Arse. Insetate. Ratacite.

Trei femei s-au aventurat in Valea Mortii. Dupa 500 de kilometri si 72 de ore, au ramas fara benzina si fara speranta
 

<p>

Valea Mortii, o intindere de dune de nisip si munti arizi de-a lungul granitelor de sud-est ale statului California, este cel mai fierbinte si mai uscat loc din America de Nord. Temperaturile trec adesea de 40 de grade Celsius, din iunie pana in septembrie. Media precipitatiilor este de 0,063 de litri pe metru patrat, iar in majoritatea lunilor nu ploua deloc. Din cele noua milioane de turisti care viziteaza anual zona, putini trec pe aici in timpul verii, din cauza caldurii ucigatoare.

Ca multi dintre vecinii ei din Pahrump, un orasel cu 36.000 de locuitori din statul Nevada, aflat la o distanta de 100 de kilometri de Parcul National Valea Mortii, Donna Cooper se aventurase, de multe ori, prin aceasta regiune. Dar intr-o dimineata din iulie 2010, pensionara de 62 de ani s-a hotarat sa exploreze o zona a parcului in care nu mai fusese: castelul Scotty, un conac construit in anii ‘20. Impreuna cu ea se aflau fiica ei, Gina, in varsta de 17 ani, si prietena si gazda ei din Hong Kong, Jenny Leung, de 19 ani.

Cele trei au ajuns la conac pe la 13.00 si au petrecut doua ore vizitand locul. Cand au plecat, au vazut un indicator spre Racetrack – un fund de lac secat, unde deplasarea bolovanilor lasase urme stranii la alunecarea prin noroi. „Mi-am dorit mereu sa vad asta“, spune Donna.

Tinerelor femei le-a suras ideea. La volanul unui autoturism Hyundai, Gina s-a indreptat spre autostrada 267, apoi a cotit pe un drum neasfaltat. In exteriorul masinii micute temperatura era de peste 51 de grade Celsius. Dupa o ora au ajuns la o intersectie, dar semnul care indica drumul spre Racetrack era neclar. Gina a luat-o la stanga. Dupa alti 16 kilometri, si-a dat seama ca o luasera intr-o directie gresita. A incercat sa schimbe traseul, dar, in curand, drumul a inceput sa urce.

Donna a cautat pe harta rutiera, dar aceasta arata doar drumurile principale din Valea Mortii, nu si pe cele secundare. „Hai sa o intrebam pe Nell cum ne intoarcem spre castelul Scotty“, a spus ea, referindu-se la GPS-ul pe care il botezase cu numele mamei ei.

Donna a apucat volanul si a urmat indicatiile GPS-ului. „Mergi 167 metri, apoi vireaza la dreapta“ , a spus vocea aparatului. „Vireaza la stanga, apoi mergi inainte 1.500 metri. Vireaza la dreapta. Apoi la stanga. Recalculeaza. Mergi inainte 8 kilometri, apoi intoarce.“

Calatorii se ratacesc prin Valea Mortii, deseori cu consecinte fatale, inca din 1849, cand pionierii au inceput sa foloseasca zona ca scurtatura spre terenurile aurifere. Dar asta se intampla si in zilele noastre, cand aparatele GPS i-au facut pe multi sa se piarda, pentru ca bazele de date ale acestora, in cazul zonelor mai izolate, asa cum este si Valea Mortii, pot contine harti care nu au mai fost actualizate. Cum Donna conducea in bucle si zigzaguri, pe Gina a inceput sa o doara capul si sa-i fie greata.

Pe locul din fata, Jenny se straduia sa nu planga. De cand venise in Statele Unite, in luna mai, se bucurase de multe calatorii alaturi de Donna, in Marele Canion, la San Francisco si Los Angeles. Dar ce se intampla acum era, totusi, cam multa aventura fata de ce si-ar fi dorit. Desi masina avea aer conditionat, tanara isi simtea buzele dureros de uscate. Trei sticle de apa din cele patru de 500 de mililitri pe care le avusesera erau deja goale. Si nu ar fi indraznit sa se atinga de ultima. Cand Donna i-a intins sticla, Jenny s-a prefacut ca ia o inghititura.
– Nu te prosti, i-a spus Donna cu asprime. Trebuie sa-ti bei portia.
Jenny a luat o inghititura.

Pe masura ce inaintau, umbrele se lungeau. Caldura mai scazuse un pic. In exteriorul masinii erau numai arbusti pitici, nisip si pietris, un peisaj care se intindea cat vedeau cu ochii. Din cand in cand, toate cele trei femei incercau sa sune la numarul scurt de urgenta, de pe telefoanele lor mobile. Nu aveau semnal. Donna a facut un scurt inventar: in afara de apa ramasa, mai aveau doua mere, ce mai ramasese dintr-o punga de chipsuri si cativa biscuiti. In portbagaj mai erau paturi, pulovere, pantofi de schimb, o trusa de scule si una de prim ajutor. Si mai aveau  un sfert de rezervor de benzina.
Donna a tras adanc aer in piept si apoi a expirat teama care se stransese in sufletul ei. Supravietuise unor lucruri mai dificile. Pe cand avea 20 de ani, suferise un accident foarte grav, care o tinuse saptamani intregi in spital. Mai tarziu, o infectie intestinala era sa-i fie aproape fatala. Crescuse, impreuna cu sotul ei, opt copii.

In jurul orei 20.00, vocea electronica le-a condus spre un drum blocat cu stanci. Gina a observat un alt drumeag, nu foarte bine conturat. L-a urmat in josul dealului. Dupa ce au trecut de o curba, au ajuns langa un lac sarat, aproape secat, care stralucea in lumina apusului. Mergand mai departe, au dat, in sfarsit, peste un semn de civilizatie – o cutie postala. Donna a gasit in ea un biletel mototolit pe care scria: „Ne pare rau ca nu v-am gasit“. Un pic mai departe era un gard de sarma, o poarta cu lacat si un palc izolat de copaci.
– Hai sa vedem daca e cineva pe aici, a spus Gina.
– Nu putem pierde timpul, i-a raspuns Donna. Suntem pe drumul cel bun. O sa gasim calea sa iesim de aici.

Donna a continuat sa mearga pe drumul care aparea in calea lor, prin muntii arizi. Pe masura ce urcau, Gina a privit in urma, spre locul din care tocmai plecasera. I s-a parut ca in spatele copacilor vede pe cineva ce parea a locui acolo.

Acasa, in Pahrump, Charlene Dean, o prietena a Donnei si reporter la un ziar local, nu s-a aratat prea ingrijorata cand aventurierele nu au aparut la cina. Femeia de 51 de ani cunostea de multa vreme familia Cooper.
Sotul Donnei, Rodger, in varsta de 62 de ani, se afla in orasul North Port din Florida, unde o vizita pe fiica lor, Sky. Si el era obisnuit cu calatoriile independente ale Donnei. Dar fata, o infirmiera medicala de 21 de ani, suferise o operatie la vezica biliara in acea dupa-amiaza. Si nu ii venea sa creada ca mama ei nu o sunase.

Donna a condus pana cand rezervorul de benzina s-a golit, apoi a oprit. Era ora 22.00. Kilometrajul arata ca parcursesera peste 300 km de cand plecasera de la castelul Scotty. Stanci uriase se iveau in spatele masinii, iar cerul era plin de stele.
– Parca am fi la camping, spuse ea.
– Sunt animale salbatice pe aici?, a intrebat Jenny, cu o voce tremuratoare.
– Lei de munte si ursi, a replicat Donna. Inchideti geamurile.

Fetele le-au ridicat imediat. Donna le-a dat apoi tot ce mai ramasese de mancare, dupa care au mai luat o inghititura din apa aproape terminata. Dupa „cina“, s-au cuibarit pe bancheta din spate, invelindu-se cu paturi, si au incercat sa adoarma.

La 6.00 dimineata, rasaritul soarelui a scos la iveala faptul ca parcasera deasupra unei vai, intr-o padurice rara de pini. Dincolo de drum era o prapastie de cateva sute de metri. Donna a incercat sa porneasca masina, dar motorul nu a mai vrut s-o ia din loc.
– Trebuie sa facem ceva ca cineva sa ne vada, a spus Gina.

Donna si Jenny au folosit pietre pentru a scrie AJUTOR pe o portiune dreapta de pamant. Gina a incropit o mica vatra in care sa faca focul, cu crengute si brosurile gasite in casuta postala de la castelul Scotty. Dar bricheta masinii n-a scos decat o scanteie.

Chiar atunci, in departare au zarit un avion. Gina a luat repede un CD si l-a folosit ca pe o oglinda reflectorizanta in soare, pentru a semnaliza, in timp ce Jenny flutura o patura galbena, pentru urgente. Avionul s-a indepartat insa rapid. Asa s-a intamplat si cu altele. Pe la ora 11.00, dupa ce au terminat sticla de apa, Gina a decis sa urce pe drumul serpuit din apropiere, pret de vreo trei kilometri. A privit in zare… Nu se vedea nimic, decat desert.

In masina, Donna curata cactusi cu briceagul. Citise ca o anumita specie continea un lichid potabil. Dar cand Jenny a scos miezul lipicios, si-a dat seama ca, probabil, nu gasisera acea specie. Au adunat apoi ace de pin pentru a le mesteca. Gina a reaparut din mica ei expeditie pe drum.
– Trebuie sa ne intoarcem la locul in care ne-am oprit ieri, a spus ea.
– Cum sa facem asta?, a intrebat-o Donna. Masina nu va porni.
– Hai sa mai incercam o data, a sugerat Gina.

Donna a spus o rugaciune in gand, apoi a intors cheia. Motorul s-a trezit la viata, uimindu-le. Au pornit la vale. Donna calca acceleratia la fiecare denivelare din drum, ca sa aiba timp sa se pregateasca pentru urmatoarea. Stia ca daca s-ar fi oprit, totul era terminat. Cinci, zece, 30, 50 de kilometri. Acum ajunsesera pe teren plan, pe drumul spre lacul sarat. Poarta incuiata le-a aparut, in sfarsit, in cale.

Au lasat masina si s-au strecurat pe sub gardul de sarma. Simteau pamantul fierbinte prin talpile tenisilor, in timp ce mergeau pe alee. Dupa ce au trecut de niste copaci, au vazut trei remorci puse langa o terasa de lemn. Au strigat, dar nu le-a raspuns nimeni. Remorcile erau toate incuiate. In spatele celei mai mari dintre ele, Donna a gasit ceva incredibil – un furtun de gradina prins de un robinet. Apa era fierbinte, dar celor trei nu le-a mai pasat. Au baut cu lacomie. S-au intins, apoi, sa traga un pui de somn pe terasa.

Cand s-au trezit, Gina a adus o scula din trusa din masina. A desurubat balamalele rulotei mari, dar nu a reusit sa deschida usa. In schimb, a desfacut, cu o ranga, un lacat de la una dintre rulotele mai mici. Inauntru a dat peste mai multe conserve de chili si fasole, cateva pachetele de taitei instant, fulgi de ovaz cu coacaze si o jumatate de cutie de spaghete. Mai erau si 12 sticle de bere. Mancarea le-ar fi ajuns doar pentru cateva zile, dupa cum si-a dat seama Donna. In schimb, berea le-ar fi ajutat sa reziste timp de doua saptamani, daca ar fi supravietuit caldurii.

Aerul din rulota era fierbinte, asa ca au tras saltelele de pe paturile de cazarma si le-au intins pe terasa, unde era un pic mai racoare. Donna a deschis o cutie cu fasole si s-au asezat sa manance. Mai tarziu, au gasit si niste sticle aruncate la cos, pe care le-au umplut cu apa, pentru cazul in care rezerva de apa ar fi secat.

In aceeasi dimineata de vineri, in Florida, imediat ce a ajuns acasa de la spital, Sky a incercat sa dea de Donna la telefon. Ii raspundea mereu casuta postala. A verificat pagina mamei ei de Facebook – nu era scris nimic nou.

A controlat apoi operatiunile de pe cardul de credit al Donnei. Ultimele erau consemnate joi la ora 13.00, atunci cand Donna cumparase trei bilete la castelul Scotty. Sky a sunat-o pe Charlene Dean, care i-a spus ca nici ea nu mai stia nimic de Donna. In seara aceea, a sunat si la magazinul la care Donna lucra voluntar ca vanzatoare. Tura ei incepuse la 16.00, ora din Nevada. „Nu a aparut“, i s-a spus lui Sky. Expresia fetei tatalui ei s-a schimbat cand Sky a inchis telefonul. „Acum chiar sunt ingrijorat“, a spus Rodger.

Sky a sunat-o din nou pe Charlene si au stabilit sa contacteze dispeceratele politiei de autostrada din California si statia de paza a Parcului National Valea Mortii. Autoritatile le-au spus ca era prea tarziu pentru a mai declansa cautari in ziua aceea.

La caderea noptii, Gina a aprins un foc de semnalizare, folosind chibriturile din bucataria rulotei si niste lemne stivuite in curte. Apoi, s-au pregatit de culcare pe veranda. Caldura din vale era atat de intensa, incat la fiecare 15 minute trebuiau sa isi dea cu apa pe ele.

In zorii celei de-a treia zile, Donna si Jenny au iesit in drum, pentru a face un semn pe pamant din ramuri de copaci. Au scris si AJUTOR, SUNA LA POLITIE pe praful care acoperea masina.

Au reusit apoi sa intre si in rulota mare, spargand usa, dar nu au gasit multe lucruri folositoare. Si-au incercat norocul si la cea de-a treia rulota. Gina a deschis un pic geamul acesteia, suficient ca Jenny sa se strecoare inauntru. Acolo, pe masa, fata a gasit o statie radio. Au scos-o afara, cu tot cu antena, si au prins-o la bateria masinii. Dar nu se auzeau decat paraziti. Dupa zece minute, s-au oprit si acele sunete.

Ajunsa la capatul puterilor, Gina era gata sa izbucneasca in lacrimi.
– Hai sa facem o baie!, i-a propus mama ei, preintampinand criza.
Jenny si Donna au umplut cada din prima rulota cu apa de afara si au intrat primele. Pe la ora 17.00, a venit si randul Ginei. Donna tocmai o spala pe cap, cand fetei i se paru ca aude un strigat. Era Jenny.
– Veniti afara! striga ea. Veniti!

Donna alerga afara, urmata de Gina, care isi trasese hainele pe ea fara sa se mai stearga. Jenny flutura energic o patura galbena. O racheta asurzitoare de semnalizare veni de sus. Vazura  un elicopter cu insemnele California Highway Patrol. Fusesera gasite!

Dupa ce au aterizat, cei doi piloti, care aveau si pregatire pentru acordarea asistentei medicale, le-au verificat semnele vitale.
– Eram gata sa renuntam, sa va declaram decedate si sa zburam inapoi la baza, le-a spus unul dintre barbati.

Femeile pareau in stare buna de sanatate, asa ca pilotii le-au oferit doua alternative: sa se urce in elicopter una cate una si sa fie duse in Lone Pine, cel mai apropiat oras, sau sa astepte acolo un operator local de transport, care sa le aduca o canistra de benzina si sa le arate drumul spre autostrada. Au ales a doua varianta.

Metaforic, se poate spune ca, ratacindu-se, Jenny si Gina si-au gasit calea in viata. Inspirata de discutia cu unul dintre salvatorii de pe elicopter, Gina s-a hotarat sa se inscrie la o scoala de asistente. Jenny s-a intors in Hong Kong la scurt timp dupa aceasta aventura, dar a revenit, mai tarziu, in Statele Unite, pentru a locui cu familia Cooper si pentru a frecventa un colegiu local. Iar Donna a ramas cu aceeasi atitudine ferma, fara teama de desertul din spatele casei ei: „Nici macar o secunda nu m-am indoit ca vom reusi sa iesim de acolo.“

</p>

Vote it up
146
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza