Au scapat ca prin miracol

Descopera povestile fascinante a patru oameni care si-au vazut efectiv moartea cu ochii
 

<p>

Cum e sa… te prabusesti de la 4,8 km

Michael Holmes, un britanic de 29 de ani, este un instructor de parasutism care locuieste in Noua Zeelanda. Pe 13 decembrie 2006, in timpul unui salt, parasuta nu i s-a deschis.
 
„Trebuia sa filmez un grup de parasutisti deasupra orasului Taupo, aflat la 240 de kilometri sud de Auckland. Am sarit dintr-un avion de la o inaltime de 4,8 kilometri, dar, cand am ajuns la 1.200 de metri de sol, parasuta mea principala nu s-a deschis.

Am incercat s-o descalcesc, dar cadeam cu o viteza de 95 km/h si ma rasuceam violent (fiind supus la forte centrifuge de 5G), iar sangele imi era im-pins in maini, asa ca nu puteam face mare lucru cu ele. Drept care am hotarat sa arunc parasuta principala si s-o desfac pe cea de rezerva. Din nefericire, parasuta principala nu s-a desprins de mine si mi-am dat seama ca, daca as fi desfacut-o pe cea de rezerva, cele doua s-ar fi incurcat una in alta.

Incercam cu disperare sa desfac parasuta principala, dar, cand am ajuns la 300 de metri de sol, am inteles ca trebuia sa iau o decizie. Mai aveam cam opt secunde pana la impact. Asa ca am hotarat sa risc: am desfacut parasuta de rezerva si… cele doua parasute s-au infasurat una in jurul celeilalte.

Pana la momentul acela, ma gandeam doar ca trebuie sa rezolv problema, dar, dintr-odata, mi-am dat seama: Rahat, sunt mort! – camera de filmat fixata pe casca mea chiar a surprins aceste cuvinte. Apoi, mi-am zis ca ar fi bine sa las un ultim mesaj, asa ca, in timp ce ma apropiam de sol, am reusit sa ingaim: Adio!

Nu-mi aduc aminte momentul impactului – am fost inconstient pret de cateva secunde.
Apoi, l-am auzit pe colegul meu John intrebandu-ma cum ma simt. Inca eram semiconstient si singurul lucru la care ma puteam gandi era: Ceva n-a mers cum tre-buie. Oare fusese vina mea? Dar inca nu-mi dadeam seama de ceea ce tocmai se intamplase – anume ca supravietuisem – si continuam sa spun ca trebuie sa-mi verific parasuta. John a ras de mine!“

„Abia a doua zi, stand intins pe patul de spital, am inceput sa ma gandesc la cuvinte precum miracol. Cazusem de la 4,8 kilometri si nu aveam decat o glezna si trei coaste rupte, un plaman perforat, cateva vanatai si multe zgarieturi de la tufa de mure in care aterizasem.
Unii spun ca tufa m-a salvat. Altii ca, in conditiile in care m-am gandit ca aveam sa mor, corpul mi s-a relaxat si a devenit moale. Nu sunt un om credincios, dar cred ca cine are lumea in grija a hotarat ca nu-mi sosise ceasul.“

» Povestea lui Michael a aparut in serialul Indestructibilii, care se difuzeaza pe postul TV National Geografic Channel.


Foto: Northern Eco

Cum e sa… fii impuscat

Caporalul britanic Simon Brown, in varsta de 33 de ani, a lucrat in Corpul Regal de Ingineri Me-canici si Electricieni si a fost detasat in Irak. Pe 6 decembrie 2006, a fost impuscat in fata.

“Treaba mea era sa merg impreuna cu echipajele de patrulare si sa repar blindatele, in caz ca se stricau. Cand esti pe front, nu-i poti astepta pe cei de la tractari auto! Intr-o zi, pe la ora 11.30, am fost prinsi intr-o ambuscada, in apropiere de Palatul Basra. Unul dintre vehiculele noas-tre s-a defectat si, cu toate ca se tragea in noi din toate partile, a trebuit sa incer-cam sa-l urnim din loc.
Am legat cablul pentru remorcare si am urcat la loc in blindatul meu, dar soferul nu putea vedea drumul din cauza prafului.

Am scos capul prin trapa sa ma asigur ca drumul era liber. In acel moment, am simtit o plesnitura puternica pe o parte a fetei.

Imi inchipui ca toti soldatii au o idee despre cum e sa fii impuscat, dar n-a fost deloc asa cum mi-am imaginat. Niciun zgomot, ci doar o bucata de metal, cu o viteza mai mare decat viteza sunetului, care m-a izbit in fata. Desi avea un diametru de doar 7,62 mm, m-am simtit de parca as fi fost lovit cu o bara de fier.“

„Glontul mi-a dat capul intr-o parte, dar am reusit sa cobor prin trapa. Nu simteam nicio durere. Eram plin de adrenalina si perfect constient. Nu puteam vedea, dar am presupus ca aveam ochii inchisi. Mi-am dat seama ca patisem ceva in gura (i se prabusise cerul gurii), asa ca mi-am varat degetul intre maxilare, ca sa pot respira.

Cum nu aveam dureri mari, am presupus ca, odata intorsi la baza, urmau sa-mi puna cateva copci si totul avea sa fie bine. Dar glontul pur si simplu imi cauterizase nervii. Intrase pe sub ochiul stang – pe care l-am pierdut –, trecuse la un centimetru de creier, apoi iesise pe langa ochiul drept – care acum mai are o capacitate de 15%.

Ori de cate ori imi spun povestea, oamenii sunt surprinsi de tonul meu neutru. Intr-adevar, am fost impuscat in fata, dar, ca soldat, esti antrenat sa-ti pastrezi calmul. Mi-am bandajat capul singur! Iar daca nu as fi avut inspiratia sa ma asigur ca pot respira, probabil ca azi n-as mai fi fost in viata. Asa ca cel mai bun sfat in astfel de situatii e sa ramai calm si sa faci ceea ce trebuie, altfel vei muri!“

» In prezent, Simon lucreaza ca orator motivational si strange fonduri pentru Legiunea Regala Britanica.


Foto: Alexandra Collins

Cum e sa… nu tina anestezia

I s-a intamplat britanicei Meryl Davies, in varsta de 59 de ani. Si chiar de  doua ori.

„In 1988, l-am nascut pe fiul meu prin cezariana. Mi se facuse o anestezie generala, dar m-am trezit in mijlocul operatiei. Anestezicul care mi se administrase inca isi facea efectul, asa ca nu puteam spune nimic, dar simteam taieturile!

Durerea a fost… ei bine, a fost de nedescris, asa ca am capatat o frica puternica fata de operatii. Dar, patru ani mai tarziu, a trebuit sa merg la acelasi spital pentru o hernie stomacala. Anestezistul era acelasi ca la cezariana. Mi s-a administrat anestezicul si mi-am pierdut cunostinta, dar apoi… m-am simtit ca si cand as fi fost aruncata intr-o cuva cu ulei incins. O vreme, nu mi-am dat seama ce se intampla – apoi am inteles. Dumnezeule! Iarasi!
Auzeam vocile din sala de operatie, dar nu puteam sa tip, sa ma misc sau sa deschid ochii. Pur si simplu stateam nemiscata, simtind cum sunt taiata.

Ca sa ajunga la hernie, ma taiasera pe cicatricea cezarianei. In unele dintre situatiile in care anestezicul nu isi face efectul, pacientii simt exact de unde vine durerea, dar, in cazul celor doua operatii ale mele, durerea era prea sfasietoare ca sa simt cum imi dadeau intestinele la o parte sau ceva de genul acesta. Simteam doar o arsura foarte intensa care imi parjolea toti nervii. La aceasta a doua operatie, chiar am crezut ca voi muri si ca voi indura pentru eternitate durerea care m-a ucis. Eram furioasa. De ce nu-mi spusesera ca asa simti atunci cand mori?
La un moment dat, probabil ca am lesinat, pentru ca m-am trezit pe coridor, in drum spre salon. Oamenii pareau reali si mi-am dat seama ca eram in viata. Abia cand a venit sora mea m-am simtit suficient de in siguranta cat sa povestesc ce se intamplase.“

„Aceasta experienta mi-a provocat o tulburare de stres post-traumatic. Am reusit sa obtin daune de la autoritatile sanitare locale. Am aflat ca mi se administrase oxid nitros, un anestezic dentar. Aceasta substanta a fost folosita o vreme, dar s-a renuntat repede la ea, deoarece pacientii se trezeau in timpul operatiei. Si, totusi, acel anestezist inca il folosea! Starea de constienta sub anestezic nu e ceva care se intalneste doar in filme – se produce in 0,1–0,2 % dintre cazuri –, asa ca avem nevoie de o mai buna monitorizare in timpul operatiilor. Imi doresc ca nimeni sa nu trebuiasca sa indure durerile pe care le-am simtit eu.“


Foto: Dominic Hurley

Cum e sa… te trezesti din coma

Englezul Dominic Hurlet, in varsta de 38 de ani, a fost inconstient timp de trei luni, dupa un accident petrecut pe 18 august 1994.

“In timp ce-mi faceam studiile de administratie hoteliera, am efectuat un stagiu in Cipru. Intr-o noapte, cand am eram liber, cativa dintre noi am inchiriat niste scutere si am mers la Ayia Napa. In drum spre casa, se pare ca am atipit si am cazut de pe scuter. Nu aveam casca, asa ca m-am lovit puternic la cap si am intrat in coma. Am fost transportat inapoi acasa, iar familia mea m-a vegheat 24 de ore din 24.

„Cand m-am trezit din coma, n-a fost ca in filmele in care oamenii pur si simplu deschid ochii si spun: «Uau, tata, unde ma aflu?» A fost ceva gradual – doi ani foarte incetosati. Parintii erau langa mine si, cand mi-au zis asistentele cine erau, i-am recunoscut vag, dar nu-mi aminteam nimic despre ei. Mai tarziu, au inceput sa-mi arate fotografii, dar degeaba. Cand m-am intors acasa, dupa patru luni, nici macar nu mi-am recunoscut casa.  Parintii si terapeutii au fost cei care m-au scos din starea asta, aratandu-mi fotografii si povestindu-mi despre viata mea. Astfel, am fost nevoit sa-mi construiesc o imagine despre cine eram.

Nici acum nu prea pot sa merg si nu-mi pot folosi bratul drept decat putin. Dar asta e! Asa sunt acum... Mi s-a spus ca e putin probabil sa recapat vreo amintire despre cum era viata mea inainte de accident, asa ca de ce sa-mi bat capul? Mai bine ma concentrez asupra viitorului.

</p>

Vote it up
234
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza