Ascult muzica mea

Phil Collins vorbeşte despre lacrimi şi despre cum poţi să înveţi de la oameni care nu-ţi plac.
 

Are 64 de ani şi este unul dintre cei mai de succes muzicieni pop din istorie. Îl cunoaştem ca artist solo, ca baterist şi ca solist vocal al celebrei trupe rock Genesis. Phil Collins a vândut un număr imens de albume: 250 de milioane. Acum, cel de-al optulea album al lui, alături de alte înregistrări din prolificul său portofoliu, au fost remasterizate şi lansate din nou pe piaţă. Printre acestea se numără şi faimosul său album de debut în cariera solo, Face Value, care include piese precum In the Air Tonight (din 1981) şi reflectă frământările sufleteşti care îl măci­nau pe artist în perioada respectivă: divorţul de prima sa soţie, Andrea, amărăciu­nea şi tristeţea cauzate de sfârşitul mariajului.

 

Reader’s Digest: Cum te simţi când asculţi aceste cântece, care reflectă o perioadă tumultuoasă din viaţa ta?

Phil Collins: Am tot ascultat, din când în când, piesele astea. Dar n-am trecut niciodată printr-un moment în care îmi spun: „O, Doamne, asta e superbă!“ sau „Asta e viaţa mea, care mi se perindă prin faţa ochilor“.

 

Este muzica ta dovada că suferinţa duce la artă de calitate?

(râzând) Da, am vărsat ceva lacrimi la viaţa mea.

 

Ce se întâmplă cu bateristul din tine? Mai pui câteodată mâna pe beţe?

Nu, mă tot lupt cu o problemă neu­rologică care îmi afectează braţul stâng. A apărut prin 2007, în perioada reuniunii trupei Genesis. În timpul acelui turneu, mi s-a întâm-plat ceva la cot. Tot nu ştiu din ce cauză a apărut problema, dar nu mai pot ţine un băţ aşa cum trebuie, nu mai am priza corespunzătoare.

 

E ceva ce ţine de sistemul nervos?

Exact. Am suportat diverse operaţii, inclusiv una la gât, care probabil trebuia făcută oricum. Doctorii mi-au recomandat să fac un RMN, care a arătat că anumite vertebre se freacă unele de altele. Am rezolvat asta, dar nu m-a ajutat cu problema de la mână. După alte două operaţii, e un pic mai bine. Acum câteva săptămâni, am făcut o electromiogramă (EMG) la Miami, care măsoară activitatea electrică a muşchilor. Sunt câţiva doctori foarte buni la Miami, specializaţi în afecţiuni ale coloanei şi probleme neuronale. Merg la doi dintre cei mai buni.

 

Încerci să scapi de problemă?

Mda. Pentru o vreme, nu m-a de­ran­jat. Am cântat la tobe toată viaţa şi, asta e, când îmbătrâ­neşti, te mai lasă una, alta. Acum sunt în situaţia în care merg să locuiesc cu copiii. Aşa că stau la Miami, unde locuiesc ei. Îi văd cum cresc pe zi ce trece. Dar lor le-ar plăcea să mă vadă plecând iar în turnee.

 

Te mai alături formaţiei lor de la şcoală pentru câte o cântare, cum ai făcut nu demult?

Exact. Acum vreo doi ani, Nicholas, băiatul meu de 14 ani, era baterist la şcoală. Profesoara lui i-a zis: „Ar fi grozav dacă tatăl tău ar putea veni să cânte cu tine“. Aşa că am fost şi am cântat cu el. A fost tare. Am cân­tat la tobe partea mea din In The Air Tonight.

 

Ce fel de muzică asculţi?

De niciun fel.

 

Nici măcar clasică?

Nu. Nu o evit intenţionat, dar pur şi simplu nu ascult. Pe vremuri mi-era jenă să recunosc asta. Când eram întrebat ce ascult, încercam cu frenezie să dau un răspuns, orice, şi nu puteam. Apoi am citit un interviu cu Roger Waters (de la Pink Floyd) – de care, trebuie s-o spun sincer, nu prea-mi place. Când a fost întrebat acelaşi lucru, răspunsul lui a fost: „Nu mă intere­sează nimic altceva. Îmi pasă doar de ceea ce fac eu. Ascult muzica pe care o compun şi încerc să o îmbunătăţesc.“ Şi m-am gândit: „Exact asta cred şi eu.“

 

Vote it up
226
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza