Ascensiunea populismului

Cetăţeni din multe ţări europene se revoltă împotriva austerităţii sau a imigraţiei şi votează partide populiste. Este oare o tendinţă sănătoasă sau periculoasă pentru democraţie?
 

În familia Le Pen sunt probleme. şi nu este vorba despre certurile obişnuite dintre tatăl morocănos şi fiica încăpăţânată. Marine Le Pen, liderul partidului francez de extremă dreaptă Frontul Naţional, şi-a exclus tatăl, pe Jean-Marie, din formaţiunea politică pe care chiar el a fondat-o în anul 1972. Bătrânul guraliv de 87 de ani a devenit, se pare, o ruşine,după ce s-a referit la camerele de gazare naziste ca la un simplu amănunt istoric!

Banalizarea, sau, pur şi simplu, negarea Holocaustului şi teoriile conspira- ţioniste antisemite erau cândva la ordinea zilei (fie şi numai în spatele uşilor închise) printre membrii extremei drepte din Europa. Dar asta se întâmpla pe vremea când aceste partide se aflau la periferia politicii.

Partidele populiste profită de revolta faţă de sistemul politic actual.

 

Acum, partidele populiste exploatează un zăcământ adânc de profundă nemulţumire faţă de sistemul politic actual – austeritate, şomaj în rândul tinerilor şi control precar al imigraţiei – şi par a fi pregătite să iasă în prim-planul scenei politice.

„Dacă încetezi să mai fii diavolul, dacă te «detoxifici», devii un partid de dreapta ca oricare altul“, a mormăit Jean-Marie Le Pen, după ce a fost denigrat de fiica sa. Dar Marine exact asta are de gând: la unison cu alte foste grupări extremiste, ea încearcă să acţioneze organizat, să spele imaginea pătată a partidului şi să se pregătească pentru guvernare.

La 47 de ani, Marine Le Pen are toate şansele să ajungă în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa, în 2017. Şi nu este singura ascensiune de acest fel: Timo Soini, lide- rul partidului Finns, a devenit vicepremierul Finlandei după ce partidul său a câştigat aproape 18% din voturi.

Partidul Popular din Danemarca, cu o politică anti-imigrare, s-a situat pe locul doi la alegerile din acest an. Iar acum nu se poate mişca nimic pe scena politică a ţării fără acordul acestei formaţiuni.

Pe tot continentul, de la Ukip (Partidul pentru Independenţă) din Marea Britanie la noul preşedinte al Poloniei, naţionalistul Andrzej Duda, sau la Grecii Independenţi, o grupare politică de un naţionalism radical, politica populistă a început să facă valuri.

Este acest val politic o ameninţare la adresa democraţiei, aşa cum susţin partidele consacrate? Sau aduce o gură de aer proaspăt?

„Pe vremuri, votul acordat unui partid de extremă dreaptă era privit ca fiind periculos, abject, ceva care trebuie trecut sub tăcere. În plus, era un vot irosit. Acum nu mai este doar un vot de protest. Acum te poate aduce aproape de putere sau la guvernare“, spune un consilier al Ukip.

Chiar dacă bătrânul Le Pen a fost exilat politic, alegătorii nemulţumiţi dau glas în continuare opiniilor sale în privinţa imigra- ţiei şi ocupării forţei de muncă. Iar aceste idei afectează întregul spec­tru politic, din cea mai mare parte a Uniunii Europene. „Unde se află o familie de imigranţi în clădirea în care locuieşti, nu-i nicio problemă, dar unde sunt trei, patru, cinci familii, tu ajungi o minoritate în propria ţară“, spune Le Pen.

 

Steaguri ale Germaniei flutură la o demonstraţie a organizaţiei Pegida.

Matthew Goodwin, un politolog care a urmărit îndeaproape ascensiunea Ukip în Marea Britanie, spune că votanţii partidului sunt „vârstnici, bărbaţi, din clasa muncitoare, albi şi mai puţin educaţi“. Acesta este, în mare, profilul tuturor susţinătorilor extremei drepte din Europa.

La alegerile pentru Parlamentul European din mai 2014, aproximativ o treime dintre votanţi au optat pentru partide care se opuneau unei integrări mai strânse în cadrul Uniunii Europene.

„Ar putea fi numit Parlamentul Anti-European“, spune Nigel Farage, liderul Ukip. Aceşti oameni reprezintă un scepticism crescut în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, dar şi teama faţă de erodarea suveranităţii naţionale şi o respingere puternică a ideii de multiculturalism.

Mulţi alegători din nordul Europei au protestat astfel faţă de ceea ce ei au perceput ca fiind un eşec al Bruxelles-ului în gestionarea crizei monedei unice europene, criză declanşată de datoriile uriaşe ale Greciei.

Alegătorii din Europa Centrală şi de Est au votat ultranaţionaliştii pentru că au simţit că sunt lăsaţi să lupte singuri cu o Rusie tot mai ameninţătoare. Iar cei din sudul Europei erau nemulţumiţi de lipsa de solidaritate a celorlalte naţiuni, când ei se luptau cu o rată mare a şomajului în rândul tinerilor şi cu un aflux de imigranţi din Orientul Mijlociu şi nordul Africii.

Toate aceste frustrări s-au reflectat în alegerile pentru Parlamentul European. Vot după vot, populiştii au adunat alegători. În Finlanda, au ajuns la guvernare. În Spania, candidaţii susţinuţi de grupul populist de extremă stângă Podemos au câştigat posturile de primar în Madrid şi în Barcelona.

În Marea Britanie, Ukip a strâns 3,9 milioane de voturi, dar nu a reuşit să obţină mai mult de un scaun în parlament. În Danemarca, Partidul Po- pular, cu o politică antiimi­graţie, se află în poziţia de a putea forma un guvern minoritar, în cazul în care fiecare parlamen­tar al ţării ar vota cu partidul din care face parte.

„Globalizarea ar fi trebuit să aducă progres economic şi să deschidă minţile oamenilor. Se pare însă că a dus la diminuarea salariilor, muncitorii imi­granţi fiind dispuşi să lucreze pe mai puţini bani decât pre­ţul pieţei“, spune Denis McShane, fost ministru britanic pentru Afaceri Europene. Rezultatul este că alegătorii sunt atraşi de partide care vor să închidă frontierele sau, cel puţin, să limiteze drastic accesul la piaţa muncii şi la sistemul de protecţie socială, explică politicianul.

Acest sentiment de vulnerabilitate a transformat Finlanda, cândva un membru entuziast şi raţional al UE, într-un loc în care reînvie o tradiţie populistă. Finlanda a adoptat euro, moneda unică europeană, iar apartenenţa la UE a adus această ţară, care are o graniţă lungă cu Rusia, în centrul politic al Europei.

Dar, în timp ce acordul Schengen, de liberă trecere a frontierei, este pus la încercare, creşte şi teama finlandezilor că nu-şi vor putea păstra propria cultură. Moneda euro pare să aducă după sine un preţ ridicat. În loc să genereze prosperitate, reprezintă acum povara ajutorării popoarelor din sudul Europei.

Nevoiaşii din clasa muncitoare sunt cei mai dezamăgiţi, iar partidul Finns al lui Timo Soini a devenit căminul lor politic. Soini şi-a extins baza de susţinători, atră­gând de partea lui locuitorii mai înstăriţi din suburbii, prezentându-şi partidul ca pe un erou în lupta împotriva corupţiei politice şi împotriva târguielilor făcute de elita actuală, în spatele uşilor închise. Dar şi el crede că ţelul populismului său este să conducă „oamenii uitaţi, rămaşi ai nimănui“, afectaţi şi marginalizaţi de ritmul schimbărilor globale.

 

Politicianul finlandez Timo Soini sărbătoreşte succesul partidului său.

Aceasta era, în mod tradiţional, sarcina social-democraţilor de centru-stânga din Europa. Acum, populiştii de pretutindeni preiau iniţiativa. În Marea Britanie, reprezentanţii Ukip, nu laburiştii de stânga, au fost cei care au identificat adânca frustrare a locuitorilor din oraşele de coastă ale Angliei şi au exploatat-o în interes electoral.

Margate, oraş aflat la sud-est de Londra, era cândva o destinaţie estivală populară pentru locuitorii capitalei britanice. Dar ofertele turistice mai ieftine din Spania şi din alte locuri au pus capăt acestui avantaj. Clădirile cochete din secolul al XIX-lea, care le ofereau turiştilor locuri de cazare cu mic dejun, au ajuns în paragină. Între timp, au fost convertite pentru a găzdui solicitanţi de azil şi refugiaţi din zonele de conflict ale planetei.

Acum, localnicii dau vina pe aceşti străini pentru declinul oraşului, pentru criminalitatea în creştere şi pentru scă­derea pieţei imobiliare şi îşi întorc privirile către politicienii po- pulişti, dornici să protesteze împotriva stră­inilor. „Ei nu-şi strâng gunoaiele, nu sunt englezi“, spune Mark, un grădinar liber profesionist. El consideră că vinovaţi sunt, în principal, bulgarii, românii şi albanezii din Kosovo. De aceea, la alegerile din mai 2015, Mark a votat cu Ukip.

Globalizarea era menită să aducă progres, dar pentru mulţi a însemnat scăderea salariilor.

Partide ca frontul Naţional din Franţa combină o politică eco­nomică aflată sub controlul statului, în mod tradiţional apanajul partidelor de stânga, cu şovinismul şi sentimentele anti-imigrare ale clasei muncitoare. Este o formulă care le dă fiori partidelor de centru-dreapta.

Claudia Chwalisz, de la organizaţia Policy Network, face parte dintr-un grup tot mai mare de observatori care susţin că partidele de centru-stânga nu-şi pot permite să demonizeze ex-trema dreaptă.

„Centriştii trebuie să lupte împotriva elementelor reacţionare ale populismului, dar să ţină cont şi de semnalul dat de nemulţumirile legitime ale populaţiei şi să-şi revi­zuiască propria abor­dare în ceea ce priveşte reprezentarea, guvernarea şi calitatea discursurilor politice. Popularitatea crescută a Ukip poate reprezenta o măsură de corec­ţie pentru democraţie“, crede ea.

Dar social-democraţii trebuie să facă faţă şi provocărilor populismului. În Germania, Die Linke s-a desprins dintr-un partid social-democrat moderat, poziţio­nându-se ca o formaţiune anti-austeritate. În Grecia, Syriza, cu rădăcini în comunism şi în mişcările studenţeşti, a ajuns la putere, alături de un partid de dreapta naţionalist, promiţându-le grecilor că îi va elibera de austeritate.

La fel ca alte state nordice din zona euro – Olanda, Austria, Finlanda –, Germania ezită să şteargă datoria Greciei, pentru că asta ar alimenta furia contribuabililor şi a alegă­torilor de acasă. Cererile unui guvern populist de stânga din Grecia au servit doar la intensificarea susţinerii partidelor populiste de extremă dreaptă din ţările creditoare.

Aceasta este doar o parte din talmeş-balmeşul politic de pe un continent care se străduieşte să facă faţă unor provocări multiple. Şi care complică întrebarea dacă populismul este un avantaj sau o amenin- ţare pentru democraţie.

Pe măsură ce fac trecerea de la grupări de protest la partide recunoscute în spectrul politic, liderii populişti îşi doresc puterea fără responsabilitate, ceea ce reprezintă un pericol. Ei ştiu că adevărata lor forţă este aceea de persoane influente, care schimbă guverne şi şefi de stat, dar fără să fie implicaţi vizibil în deciziile politice care afectează naţiunea. Când trebuie să împartă puterea, se supun disciplinei de guvern şi încearcă să le închidă gura criticilor, pierzând susţinerea populară.

 

Un exemplu este Partidul Popular din Danemarca, care se concentrează pe obţinerea de concesii de la un guvern dependent de susţinerea parlamentară a aleşilor populişti. Când a încercat ceva similar, în perioada 2001-2011, Danemarca s-a ales cu una dintre cele mai restrictive legislaţii cu privire la imigraţie din toată Europa. Practic, această guvernare din umbră corupe procesul democratic.

Un alt motiv de îngrijorare îl reprezintă admiraţia făţişă a multor populişti din Occident pentru liderul de la Kremlin, Vladimir Putin. Rusia a împrumutat bani Frontului naţional al doamnei Le Pen. Iar doamna Le Pen s-a grăbit să recunoască anexarea Crimeei. Vladimir Putin, dornic să dezbine Vestul, ştie cum să-şi joace cartea.

Există opinii şi mani­festări atât anti-americane, cât şi anti-europene, şi la partidele populiste de dreapta, şi la cele de stânga. Nu-i de mirare că Alexis Tsipras a fost atât de bine primit în Rusia. Dacă domnul Putin va oferi un ajutor substanţial Greciei, va fi un act pe cât de generos, pe atât de diabolic.

Există şi alte motive de îngrijorare: se ridică întrebări serioase cu privire la loialitatea liderilor populari faţă de ţările lor. Deseori, este vorba despre lideri carismatici, jucători dispuşi să rişte, care susţin că simt pulsul şi au susţinerea poporului. Dar nu asta înseamnă o guvernare responsabilă, bazată pe o strategie înţeleaptă.

Ar fi greŞit totuşi să alimentăm temerile revenirii la anii ‘30, epoca demagogilor. Grecia a trecut printr-o gravă şi îndelungată recesiune economică, dar nu s-a ajuns la o dictatură militară sau civilă. Democraţia a rezistat.

Iar instituţiile sunt mult mai puternice decât în perioada inter­belică. Chiar dacă partidele folosesc UE pe post de sac de box politic, uniunea a supravieţuit multiplelor crize.

Prevederile constitu-ţio­nale şi legale sunt suficient de solide, în majoritatea statelor, pentru a preveni discursurile rasiste ale unor politicieni virulenţi. Jean-Marie Le Pen, tras pe linie moartă chiar de fiica sa, nu este cu siguranţă un nou Hitler.

Populismul este politica emoţiilor şi, implicit, este privit cu suspiciune de raţionaliştii sistemului actual. Populiştii polarizează. Ei simplifică exagerat lucrurile. Dar tocmai lipsa de pasiune este cea care a îndepărtat atât de mulţi alegători de procesul politic şi de urna de vot. Acum votanţii revin la urne, discută politică acasă şi pun întrebări incomode. Iar o democraţie sănătoasă n-ar trebui să se teamă de asta.

Vote it up
70
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza