Atacate!

Un pitbull a apărut parcă de nicăieri şi s-a repezit la cele două fete.
 

„Tata, putem să mergem afară să ne jucăm?“

Ahmed Dallali deschide alene ochii. Cele două fete ale sale stau în faţa lui, cu ochii strălucitori şi rolele roz atârnându-le în mâini. La 14 ani, Chayma este înaltă şi subţire, stângace şi graţioasă în acelaşi timp. Cu trei ani mai mică, Siham este minionă, cu părul negru prins într-o coadă de cal şi un zâmbet năzdrăvan.

„Te roog“, spune Siham. „E atât de cald!“

Este 5 octombrie 2014. Afară nu se simte nicio adiere de vânt, deşi casa lor se află la altitudine, pe un deal din Mare au Clerc, un cartier muncitoresc din oraşul-port francez Le Havre. Înăuntru singurul zgomot vine din bucătărie, unde soţia lui Ahmed, Sandrine Duclos, termină de strâns după o masă specială. Este a doua zi a sărbătorii de Eid, când musulmanii celebrează consimţământul lui Avra-am de a-şi sacrifica fiul, pe Isaac. La etaj, Bilal, fiul lor de 17 ani, lucrează la computer.

Ahmed se uită la ceas: este 15.05.

„Mergeţi. Distracţie plăcută!“

Ahmed, un bărbat de 59 de ani, închide din nou ochii. Este o pauză binevenită după o săptămână grea, în care şi-a căutat de lucru. Familia s-a mutat aici acum cinci luni, venind dintr-un apartament aglomerat, pentru clădirea cu etaj, pentru grădină şi pentru zona liniştită. Casa se află pe o străduţă înfundată. Chiria este mai mare, dar le-au plăcut străduţele adormite, tufele de trandafiri şi acoperişurile din ţiglă roşie. În plus, era o construcţie individuală, nu un bloc sau un ansamblu de clădiri cu mulţi locatari.

„Aici copiii încă pot fi copii“, şi-au spus părinţii.

Fetele ies în fugă, râzând, pe uşa din faţă şi se aşază pe asfaltul fierbinte, pentru a-şi încălţa rolele. Chayma merge mai bine cu ele decât sora ei mai mică, legănându-se doar un pic când începe să ruleze pe stradă. Siham este precaută, pornind cu paşi mici înainte de a face mişcări mai ample, balansându-şi braţele. Li se alătură o fetiţă din vecini.

Chayma, sora cea mare, strigă: „Vezi, Siham, te-ai prins cum se face!“

Aerul răsună de glasurile ascuţite ale fetelor care se distrează. Apoi, se aude un ţipăt. Siham nu ştie dacă l-a scos ea sau sora ei. Ştie doar că vede ceva care se apropie repede şi ameninţător: un câine, tăcut, cu pieptul puternic şi balele atârnând, o fulgerare de blană maronie pe nişte picioare îndesate şi puternice, cu botul deschis dezvăluind nişte dinţi albi şi ascuţiţi, pătaţi la vârf cu roşu-sângeriu.

De unde a apărut?, se întreabă ea, derutată. De ce este atât de furios?

Încearcă să se întoarcă, dar îi este greu din cauza echilibrului precar. În plus, frica pare să-i fi împietrit picioarele. Mârâind, câinele se ghemuieşte, apoi se repede la ea şi o doboară la pământ.

„Siham!“, strigă sora ei. „Ajutor! Las-o-n pace!“

Chayma încearcă să dea câinele deoparte, dar acesta este prea puternic şi o muşcă de braţ, înainte să se întoarcă iar spre Siham. Dinţii animalului se înfig în gâtul fetiţei, în braţul ei stâng şi în coapsa dreaptă, iar şi iar, fără răgaz. Siham închide ochii, îşi întoarce capul într-o parte şi corpul îi devine inert.

Ahmed este trezitde bătăile de la uşa din faţă. Nu dormea de mai mult de 15 minute.

„Ce s-a-ntâmplat?“, bombăne el.

Se duce desculţ la uşă, împleticindu-se, şi îi deschide fetiţei cu care se jucau fiicele lui. Aceasta plânge.

„Monsieur Dallali, e vorba de fete“, spune ea, suspinând pentru a-şi recăpăta răsuflarea. „Trebuie să veniţi... Vă rog să vă grăbiţi!“

A ieşit deja pe uşă, alergând. Bilal, care a auzit de la etaj zarva, e chiar în urma lui.

Pe trotuarul de vizavi, Ahmed o vede pe Siham lungită pe burtă, însângerată şi nemişcată. Ne aşteptam să fie o stradă liniştită, se gândeşte el. Copiii se joacă mereu aici fără nicio teamă.

Strigă disperat: „Siham!“

Dar fetiţa nu se mişcă. Tatăl nu-şi poate da seama ce simte: furie, teamă, disperare, toate la un loc. Siham este fetiţa lui timidă cu ochii negri, care îi umple inima de bucurie. Oare a pierdut-o?

Deşi totul pare că se derulează cu încetinitorul, ştie că nu e timp de pierdut şi-şi îndreaptă privirile spre corpul lui Siham. În realitate, au trecut doar câteva secunde.

„Tata!“ strigă Bilal.

Ahmed vede ceea ce va afla mai târziu că este un terrier Staffordshire american, o rasă de pit bull care poate fi deţinută doar în condiţii speciale în Franţa şi este interzisă în alte ţări europene. Va mai afla şi că nu era primul atac al animalului din ziua respectivă: cu puţin timp în urmă, intrase într-o grădină, la câteva străzi distanţă, şi îşi înfipsese colţii în mâna şi în piciorul unei fetiţe de nouă ani.

Câinele, după ce a terminat cu Siham, se întoarce spre Chayma, mârâind. Fetiţa ştie că ar trebui să fugă, dar este paralizată de groază. Casa pare atât de departe! Apoi animalul se repede la ea! Încearcă să se lupte cu el, să se lupte pentru viaţa ei. Câinele îşi înfige colţii în antebraţul ei şi fetiţa ţipă de durere. Fălcile câinelui sunt atât de puternice!

Scutură-te de el, se gândeşte, când îl vede pe tatăl ei.

În acest moment lumea lui Ahmed se reduce la trei personaje: Chayma, el şi câinele plin de bale, cu ochi îngustaţi şi urechile scurte date pe spate.

Fără să stea pe gânduri, alungă câinele cu mâinile şi picioarele goale, lovindu-l cu pumnii şi cu şutul – un tată aflat în misiunea de a-şi salva copilul, indiferent de consecinţe.

Nu ştie că un vecin, Jean-Luc Fouineau, a ieşit în grabă, strigând: „Şezi! Şezi!“ Nici nu vede că fiul lui Jean-Luc bate în capacul unui tomberon pentru a speria animalul.

Ahmed este dispus să moară. Adrenalina îi inundă trupul.

Câinele se repede la gâtul lui, dar, dintr-o dată, apare Bilal – curajosul lui fiu – care se strecoară în spatele câinelui şi-l apucă de zgardă. Câinele se întoarce, muşcă de mâna băiatului, apoi, speriat de ţipetele, pumnii şi picioarele care zburau în jur, o ia la fugă.

Chayma se ridică împleticindu-se şi se duce acasă, lăsând în urmă picături de sânge. Plânge înfundat. Tatăl şi fratele ei se holbează unul la altul, respirând cu dificultate. Trecuseră doar trei sau patru minute. Se uită în jur şi văd pete de sânge pe pavaj, în locul unde zăcuse Siham. Unde a dispărut?

„Dă, Doamne, să fie în viaţă“, gândeşte Ahmed.

„Chayma?“, strigă cei doi bărbaţi alergând spre ușa casei. „Siham?“

În timp ce soţul ei înfruntă câinele, Sandrine iese în grabă din casă şi o vede pe Siham, care încearcă să se ridice în picioare. Având grijă să nu atragă atenţia câinelui, mama traversează strada şi îşi îmbrăţişează fiica, strângând-o la piept.

„Nu te uita“, murmură ea, „nu te uita“.

Odată ajunse înăuntru, Siham începe să tremure. Sandrine s-a aşezat lângă masa din sufragerie, unde celebraseră Eidul, cu numai o oră în urmă. Ea ştie că soţia lui Jean-Luc a sunat la salvare şi la poliţie. Rănile lui Siham sunt oribile: câinele i-a sfâşiat pielea, carnea bicepsului stâng şi coapsa dreaptă, iar pe gât are semne adânci, ca de la muşcătura unui rechin.

Dintr-o dată, un val de aer inundă casa. Chayma intră în casă clătinându-se şi se prăbuşeşte într-un fotoliu, ţinându-şi antebraţul drept lipit de piept. Respiră prea greu pentru a putea vorbi. Ochii ei negri sunt plini de teamă.

„Salvarea este pe drum“, îi spune mama ei. „Rezistă.“

Uşa se trânteşte când intră Ahmed şi Bilal. Tatăl este furios: „Cine ţine un asemenea câine, un pericol pentru copii?“

Paramedicii le stabilizează pe cele două fete, înainte de a le duce în viteză la spital. Acolo, Siham este anesteziată şi medicii îi cos rănile grave, punându-i 27 de copci, câteva dintre acestea adânc în muşchi. Intervin şi asupra lui Chayma, curăţându-i şi cosându-i rănile.

A trecut un an, dar familiei lui Ahmed îi este greu să uite că, din cauza unui stăpân iresponsabil, cele două fete vor purta toată viaţa nişte cicatrice nu doar fizice, ci şi psihice. Cele două perechi de role roz zac nefolosite, iar când sunt întrebate despre acele câteva minute de coşmar, fetele tresar nervos. Le retrăiesc iar şi iar când dorm, când se aventurează afară, când nu sunt la adăpost, în casă.

Dar au mai aflat ceva: sunt nişte supravieţuitoare.

„Când voi fi mare, vreau să mă fac medic veterinar“, spune Siham.

Chayma, mai pragmatică, întreabă: „Până atunci, putem primi nişte îngheţată?“

Vote it up
189
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza