Arta de a-ți cere iertare

Să reușești să îți ceri scuze așa cum se cuvine poate fi o provocare. Dar merită din plin efortul.
 

Tentaţia eschivării

CÂND MIZA E UNA nesemnificativă, să îţi ceri iertare nu înseamnă mare lucru. Ne ciocnim fără intenţie de o persoană străină în lift şi, din reflex, ne trezim că ne cerem scuze. Lucrurile stau însă cu totul altfel în situa- ţiile în care într-adevăr am greşit – când divulgăm un secret ori când adresăm cuvinte dure unei persoane dragi. Brusc, suntem cuprinşi de un sentiment de vinovăţie şi de ruşine. Ezităm să ne asumăm responsabilitatea şi încercăm, cu stângăcie, să ne justificăm atitudinea. Multora dintre noi ne vine chiar extrem de greu să rostim: „Iartă-mă“.

De ce este atât de dificil acest gest, care ar putea fi foarte simplu? În parte, putem da vina pe reflexele noastre de apărare. Karina Schumann, cercetător în domeniul psihologiei la universitatea ameri­cană Stanford, a studiat timp de nouă ani actul de a cere iertare. După părerea ei, dorinţa de a ne putea privi pe noi înşine într-o lumină favorabilă ne împiedică adesea să ne asumăm această răspundere.

Experta în psihologie explică: „Atunci când aducem cuiva un a-front, săvârşim un act care ne poate ameninţa identitatea de persoană înţelegătoare şi onorabilă“. O veritabilă părere de rău, care presupune să îţi admiţi vina şi să recu­noşti răul pe care l-ai făcut, impune confruntarea cu faptul că ai comis o greşeală.

În plus, rezultatele cercetărilor au arătat că refuzul de a cere iertare ne poate face să ne simţim mai confortabil în raport cu propria persoană. Un studiu realizat în 2013 la şcoala de Afaceri de pe lângă Universitatea Queensland, din Australia, a arătat că vinovaţii care respinseseră cu obstinaţie ideea de a-şi cere iertare au avut un sentiment mai intens de putere şi stimă de sine, deoarece o asemenea atitudine le-a dat impresia că se menţin pe o poziţie dominantă.

Chiar şi atunci când ne propunem să cerem iertare, avem tendin­ţa să ne gândim mult prea pesimist la experienţa cu pricina, socotind-o mai dezagreabilă decât ar putea să fie. Un studiu efectuat în 2014, publicat în Jurnalul de cercetări asupra dreptăţii sociale a relevat că, de multe ori, subiecţii au anticipat o umilinţă şi un stres în actul de a-şi cere iertare mai mari decât s-au dovedit a fi ulterior, în realitate.

Avantaje pe termen lung

În ciuda disconfortului, asumarea responsabilităţii ne aduce avantaje con­siderabile pe termen lung. „Recunoaşterea propriilor gre­şeli ne poate scuti de nenumărate pierderi“, susţine cercetătorul Tyler Okimoto, coordonator al unui studiu desfăşu­rat la Universitatea Queensland.

„Dacă refuzăm «să ne cerem ierta­re», e foarte probabil să ne prejudiciem relaţiile, să subminăm încrederea între noi şi ceilalţi“, afirmă el. Totodată, expertul subliniază că even­tualele beneficii pe care ni le adu­ce alegerea de a nu ne recunoaşte greşelile sunt depăşite de consecinţele negative.

Iertarea cerută din tot sufletul poate salva şi o relaţie tensionată. În cadrul unui studiu care a analizat chestionarele completate de 337 de persoane, care, cu puţin timp înainte, suferiseră din cauza unui partener, cercetătorii de la Universitatea americană Emory au descoperit că ges­turile conciliante au atenuat furia şi au stimulat dispoziţia spre iertare a celor intervievaţi.

Potrivit Karinei Schumann, la nivel individual, scuzele diminuează sentimentul de culpabilitate al vinovaţilor, ceea ce, în timp, poate conduce la o percepţie de sine pozitivă. Un studiu dat publicităţii în 2007, în Jurnalul de psihologie socială şi clinică, a arătat că, în marea majoritate a cazurilor, oamenii ajung să aibă regrete mai profunde când nu îşi cer iertare, decât atunci când îşi mărturisesc deschis greşelile.

Secretul lui „iartă-mă“

Deoarece acest gest implică destule frământări interioare, puţini oameni deţin abilitatea de a-şi cere iertare aşa cum se cuvine, crede psihologul american Guy Winch.

Pentru ca un asemenea efort să fie încununat de succes, sunt necesare mai multe elemente: e nevoie de rostirea explicită a cuvântului „iartă-mă“, de exprimarea regretului şi de solicitarea sinceră a iertării. Cei mai mulţi dintre noi încearcă şi izbutesc să atingă aceste trei puncte, susţine Winch, dar puţini reuşesc să includă şi o declaraţie de empatie, care înseamnă recunoaşterea efectului avut de acea greşeală asupra victimei. „O declaraţie de empatie arată că, atunci când ne cerem iertare, nu o facem în interesul nostru, ci spre binele celeilalte per­soa­ne“, explică el.

În acest sens, o afirmaţie de genul: „Îmi pare rău că nu am ajuns la petrecerea ta de aseară“ nu este suficient de mulţumitoare. O formulare mult mai eficientă ar putea suna astfel: „Îmi pare rău că nu am ajuns ieri, ba nici măcar nu te-am anunţat printr-un telefon. Sunt convins că purtarea mea te-a indispus. Sper că nu ţi-am stricat chiar toată seara. Te rog mult să mă ierţi!“.

După părerea lui Winch, cea mai frecventă greşeală pe care o fac oamenii este aceea de a încerca să-şi găsească scuze pentru un gest reprobabil.

Autoafirmarea strategică

Cel mai recent studiu al lui Schumann dezvăluie un truc simplu pentru atunci când sunt nevoiţi să se scuze. Întrucât motivul pentru care ne este atât de greu să ne cerem iertare îl reprezintă nevoia de a păstra o imagine de sine pozitivă, experta crede că a ne lua răgazul pentru a trece în revistă anumite valori personale însemnate, înainte de a ne răscumpăra greşeala, poate face experienţa mai puţin dificilă şi, în ultimă instanţă, poate conduce la un deznodământ mai onest.

O posibilă strategie ar fi aceea de a ne gândi la propriile obiective şi valori sau la persoanele importante din viaţa noastră. Asta ne ajută să privim lucrurile dintr-o perspectivă mai largă şi face ca momentul când ne-am purtat urât să pară mai puţin ameninţător la adresa imaginii personale. După cum susţine Schumann, „odată ce nevoia de a ne apăra nu mai este atât de puternică, putem să ne concentrăm asupra găsirii unui mod mai eficient, mai elegant, de a ne cere iertare“.

Vote it up
151
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza