de neoprit“ acum. O sintagma care aduce bucurie in inima lui Freund, un aventurier in regatul salbaticiei. Un  om care a facut mai mult decat orice alt individ pentru a le spulbera proasta reputatie de sinistri ucigasi fara mila, ce vaneaza deopotriva oameni si animale.

Pentru Freund nu exista nimic rau in lupi. „Povestile pentru copii le-au creat o reputatie proasta“, spune el imbufnat. „Scufita rosie si toate celelalte. Sunt animale minunate si cei care spun ca lupii nu ar trebui sa se afle in libertate ar putea la fel de bine sa spuna ca nu le pasa ce se intampla cu elefantii din savana africana. Suntem cu totii imbogatiti de prezenta lor, prin simplul fapt ca se afla printre noi.“

Dolofan, barbos si doar putin mai inalt de 1,70 m, Freund se simte in largul sau in uniforma patata de sange pe care prietenii sai, lupii, o recunosc. Deceniile de viata alaturi de ei si aventurile sub cerul liber au dat trasaturilor sale, asprite de vreme, culoarea pe care o are pielea unui marinar sau a unui om al muntelui. Are miscari de o viteza si o agilitate surprinzatoare pentru un barbat de varsta sa.

Haita sa este una dintre atractiile majore in Merzig. Lupi cenusii, lupi siberieni, lupi cafenii canadieni si haita de lupi arctici, 25 in total, hoinaresc in enclavele lor separate din uriasa padure. Nu exista taxa de intrare, iar abatoarele locale le ofera carne gratuit.

Freund face totul din dragoste. El a crescut cu mana lui mai mult de 70 de pui de lup. Doarme intr-o cabana friguroasa din lemn, care serveste si drept clinica pentru lupi, in cazurile cand un animal e ranit sau bolnav. De-a lungul a trei decenii, a ajuns sa inteleaga comportamentul lupilor mai bine ca oricine si, ca atare, se bucura de o oarecare celebritate la emisiunile de televiziune despre natura si in presa locala.
Mai mult decat orice, se lupta sa elimine mitul „lupului celui rau“ din subconstientul propriei sale specii.

„Uite ce e!“, exclama el. „Cainii din lumea intreaga omoara o multime de oameni, in fiecare an, si mai musca alte cateva milioane. Cainii si-au pierdut teama de oameni, lupii n-au facut-o. Eu ma apropii de ei pentru ca ma cunosc. Un strain nu ar putea face asta.“
„Lupii salbatici sunt rareori agresivi fata de oameni. Daca au loc atacuri, ele fac multa zarva in presa, tocmai pentru ca sunt atat de rare. Omul este mult mai periculos pentru lup decat invers.De asta eliberarea lor in salbaticie va avea limitele ei. Exista o limita a habitatului si una a prazii, motiv pentru care fermierii vor pierde mereu cateva oi in favoarea lor, iar traficul rutier isi va lua si el anual tainul.“

Freund nu a fost mereu un om al lupilor. Nascut in Germania, in 1933, in aceeasi luna in care Hitler a venit la putere, a crescut in zona rurala lipsita de lupi de pe langa Frankfurt, intr-o familie de padurari si ciobani.
„Dragostea de animale am mostenit-o de la mama mea“, isi aminteste el. „Pentru ea, toate animalele erau bune, asa ca nu m-am temut niciodata de ele. Nu mi-a spus niciodata povesti despre lupul cel mare si rau, asa cum a auzit ea cand era copil.“

„Trebuia sa mergem la camp sa adunam iarba pentru capre. Si una dintre pisicile noastre, intotdeauna aceeasi, cu blanita cu alb si negru, venea cu noi. Am intrebat-o de ce restul pisicilor nu veneau niciodata si mi-a spus ca nu toate pisicile sunt la fel, ca au propriile lor personalitati. Aceasta a fost prima mea lectie despre unicitatea caracterului fiecarui animal.“

Si-a facut ucenicia ca gradinar, dar, in 1950, dragostea sa pentru animale l-a dus la gradina zoologica si botanica Wilhelma, din Stuttgart, unde a devenit ingrijitor al pradatorilor mari. La fel ca si in cazul lupilor, Freund a devenit un mare fan al ursilor si a fost fotografiat mangaind un leu, apropiindu-se de o hiena si imprietenindu-se cu o puma.

Mai tarziu, s-a inrolat in armata Germaniei Federale si si-a petrecut urmatorii 32 de ani ca militar. In timp ce activa in trupele speciale de elita, a intalnit soldati britanici stationati pe teritoriul Germaniei si a devenit fascinat de traditia lor de a avea un animal, fie el caine, tap sau magar, ca mascota a regimentului.
„Nu mi se pareau animale potrivite pentru trupele de elita“, spune Freund zambind. „Asa ca mi-am facut rost de un urs brun. Ar fi trebuit sa vezi expresia de pe fata comandantului, cand, la o parada, am trecut prin fata lui cu ursul in lesa!“

In 1962, s-a casatorit cu Erika, care era un suporter pasionat al cauzelor sale legate de animale. Armata i-a oferit timp liber pentru a se alatura unor expeditii peste hotare, 15 in total, in unele dintre cele mai indepartate locuri de pe planeta: Africa, America de Sud si Asia.
Intr-una dintre aceste calatorii, a inghitit un parazit, mancand sarpe crud, si a trebuit sa fie operat de urgenta in Anglia pentru a a-i fi salvata vederea.

Dar, in ciuda respectului si dragostei ce o poarta tuturor animalelor, lupul este cel care s-a lipit de sufletul lui Freund mai mult decat oricare altul.
Dupa ce s-a stabilit in Merzig, in anii ’70, a luat legatura cu autoritatile locale. Acestea s-au aratat receptive la ideea unui sanctuar al lupilor, care sa poata fi vizitat de toata lumea.

Primii lupi achizitionati erau pui proveniti de la gradinile zoologice si rezervatiile cu animale. Cei mai multi au fost crescuti cu mainile lor de catre Freund si Erika. Cei doi le-au oferit o legatura unica, fiind, in ochii animalelor, adevarati parinti.
„A trebuit sa devin un lup, pentru a crea o legatura cu ei“, spune el. „Acesta este singurul fel in care le poti castiga increderea.“
Nu toate intalnirile lui Freund cu animalele sale preferate sunt lipsite de riscuri. Salopeta de armata cu mirosul ei exotic, pe care o poarta in tarcul lupilor arctici, nu poate fi purtata, de exemplu, in tarcul lupilor canadieni. Odata, o femela dominanta dintr-o haita a mirosit pe hainele lui o alta femela, dintr-o alta parte a padurii, si i-a smuls o bucata de ureche inainte sa devina, din nou, prieteni.

Acum 25 de ani, Igor, masculul alfa din specia lupului european, a privit brusc in sus de la adapatoarea lui si a inceput sa arate toate semnele unui atac. Haita era in spatele sau si se strangea amenintator in jurul lui Freund. „I-am lasat sa se apropie cam la un metru si jumatate, apoi l-am lovit sub barbie cu toata puterea mea“, isi aminteste Freund. „L-am surprins pe Igor si am adus haita inapoi langa mine. Am scapat ca prin urechile acului!“

Deloc surprinzator, empatia pe care le-o arata si viata sa alaturi de lupi i-au adus, pe langa porecla de Omul-Lup, si pe cea de Cel care vorbeste cu lupii. Nici nu e de mirare ca americanul Monty Roberts, cel care a inspirat povestea „omului care vorbeste cu caii“, este unul dintre prietenii sai si a fost sa-l viziteze la Merzig, pentru a vedea relatia remarcabila pe care Freund o are cu aceste animale.

„Cu toate astea, trebuie sa fiu mereu in garda“, atrage atentia Freund. „Desi adopt pozitia unui «supralup», sunt tot un intrus. Cand intru pe teritoriul lor, ma duc doar la masculul alfa sau la perechea sa. Daca as proceda altfel, ar fi interpretat ca un atac asupra haitei. O contestare a ierarhiei. Incerc sa nu ma implic in luptele lor. Cateodata intervin daca mi se pare ca s-au incins prea tare, dar intotdeauna risc sa fiu ranit.“
„Lupii dominanti sunt aroganti. In consecinta, ca lup sunt arogant. Dar ca om nu sunt.“

Ziua se sfarseste la fel cum a inceput. Intunericul este mediul de confort pentru lupi: e vremea vanat, pentru ucis.
Uneori, Freund le pregateste ratia de carne sub forma unei oi din hartie presata, astfel incat animalele sa o poata sfasia bucati, ca si cum ar fi adevarata.
Freund isi face din nou turul, scheunand si urland, hranind si mangaind aceste creaturi care inspira frica. Poate ca nu a reusit sa elimine toata teama din relatia omului cu Canis Lupus, dar munca lui nu s-a terminat inca.

Stiai ca lupii…?

… sunt monogami si au intre patru si sase pui, care la nastere nu pot vedea sau auzi
… traiesc in haite de pana la 30 de exemplare si au o durata de viata cuprinsa intre sase si opt ani, in salbaticie
… nu urla la luna asa cum se crede; urletele ii ajuta sa se localizeze si sa alunge celelalte haite
… au acelasi ADN cu cainii domestici in proportie de 99,8%
… sunt in numar de 16.000-18.000 in Europa, si alte 25.000-30.000 de animale in fostul spatiu sovietic
… alearga cu pana la 50 km ora
… au inceput sa fie reintrodusi in padurile din Franta, Germania, Suedia si Norvegia
… au 42 de dinti, cu 10 in plus fata de oameni

</p>

Vote it up
190
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza