Atacată de leu!

O adolescentă și-a împlinit visul de a îngriji feline sălbatice, dar nu a fost cum își imaginase
 

Lauren se trezise devreme. Era 1 iulie 2013 şi soarele nu urcase încă pe cerul african. De două săptămâni, adolescenta de 18 ani din Canada venise să lucreze ca voluntar la Centrul Pentru Animale Sălbatice din Moholoholo, în Africa de Sud. Îşi dorise să ajungă în preajma animalelor pe care le iubea încă de copil. De când se ştia, fusese fascinată de felinele sălbatice, mai ales de lei. Dar nu îşi imaginase niciodată că viaţa o va aduce cândva atât de aproape de un leu.

În copilărie, părinţii ei nu fuseseră de acord cu ideea de a avea un animal de companie, Lauren Fagen îşi petrecea mult timp în casele prietenilor care aveau câini sau pisici, pentru că îi plăcea să-i mângâie şi să aibă grijă de ei. În iunie 2013, mai avea trei luni până la începerea facultăţii la Universitatea McGill din Montreal şi planuri mari de viitor. Dar, îi stăruia în inimă regretul că nu explorase legătura specială pe care simţea că o avea cu animalele.

I-a spus mamei sale, Alana Isrealoff, despre gândurile ei. Au căutat împreună pe internet şi au descoperit centrul din Moholoholo. Lauren a fost fericită când mama ei şi-a dat acordul să folosească o parte din banii de facultate, pentru a petrece o lună în rezervaţia din Africa.

Până atunci, adolescenta nu mai călătorise niciodată singură în străinătate. Aşa că momentul sosirii ei pe continentul african cu un mic avion, a fost unul foarte intens. În timp ce privea fascinată peisajul din jur, se gândea: Orice se va întâmpla pe durata acestei luni, sigur mă voi întoarce acasă o cu totul altă persoană.

Ajunsă la centru, Lauren s-a minunat de diversitatea animalelor sălbatice găsite aici: gheparzi, leoparzi, rinoceri, hipopotami, hiene, lei. A învăţat repede rutina procedurilor şi cum să le ducă micul dejun simpaticilor bursuci, câinilor sălbatici şi vulturilor.

În ziua de 1 iulie, îşi terminase tura de dimineaţă şi se îndrepta spre clinică, unde se adunaseră în jur de 20 de voluntari care aşteptau să li se împartă sarcinile. Coordonatorul Jan Last i-a anunţat că vor face curăţenie în cuştile unde mănâncă leii, leoparzii şi gheparzii.

– Cine vrea să cureţe cuşca leilor?, a întrebat el grupul.

Lauren a ridicat imediat mâna.

– Eu!, a exclamat.

Jan a pufnit în râs. Lauren nu-şi reţinuse deloc entuziasmul de a interacţiona cu animalele sălbatice.

Aşa că adolescenta a înşfăcat mopul şi o găleată şi a pornit spre cuşca leilor.

Conform politicilor centrului, voluntarii erau obligaţi să semneze un document, prin care declarau că li s-a adus la cunoştinţă faptul că vor lucra cu animale periculoase şi că persoana care-i coordonează i-a avertizat că nu au voie să se apropie de cuşti în lipsa unui supraveghetor. Spaţiile destinate carnivorelor de mari dimensiuni aveau cuşti de hrănire ataşate zonelor în care animalele stăteau toată ziua. Cuştile – cu uşi delimitate şi bine închise – permiteau personalului să hrănească animalele, fără să intre în contact cu ele. Mâncarea era plasată în cuşcă şi abia după ce voluntarul ieşea din ea în siguranţă, uşa cuştii se deschidea, pentru a-i permite animalului să mănânce.

Leii erau ţinuţi în câteva spaţii adiacente, iar cuştile unde primeau mâncare se găseau într-un spaţiu separat printr-un culoar, care făcea legătura cu zona unde se plimbau animalele. Lauren a mers până în capătul culoarului şi a ajuns în apropierea uneia dintre cuşti.

Era un culoar mic, de circa trei metri lungime şi un metru şi jumătate lăţime. A umplut găleata cu apă şi a împrăştiat-o pe suprafaţa de beton a cuştii. Din cauza plafonului metalic coborât al cuştii, La­uren era nevoită să se aplece când dădea cu mopul.

S-a lăsat pe vine, pentru a avea mai multă stabilitate. Dar, când a privit în sus, i s-a tăiat pur şi simplu respiraţia. În cealaltă parte a culoarului de legătură, la mai puţin de un metru de ea, un leu, căruia cei de la centru îi spuneau Duma, îşi împingea corpul prin gard.

Lauren a rămas înmărmurită, gândindu-se văzând cât de frumos putea să fie acel leu. Ăsta este cel mai memorabil moment al experienţei mele de aici, şi-a spus.

Când a întors capul, a văzut-o pe Mariana Aranha, o voluntară braziliancă de 23 de ani, care venise până acolo s-o întrebe dacă are nevoie de ajutor.

„Este o situaţie simpatică, dar cam riscantă“, îşi aminteşte Mariana că ar fi avertizat-o pe Lauren, când a văzut cât de aproape se afla de leu. (Lauren, în schimb, nu-şi aminteşte acest avertisment.) Apoi i-a făcut lui Lauren o fotografie împreună cu leul Duma. „Ţi-o pot trimite mai târziu“.

Lauren a zâmbit, i-a mulţumit pentru fotografie şi i-a spus că nu are nevoie de niciun ajutor. A început să curăţe, iar Mariana a plecat.

Lauren îşi aminteşte că, după ce a rămas singură, a alarmat-o faptul că leul se deplasase. În loc să stea în spatele gardului întărit, cu bare foarte apropiate una de alta, el se afla în faţa porţii cuştii, care avea barele distanţate la câţiva centimetri una de alta. În timp ce Lauren îl privea, leul şi-a strecurat labele printre spaţiile dintre barele cuştii şi şi-a scos ghearele, cu o intenţie evidentă. Leul se uita direct la ea.

Înghiţind în sec, s-a întors şi a continuat să dea cu mopul.

Deodată, îşi aminteşte, s-a trezit trântită pe spate. „Ce se întâmplă?“, s-a gândit. „Mă trage ceva?“

A înţeles repede ce se întâmplase: leul Duma ajunsese la ea printre barele porţii şi, cu ghearele scoase, i-a agăţat piciorul drept şi o trăgea cu putere spre el, până ce piciorul i-a trecut printre bare, până la genunchi.

Mai degrabă decât să se teamă pentru viaţa ei, primul gând al lui Lauren a fost câte probleme ar crea centrului. Nimeni nu trebuie să ştie despre asta, şi-a spus.

La asta se gândea când Duma, cu coama lui mare şi galbenă, a deschis fălcile şi a apucat-o de partea de jos a coapsei drepte.

Lui Lauren i-a luat un moment să conştientizeze că ţipetele care se auzeau erau ale ei.

Câteva secunde mai târziu, Mariana şi un alt voluntar au ajuns la poarta de acces. În prima fază, au încremenit şi priveau şocaţi la Duma, care rodea din piciorul însângerat al Laurenei. Au alergat să cheme ajutoare.

Rămasă singură din nou, Lauren a fost îngrozită să vadă cum, în acel moment, şi celălalt picior îi era tras, printre bare, până în partea de jos a coapsei.

Nu simţea nicio durere, dar ştia că asta nu va dura mult. A strâns din dinţi şi s-a forţat să se uite la Duma, care îi sfâşia carnea de pe piciorul drept. Încă îţi mai poţi salva piciorul stâng, şi-a spus. S-a aplecat înainte, şi-a apucat coapsa stângă de lângă genunchi şi a tras. O durere chinuitoare a ţâşnit în sus, din zona articulaţiei genunchiului. N-a putut să-şi tragă genunchiul înapoi printre bare. Era blocat.

Lauren s-a întins pe spate pe betonul ud. Se uita fix, la plafonul cuştii de hrănire.

Era captivă.

Apoi, adolescenta s-a gândit la altceva. Soluţia de urgenţă ar fi fost să-şi forţeze articulaţia genunchiului, pentru a trece printre barele cuştii. Dar asta ar fi însemnat să-şi rupă piciorul. Oricum, era o opţiune mai bună decât cealaltă variantă.

Rupe-ţi piciorul sau mori!, s-a gândit Lauren.

S-a aplecat şi, şi-a apucat coapsa, din nou, care de-abia mai rămăsese acoperită de pantalonii sfâşiaţi şi însângeraţi. Şi-a adunat toată puterea şi a tras, forţându-şi articulaţia genunchiului să iasă din strânsoarea ca de menghină a barelor. Era fără sens. Lauren s-a oprit, iar vederea a început să i se îngusteze, până ce a devenit un tunel negru.

În întunericul tunelului, a apărut deodată un chip. Era Jan Last, coordonatorul voluntarilor din rezervaţie. Venise cu el şi Natalie Bennett, o asistentă veterinară de 24 de ani, din Marea Britanie.

Grăbită să intre în cuşcă împreună cu Jan, Natalie a fost şocată de ceea ce a văzut: de partea cealaltă a barelor, o leoaică numită Tree, atrasă de agitaţie, s-a alăturat atacului primului leu şi muşca din piciorul stâng al victimei, în timp ce leul Duma mesteca la piciorul drept. Jan a luat-o pe Lauren în braţe şi a tras cu putere, dar fără niciun rezultat.

Natalie şi Ian au apucat nişte mături şi nişte perii şi au început să-i împungă şi să-i lovească pe lei. După un interval de timp care i s-a părut o eternitate, animalele au dat drumul picioarelor lui Lauren.

Jan a apucat-o pe Lauren din nou şi a smuls-o dintre bare. În delir, fata şi-a ridicat mâinile şi şi-a examinat inelul însângerat de pe degetul arătător.

„Este sângele meu?“, s-a mirat.

Leii se plimbau agitaţi de colo-colo şi mârâiau. Jan a scos-o pe Lauren din cuşcă şi a întins-o pe iarbă.

Natalie s-a uitat la ea. Mai văzuse răni produse de animale, dar niciodată atât de severe. În locul genunchiului stâng al lui Lauren, rămăsese o gaură adâncă. Ambele picioare îi erau acoperite de urme de colţi. Din interiorul coapsei de la piciorul drept, o bucată de carne ca o calotă, de aproximativ 15 centimetri, îi atârna şi sângera. Cu ajutorul altor angajaţi ai rezervaţiei, Natalie i-a bandajat rănile.

Între timp, Lauren a aflat câte eforturi au făcut cele două femei pentru a o salva. A fost nevoie ca ele să se mişte foarte repede – roiuri de furnici, a-trase de sânge, au început să mişune în jurul lui Lauren, încercând să intre în răni.

– De ce umblă pe mine?, a ţipat ea.

– Nu-i nimic, i-a răspuns Natalie, în timp ce îndepărta insectele şi acoperea rănile cu feşe de tifon.

S-a sunat după ambulanţă iar primul care a răspuns apelului a fost paramedicul Giles Becker. El a sărit într-un SUV şi s-a grăbit către parcul Moholoholo, unde s-a străduit s-o liniştească pe Lauren. I-a injectat mai multe calmante şi a dus-o cu grijă, pe o targă, în maşină, pentru a o transporta la spital.

Natalie a sărit şi ea în maşină. În timp ce conduceau în întâmpinarea ambulanţei, Lauren a leşinat.

„Lauren, trebuie să rămâi trează până când ajungem la ambulanţă!“, i-a spus Natalie, în timp ce-i ţinea mâna.

A trecut încă o oră până când Lauren a fost transferată în ambulanţa care a dus-o de urgenţă la spitalul din Nelspruit, cel mai apropiat oraş, unde existau dotările necesare pentru intervenţia în cazul unor răni atât de severe. Două ore mai târziu, efectul calmantelor a trecut şi Lauren a devenit isterică din cauza durerilor. Ţipa din adâncul plămânilor şi îşi arcuia spatele, în timp ce o echipă de medici împingeau patul pe care se afla către Camera de gardă de la Urgenţă. Acolo, o asistentă a anesteziat-o.

Când s-a trezit, după mai multe ore de somn, Lauren a aflat că tibia de la piciorul drept i-a fost ruptă, ligamentele de la genunchiul stâng i-au fost sfâşiate. Avea, de asemenea, răni la tendoane. Muşchii din interiorul coapsei i-au fost pur şi simplu „smulşi“. Dacă salvatorii ei ar mai fi întârziat, leii i-ar fi secţionat o arteră importantă. Lauren a scăpat cu viaţă printr-o minune.

Au trecut încă trei zile până când mama lui Lauren a ajuns în Africa de Sud, pentru a fi lângă fiica ei. A fost nevoie de alte câteva săptămâni de recuperare, până când Lauren a reuşit să se pună pe picioare pentru drumul de întoarcere acasă.

Dar, înainte de pleca, Lauren a mai făcut o vizită la centrul Moholoholo, pentru a-i mai vedea o dată pe Duma şi pe Tree.

În timp ce le privea prin gard pe cele două feline masive, tolănite în iarba prăfuită, Lauren şi-a spus în sinea ei: Nu am pentru ce să le iert. Am ştiut dintotdeauna că aceste animale sunt sălbatice.

 

Lauren Fagen l-a dat în judecată pe proprietarul parcului Moholoholo. La sfatul avocatului său, acesta a refuzat multiplele solicitări din partea revistei Reader’s Digest de a comenta în legătură cu cele întâmplate. Procesul intentat de Lauren Fagen este pe rol în instanţă.

Vote it up
167
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza