Aventura vietii

Doi aradeni au parcurs cu caiacul peste 2.600 de kilometri pe Dunare. De la izvoare, pana la varsarea in mare...
 

<p>

Se anunta o zi frumoasa. La fel ca cea de dinainte, cu soare si cer senin. Pornisera dis de dimineata. Tocmai trecusera de unul dintre cele mai mari baraje si mai aveau mai putin de 1.000 de kilometri pana la destinatie. In cateva zeci de minute, cerul se intuneca insa brusc si un vant teribil se abatu asupra lor.

Rafalele sfichiuiau apa cu peste 60 de kilometri la ora, ridicand valuri de aproape un metru. In mijlocul fluviului, doi barbati se zbateau sa-si mentina caiacele in linie dreapta si sa infrunte mai departe valurile din ce in ce mai amenintatoare. Vasleau greu din padele, apasati de vantul ce-i biciuia frontal. Exista oricand pericolul ca micile ambarcatiuni, de numai 5,5 metri lungime si 19 kilograme greutate, sa se rastoarne. „Trebuie sa iesim, nu mai putem inainta!“, striga unul dintre ei.
Dintr-o data, de undeva de pe uscat, mai multi pescari incepura sa strige si sa le faca disperati semne din brate. Parea ca vor sa le transmita neaparat ceva. Le indicau spre mal, dupa care miscau iar mainile. Sa fi aparut, oare, vreun pericol? Calin Nica si Reinhardt West au inteles un lucru: trebuiau sa afle ce se intampla.

Totul a inceput pe 22 mai, intr-o zi insorita de vara, in curtea castelului Fürstenberg, din orasul german Donaueschingen. Aici, Brigach si Breg, cele doua paraiase care izvorasc de sub varful Kandel, din Muntii Padurea Neagra, se unesc, dand nastere Dunarii. La punctul de izvor al fluviului se afla o fantana, marginita de un complex statuar cu doua femei – o mama, simbolizand Europa, ce ii arata fiicei sale, Dunarea, calea de urmat.

Sub statui, chiar in dreptul placii de piatra ce indica lungimea fluviului pana la Marea Neagra – 2.860 de kilometri, doi barbati se pozeaza cu un banner pe care scrie cu litere mari: Black 2 Black. Sunt doi aradeni, veniti tocmai din Romania: Calin Nica si Reinhardt West.
– Pentru ce protestati voi aici?, ii intreba o femeie in varsta.
– Nu protestam!, raspunse Calin. Vrem sa ne dam cu caiacele pe Dunare, pana la Marea Neagra.
– Voi vorbiti serios?, reveni femeia, parca nevenindu-i a crede.
– Absolut!, spuse mandru Calin.
Cei doi se pregatisera de mai bine de un an pentru aceasta expeditie, pe care o considerau deja aventura vietii lor.

De profesie designer, Calin Nica lucreaza la Serviciul Tehnic de Interventie la Dezastre din Arad. Tanarul era pasionat inca din copilarie de tot ce inseamna navigatie, de pe vremea cand urmarea fascinat felul in care tatal sau, angajat la Cooperativa Mestesugarilor, lucra la ambarcatiunile care circulau pe Mures. Acum, la 40 de ani, Calin detine o canoe indiana, cu care, in timpul liber, se da cu prietenii pe raul Mures. In 2011, cu prilejul unei astfel de plimbari pe rau, lui Calin Nica si unui alt amic de-al sau, Cosmin Truta, le-a venit ideea sa cucereasca Dunarea, singurul fluviu din Europa care curge de la Vest la Est. Ideea parea aproape nebuneasca, fiind vorba de aproape 3.000 de kilometri de curs fluvial, cu baraje, trafic de nave, revarsari de rauri si alte probleme. Mai mult, isi propuneau sa fie prima expeditie romaneasca cu toata logistica la bordul barcii, inclusiv corturi si hrana, fara suport de pe uscat si, mai ales, fara GPS. Stiau ca nu le va fi deloc usor.

Pentru a face rost de doua ambarcatiuni bune, ei au apelat la sprijinul unui aradean emigrat in Germania, Reinhardt West. In varsta de 58 de ani, barbatul practicase in tinerete caiac-canoe, fusese apoi antrenor pana in 1990, an in care a emigrat in Germania. Aici, n-a renuntat la microbul navigatiei si si-a deschis o firma pentru constructii de ambarcatiuni sportive. Nu stia nimic despre proiectarea si realizarea lor, dar era dispus sa invete. In prezent, Reinhardt e considerat, in lumea pasionatilor de navigatie, unul dintre cei mai buni constructori de caiace si canoe.

Cu cei doi aventurieri in fata, Reinhardt si-a spus ca nu poate rata o astfel de ocazie: „Sa stiti ca vin si eu!“. Zis si facut. Cei trei s-au pregatit timp de aproape un an, fie la sala de fitness, fie pe raul Mures. Cu cateva saptamani inainte de plecare, Cosmin i-a anuntat pe colegii sai ca nu mai poate pleca in expeditie din motive de sanatate. „Planetele se asezasera astfel incat am plecat doar eu cu Reinhardt“, spune Calin. „Si adevarul este ca fara el nu cred ca as fi putut duce expeditia la capat.“
Aradenii si-au lansat caiacele la apa in orasul german Ulm, la aproape 200 de kilometri de Donaueschingen, acolo unde Dunarea devine navigabila. „Prima zi a fost deosebit de frumoasa“, povesteste Calin. „Era soare si o gramada de caiacisti ne-a insotit o parte din traseu si ne-a incurajat.“

Urmatoarele doua saptamani au reprezentat insa un adevarat chin pentru cei doi. O ploaie mocaneasca i-a sacait permanent. „Ne-a fost greu atatea zile, pentru ca hainele nu apucau sa se usuce, in timpul noptii. La un moment dat, chiar am inceput sa ne intrebam: «Ma, oare noi ce naiba cautam aici?»“, isi aminteste Calin.

Cei doi aventurieri pe apa isi propusesera sa parcurga aproximativ 50 de kilometri zilnic, dar nu reuseau intotdeauna. Cele mai multe probleme le aveau cu obstacolele construite de om. Numai pana in Austria au fost nevoiti sa treaca de 28 de baraje. De fiecare data, trebuiau sa traga la mal, sa-si ridice caiacele pe uscat si sa le transporte pe cele doua roti montate special. La finalul zilei, intampinau, mai mereu, greutati in gasirea unui loc propice de campare. „Mai ales in Germania si Austria, malurile erau extrem de inalte, cu diguri, ingradiri, pietre“, povesteste Reinhardt. „Cautam zeci de minute in sir. De multe ori, se intuneca bine, noi eram cu apa siroind si tot nu gaseam.“
Asa au strabatut 214 localitati din sapte tari, printre nave mai mici sau mai mari, de marfa sau de croaziera, barje, ecluze, busteni razleti, pe alocuri gunoaie si PET-uri, timp de o luna si jumatate.

In acea zi de vara, in care soarele ii amagise dimineata, Calin si Reinhardt tocmai trecusera de Drobeta Turnu Severin. In dreptul satului Vrancea, acolo unde Dunarea descrie un cot extrem de strans, se porni brusc un vant de gradul V, cu rafale de pana la 70 de kilometri la ora. „Intrasem, parca, intr-o furtuna pe mare“, spune Calin. „Mi se spargeau valurile direct in piept“. Fabricate din fibra de sticla si extrem de usoare, caiacele se balansau amenintator. „Mi se parea ca, dintr-un moment in altul, o sa-mi zboare padela din mana“, spune si Reinhardt. Cei doi navigatori au crezut, initial, ca pot tine piept urgiei, dar si-au dat seama, in scurt timp, ca vasleau in zadar. „Caline, n-are rost!“ striga Reinhardt, constient ca oricand se pot rasturna.

Dinspre uscat, pescarii le faceau semne disperati. „I-am observat, dar n-auzeam nimic din ce spuneau“, recunoaste Calin. Se indreptara rapid spre mal. Cu 10 metri inainte de a acosta, unul dintre pescari striga din toti rarunchii: „Am auzit despre voi la radiooo! Bravo, baieti! Tineti-o tot asa!“.

Banuielile negre ale celor doi caiacisti se spulberara imediat, fiind inlocuite de sentimente de satisfactie si mandrie. Pe mal se stransesera si alti sateni si toti localnicii ii aplaudau.
„Momentul in care, dupa 46 de zile de vaslit, am iesit, in sfarsit, in mare, n-o sa pot sa-l uit niciodata“, spune Reinhardt. „Am urlat amandoi de fericire: «Am ajuns!» Se mai vedea doar linia orizontului. A fost magic!“.

</p>

Vote it up
258
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza