A aterizat un spital!

O echipă de medici zboară prin lume, oferind speranţă celor care sunt în pericol să-şi piardă vederea
 

E o dimineaţă târzie de iulie. Aerul este fierbinte, ca ieşit dintr-un cuptor. Pe pista de decolare a aeroportului din Ulan Bator, Mongolia, asfaltul este crăpat de la încărcăturile care au trecut pe aici, iar printre spărturi îşi fac loc buruienile. Lângă hangar poposeşte un avion DC-10. Pe coada avionului atrage atenţia logoul Orbis, în care iniţiala „o“ face parte dintr-un simbol ce aminteşte de un ochi uman. Acest avion este Spitalul Zburător, care duce la bordul său o echipă internaţională de voluntari.

În partea de sus a scării avionului stă asistenta Ann-Marie Ablett, o veterană a acestui serviciu. Pe durata operaţiilor şi a procedurilor, ea este mâna dreaptă a chirurgilor. Originară din districtul irlandez Roscommon, Ann-Marie are un chip blând, încadrat de şuviţe de păr castaniu, căruia cu greu i s-ar putea da 61 de ani.

Jobul ei de zi, cum obişnuieşte să-i spună, este de asistentă-şefă a Clinicii de Oftalmologie din cadrul Universităţii Wales, din Cardiff. Mai spune că aceasta este, aproape incredibil, cea de-a 28-a participare a sa ca voluntar în numai 12 ani. Ce a realizat asistenta Ann-Marie în aceşti ani poate fi considerat cu adevărat remarcabil: a ajuns în 13 ţări de pe trei continente, a participat la tratarea a mai mult de o mie de pacienţi şi a pregătit mii de asistenţi şi de profesionişti în sănătate. Pentru ea, acestea sunt lucrurile care îi aduc cea mai multă bucurie în viaţă: „Când particip la o astfel de acţiune voluntară, mă aleg cu un zâmbet pe chip, care durează până la următoarea intervenţie“.

Un băiat de zece ani merge încrezător printre avioane, ţinându-se de mâna mamei sale, o femeie atrăgătoare, îmbrăcată în stil occidental. Este un băiat simpatic, cu trăsături mongole şi păr negru, drept şi uşor zburlit. Numai când se apropie de avionul în care ne aflăm se poate vedea clar că are un ochi atât de inflamat, încât de-abia îl mai ţine deschis. Totuşi, tânărul Bold-Erdene Ganbold poate fi considerat norocos. Cu o zi înainte, în urma investigaţiilor imagistice din avionul-spital, a fost selectat de echipa Orbis pentru operaţie. Fără intervenţia chirurgicală specializată pe care această echipă o poate oferi, vederea băiatului s-ar degrada încontinuu, riscând să-şi piardă vederea la acel ochi din cauza stării de ptoză (ptoza oculară apare atunci când pleoapa nu mai este susţinută, pentru că muşchii au slăbit).

Ce i-a făcut pe medici să considere că acest caz necesită o intervenţie mai urgentă decât altele este faptul că băiatul a făcut un abces la acelaşi ochi în urmă cu câteva luni, din cauza unei lovituri, când se juca afară. Acelaşi accident a provocat şi o serie de leziuni ale pielii, ce i-au pus şi mai mult în pericol sănătatea ochilor.

Asistenta Ann-Marie l-a întâlnit pe Bold-Erdene Ganbold cu ocazia investigaţiilor imagistice. Însă problema băiatului a fost doar una dintre numeroasele cazuri prezentate de echipa de medici mongoli, pentru a fi tratate de echipa de la Orbis. Holurile spitalului erau înţesate de părinţi care şi-au adus copiii şi de adulţi care-şi însoţeau rudele. Fiecare dintre ei – unii veniţi de la sute de kilometri depărtare – spera că va fi selectat de spitalul venit din înalturile cerului, pentru operaţia care-l va face bine. Inevitabil, unii dintre ei au fost dezamăgiţi, pentru că echipa de la Orbis are două criterii de selecţie. Primul este acela ca intervenţia care ar urma să fie făcută să aibă potenţial de predare a tehnicilor chirurgicale pentru echipa locală de medici. Moştenirea ştiinţifică pe care o lasă celorlalţi medici este scopul organizaţiei Orbis. Al doilea criteriu este ca intervenţia chirurgicală să creeze şanse reale de îmbunătăţire a condiţiei persoanei în cauză.

Astăzi este ziua pentru proceduri şi operaţii aplicate cazurilor selectate.

Ann-Marie îl felicită pe tânărul Bold-Erdene Ganbold, a cărui faţă se luminează când o recunoaşte. Asistenta îl ia de mână şi le oferă, lui şi mamei sale, un tur al avionului-spital.

Chiar în partea din faţă, în zona în care în alte condiţii s-ar fi aflat locurile de clasa întâi, se află spaţiul pentru cursuri, cu zece rânduri de scaune şi cu un monitor mare în faţă. Aici, membri echipelor locale de medici îi pot urmări în direct, în timp ce operează, explicând ce fac, pe specialiştii din echipa Orbis. Astăzi, locul este pregătit pentru 48 de participanţi. Unii dintre ei vor fi nevoiţi să stea în spatele scaunelor, în picioare. Vor participa şi câţiva traducători, pregătiţi să traducă orice întrebare formulată pentru medicii care operează.

Trecând mai departe, către partea din mijlocul avionului, de-a lungul trecerilor înguste care se întind pe toată lungimea aeronavei, Ann-Marie le arată „camera laser“, folosită ca sală de aşteptare pentru pacienţi şi pentru rudele lor. Acesta este locul în care şi Bold-Erdene va aştepta, împreună cu mama lui, până ce va fi chemat să fie pregătit pentru operaţie.

Următoarea încăpere este sala de operaţii, o cameră ermetică şi sterilă, cu o masă de operaţii în centru, iar deasupra căreia sunt multe lămpi, pentru a oferi lumină suficientă. Este o încăpere mică, în care dacă, pe lângă medicul chirurg şi asistentă, mai asistă şi trei studenţi locali, e deja înghesuială. Între sala de operaţii şi sala de reanimare se găseşte un spaţiu mic, folosit pentru sterilizarea instrumentarului şi pentru dezinfectarea mâinilor înainte de operaţie.

În spatele acestei camere, chiar în coada avionului, se găseşte o zonă mică, în care au fost amenajate trei paturi destinate odihnei personalului medical în pauzele dintre intervenţiile chirurgicale. Aici, asistenta Angela Purcell glumeşte cu anestezistul-şef Jonathan Lord, de la Spitalul de Ochi londonez Moorfields, şi cu colegul anestezist Lawrence Azavedo, din oraşul britanic Preston.

Deocamdată, micul pacient şi mama lui aşteaptă în „camera laser“. Băiatul urmăreşte un DVD cu filmul Frozen, preferatul lui.

Ann-Marie trebuie să plece să-şi dezinfecteze mâinile şi să se pregătească pentru a intra în sala de operaţii, unde îl va asista pe medicul chirurg Yasser Khan la prima dintre cele patru operaţii programate pentru această dimineaţă. Bold-Erdene este al doilea la rând. După 45 de minute, asistenta Ann-Marie revine în sala de aşteptare. Operaţia care tocmai s-a încheiat este un succes.

Îi zâmbeşte băiatului şi îi ciufuleşte uşor părul. „Eşti pregătit, micuţule?“ Bold-Erdene îi răspunde şi el cu un zâmbet şi o ia de mână, urmând-o în spaţiul de pregătire pentru operaţie.

Intrând într-o încăpere luminată, ea îl prezintă pe tânărul pacient medicului anestezist Lawrence. Acesta dă mâna cu Bold-Erdene, în vreme ce Ann-Marie aranjează sala de operaţii.

Lawrence îl ajută cu delicateţe să urce pe masa de operaţii, apoi Bold-Erdene se lasă acoperit cu o păturică.

– Am auzit că eşti fan Frozen, spune Lawrence. Care dintre cântece este preferatul tău?

Cu un zâmbet timid, băiatul spune că piesa Let it go şi se oferă să i-o cânte medicului.

În timp ce băiatul începe să cânte perfect notele melodiei preferate – ascultat de audienţa care, deşi ocupată cu pregătirile operaţiei, este, pur şi simplu, fermecată de vocea lui – Lawrence găseşte momentul perfect pentru a-i injecta anestezicul.

Vocea scade şi se opreşte. Pacientul a adormit. Echipa împinge pe rotile masa de operaţii către uşile unei încăperi mai puţin luminate.

Chirurgul canadian Yasser Khan stă lângă masa de operaţii cu Ann-Marie lângă el. În partea cealaltă a mesei stau trei asistente mongole, pentru a privi de aproape intervenţia. Lampa de deasupra dă strălucire chipului lui Bold-Erdene.

Yasser Khan se potriveşte întocmai profilului unui voluntar Orbis: are o pregătire excepţională în chirurgia oftalmologică şi s-a specializat în chirurgia corectivă şi reconstructivă posttraumatică. Acum stă aplecat deasupra feţei băiatului, cercetează cu atenţie ochiul şi spune ce intenţionează să facă. Videoconferinţa a început, chirurgul apare pe ecranul monitorului din locul special amenajat şi este privit de cei 48 de participanţi. Ann-Marie stă în stânga lui şi îi înmânează instrumentele, cum şi când le cere.

Chirurgul explică în faţa camerei că a diagnosticat o viitoare complicaţie, ce se va adăuga problemelor oftalmologice pe care le are acest băieţel curajos, respectiv blocarea canalului lacrimal. Dacă acest canal nu va fi deblocat, micuţul Bold-Erdene va lăcrima excesiv, ceea ce îl va face vulnerabil la infecţii, şi va risca chiar pierderea vederii. Într-o manieră elegantă şi rezervată, medicul subliniază de ce nu este o prioritate să fie rezolvată această problemă în cadrul intervenţiei în desfăşurare. Totuşi, din moment ce oricum „o să pătrund în ochi“, „aş putea să fac şi asta“, spune chirurgul.

Prim-planul detaliat cu imaginea ochiului, în care Yasser face o incizie, cauzând sângerare şi revărsarea unei acumulări de grăsime albă, nu sunt o imagine plăcută.

În următoarea oră, chirurgul descrie cu răbdare fiecare pas pe care îl face. Ptoza congenitală de care suferă băiatul este mult amplificată din cauza leziunilor posttraumatice, care sunt considerabil mai extinse decât se credea iniţial. Cu toate acestea, este clar că va putea rezolva problemele oftalmologice ale micului Bold-Erdene.

Yasser evidenţiază că există un spaţiu între ochiul şi pleoapa lui Bold-Erdene – unde a pierdut multă grăsime şi ţesut – pe care ar trebui să-l reumple, înainte de a realiza intervenţia de corectare a ptozei. La final, poate să se ocupe de scopul iniţial al intervenţiei – corectarea ptozei, prin ajustarea şi întărirea muşchilor care susţin pleoapa. Se întoarce spre Ann-Marie zâmbind şi spune: „OK, am terminat aici. A mers bine“.

Patul pe care se află băieţelul este împins înapoi, spre spaţiul mic al camerei de reanimare. Ann-Marie îşi scoate masca şi se aşază lângă băiat. După aproximativ 20 de minute, micul pacient începe să se trezească şi Ann-Marie trimite pe cineva după mama lui.

După alte 20 de minute, Bold-Erdene este pregătit să plece la spitalul municipal, unde va rămâne peste noapte. A doua zi dimineaţă, Yasser îi va face o vizită, pentru a vedea cum se simte. Ann-Marie îl ajută să coboare scara avionului. Când ajung în dreptul hangarului, băiatul se opreşte, să-i dea o îmbrăţişare de rămas-bun. Pentru Ann-Marie şi pentru ceilalţi membri ai echipei Orbis, este încă un caz care face parte din rutina profesională. Însă pentru Bold-Erdene şi familia lui, este o zi care le va rămâne în memorie toată viaţa.

Ce o motivează pe Ann-Marie să-şi asume voluntar atâtea responsabilităţi neplătite? „Ştii, sunt din vestul Irlandei, dintr-un sătuc numit Boyle. Nici măcar în cele mai fanteziste vise ale mele nu mi-am imaginat că voi avea cândva posibilitatea să zbor peste tot în lume şi că, în acelaşi timp, îmi voi folosi cunoştinţele pentru a aduce atât de multă fericire atât de multor oameni, schimbând viaţa generaţiilor care vor urma“.

Acestea fiind spuse, asistenta urcă scările avionului. O aşteaptă o zi plină, cu multe operaţii pe lista de programări.

Vote it up
175
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza