Arsa cu acid sulfuric

Un borcan a aterizat prin fereastra masinii si s-a varsat peste mine. Nu simteam nimic. Stiam doar ca murisem
 
<p>Nu mi-am permis sa plec in vacanta prea des. Sunt mama singura a trei fete si mereu am muncit mult. Ca sa economisesc bani pentru familia mea, imi luam mereu mai multe slujbe pe langa cea permanenta, de vanzator de publicitate la un furnizor de televiziune prin cablu. Inca le mai ajutam pe fetele mele, Angela, Shelli si Brandi. Noi patru trecuseram prin multe impreuna si eram foarte apropiate. Atunci cand prietenul meu, Jim Maxwell, mi-a sugerat sa facem o excursie la San Diego, am acceptat cu placere. Ca sa ajungem in timp util la aeroportul Will Rogers din Oklahoma City pentru a prinde zborul de 5.30, eu si Jim am plecat de acasa, din Duncan, statul Oklahoma, la ora 2.30 dimineata. Era 5 iunie 2001. Jim conducea automobilul meu, un Pontiac Sunfire, iar eu sedeam alaturi, bucurandu-ma de adierea care patrundea prin geamul pe jumatate coborat. Autostrada cenusie era libera.
- Nu-mi amintesc o noapte mai intunecata, mi-a zis atunci Jim, mai degraba pentru a ma tine treaza. Nu se vad stele pe cer. Nici macar luna.
- Jim, te rog sa ma trezesti daca atipesc!, i-am spus eu.
Chiar in acel moment, Jim a aruncat o privire catre pasarela urmatoare, aflata la cinci metri inaltime. Cu coada ochiului a zarit ceva stralucitor.
Imediat dupa aceea, un borcan cu acid sulfuric a aterizat prin fereastra masinii si s-a spart, varsandu-se peste mine.
Nu-l auzisem. Nu-l vazusem. N-am simtit nimic. Tot ce stiam era ca murisem. Dar nu, nu puteam fi moarta, pentru ca, brusc, m-am pomenit tipand innebunita din cauza lichidului care-mi ardea pielea.
Acidul il atinsese si pe Jim, arzandu-i toata partea dreapta a corpului. "I-am simtit gustul pe limba", avea sa marturiseasca el mai tarziu. A reusit, cumva, sa conduca in continuare pana in prima localitate, unde s-a repezit sa ceara ajutor de urgenta.
Pe cand ambulanta gonea cu noi catre camera de garda a Centrului Medical Baptist "Integris" din Oklahoma City, la vreo 30 de kilometri distanta, nu ma puteam gandi decat la fiicele mele. "Te rog, Doamne, ajuta-ma sa ajung acasa la fiicele mele. Au nevoie de mine, iar eu am nevoie de ele", ma rugam. La camera de garda, o asistenta medicala mi-a pus o compresa umeda. Cineva mi-a spus:
- Sunteti arsa. Este o arsura chimica. Dar va aflati in cel mai bun spital din statul Oklahoma, iar noi vom avea grija de dumneavoastra.
- Vin si fetele mele?, am soptit de sub bandaje.
- Au fost anuntate.
La putin timp dupa aceea am auzit un scancet, o respiratie parca sugrumata. Cunosteam acele sunete. Era Brandi, fiica mea cea mica, in varsta de 22 de ani. M-a vazut zacand sub cearsaf, cu fata rosie si plina de basici, si a inceput sa suspine: "Oh, Doamne Dumnezeule! Nu pot trai fara mama!"

Chipul de langa mine

Ne imbratisam mult la noi in familie. Dupa parerea mea, atingerea umana are puteri miraculoase, e un dar pe care-l putem oferi celor apropiati. Desi era imposibil din cauza arsurilor, imi doream sa simt energia fiicei mele. Totusi, pe trupul meu nu exista atunci nici un locsor care sa poata fi atins.
In aceeasi zi, asistentele m-au dus la sala bazinelor. Am fost asezata pe un scaun metalic si scunfundata intr-un bazin cu apa. Cu blandete, asistentele mi-au frecat intregul corp. Eu plangeam, implorandu-le sa inceteze, dar trebuia indepartata orice urma de acid, altfel acesta ar fi continuat sa imi arda trupul. Arsurile de gradul trei aratau cel mai rau, iar arsurile de gradul doi dadeau la iveala terminatii nervoase inflamate si sangerande.
Asistentele mi-au acoperit arsurile cu unguente si straturi de tifon, incercand sa-mi aline durerea cu ajutorul unei perfuzii cu morfina. Trupul imi era inflamat, mai ales chipul. Printre pleoapele umflate, zaream, totusi, ca prin ceata, un chip chiar langa mine:
- Aici erai, Beebop! Te iubesc!, i-am soptit lui Brandi, alintand-o cu porecla ei din copilarie.
- Si eu te iubesc, mama!, mi-a raspuns ea.
Doctorii au confirmat un bilant de 69 de leziuni: altfel spus, aveam doar 31% sanse de supravietuire. Desi parea dificil, ei considerau ca as putea scapa. Inhalasem acid, declarau ei, dar nu intr-o cantitate atat de mare incat sa trebuiasca sa stau la Terapie Intensiva. Abia dupa vreo cateva zile avea sa se vada cat de grave erau arsurile.
Asteptand, am luat chiar atunci o hotarare: sa ma gandesc numai la supravietuire. Existau sperante pentru mine. Zacand neajutorata, infasurata ca o mumie, mi-am dat seama ca vroiam sa traiesc pentru copiii mei. Nu ma mai gandeam la nimic altceva.
Angela si Shelli au sosit si ele, apoi diversi prieteni si colegi. Oamenii sunau, urandu-mi sanatate. In rezerva mea de la etajul doi, o asistenta imi aducea mereu buchete, pana cand camera a fost inundata cu flori. Cand am zarit un imens buchet de trandafiri galbeni, m-am gandit imediat la cantecul "Yellow Rose of Texas". Sigur erau de la Phil, adica dr. Phil McGraw, cumnatul meu, sotul surorii mele, Robin. "Insanatosire grabnica! O sa-l gasesc pe nemernicul care a facut asta. Cu dragoste, Phil", scria pe felicitarea de la el. Imi venea sa zambesc, dar pielea de pe fata ma durea prea tare. Ma incuraja gandul ca Phil era alaturi de mine.

In aceeasi zi, detectivul Dale Sparks, de la Biroul de Investigatii al statului Oklahoma, si-a facut aparitia in rezerva mea:
- Cunostea cineva ruta pe care o aveati in aceasta dimineata?, m-a intrebat el. Aveti dusmani?
A pus intrebari chiar si despre fostul meu sot, David, explicandu-mi ca trebuia urmarita orice pista.
Eram socata. Pana atunci nu ma gandisem ca va avea loc o investigatie. Parca mi se invartea capul. Desi ma simteam distrusa de intamplarile acelei zile, m-am straduit din rasputeri sa raspund la intrebari.
Nu, fostul meu sot n-ar face niciodata asa ceva, am declarat. Nimeni din cei pe care-i cunosc n-ar comite o asemenea fapta. Cand detectivul a folosit cuvantul "victime" pentru a ne descrie pe mine si pe Jim, am reactionat vehement: uram acest cuvant. Eu eram o luptatoare, nu o victima.
Oamenii ma tot intrebau: "Cine ar face asa ceva?" Isi imaginau raufacatorul ca fiind o fiinta vrednica de dispret, un monstru. In opinia mea, o asemenea descriere nu-mi stimula vindecarea. Oricine ar fi fost criminalul, trebuie sa fi fost o persoana insingurata, trista, invinsa, extrem de diferita de mine. Eu eram o luptatoare.
Timp de 18 zile am stat numai la Sectia de Arsuri a spitalului. In cea  de-a sasea zi am fost supusa unei proceduri chirurgicale de indepartare a tesutului ars, care s-a efectuat sub anestezie generala. Straturile de tesut mort au fost indepartate pentru a permite pielii sa se regenereze.
Eram carne vie: pielea imi era atat de  inrosita si subtiata, incat fiica mea, Angela, a remarcat fara sa vrea: "Dumnezeule, arata de parca au jupuit-o!"

Tot inainte

In toiul durerii, am reusit sa traim si clipe frumoase. Intr-o dimineata, Angela l-a rugat pe sotul ei, Steven, sa faca imi faca un serviciu.
Cand a auzit despre ce era vorba, Steven a exclamat: "Glumesti?", adaugand apoi, in timp ce se indrepta catre usa: "Imi ramai datoare vanduta!"
S-a intors cu doua sacose pline de cumparaturi. Inauntru se gasea ceva de care aveam mare nevoie: lenjerie intima. Erau diverse articole, care mai de care mai atragatoare: roz, albastre, violete, cu dungi sau flori, din dantela ori satin - toate culorile si modelele posibile. Dar daca bietul baiat fusese terorizat de gandul ca trebuia sa faca astfel de cumparaturi pentru soacra lui, situatia a devenit si mai ridicola atunci cand fetele au scotocit prin lucruri, iar Angela a exclamat: "Imprimeu-piele de leopard, Steven?!"
Amuzandu-ne, am reusit pentru o clipa sa uit durerea, spaima si situatia in care ma aflam.
Un lucru bun, de altfel, caci dupa alte zece zile m-am trezit tipand din cauza primei dintre cele 15 grefe si operatii estetice de reconstructie pe care am fost nevoita sa le suport.
Mi-au facut grefe de piele la pleoape, obraji, barbie, gat, antebrate, piept si partea inferioara a picioarelor. Doctorii au decupat suficienta piele sanatoasa din regiunea coapselor si au intins-o pentru a acoperi o suprafata de aproape 1.200 de centimetri patrati de pe trupul meu.
Chiar si chirurgul oro-maxilo-facial, dr. Mason Jett, s-a declarat surprins ca am avut nevoie de atatea grefe de piele. Nu exista, insa, nici o alta solutie, caci acidul imi arsese la intamplare pielea de pe tot corpul. Peste 400 de copci sustineau grefele respective.
Doza suplimentara de morfina m-a ajutat din plin. Curand, am inceput fizioterapia. Langa patul meu, terapeuta mi-a explicat ca exercitiile fizice aveau sa-mi mentina pielea supla si sa grabeasca vindecarea. Mi-a aratat cum sa-mi misc bratele si picioarele.
La un moment dat imi recapatasem, intr-o oarecare masura, mobilitatea, cu ajutorul unui premergator. Recuperarea parea ca avanseaza. In cea de-a saptesprezecea zi, medicii si asistentele mi-au spus ca puteam pleca acasa de indata ce intrerupeam morfina.
In dimineata urmatoare, am incercat sa rezist fara analgezice la schimbarea bandajelor. O asistenta mi-a desfacut pansamentul strans peste rani. M-a uns cu un unguent si apoi m-a infasurat la loc, ca pe o mumie.
Brusc, era sa lesin. Imi era cald si rece in acelasi timp.
- Ce s-a intamplat, Cindi?, m-a intrebat asistenta.
- N-am mai luat morfina azi dimineata, i-am marturisit.
- Faci asta fara nici un fel de analgezice?, m-a intrebat ea alarmata.
- Am auzit ca nu pot pleca acasa atata timp cat mai iau inca morfina. Credeam ca voi reusi fara ea astazi.
- N-am spus ca trebuie sa renunti definitiv, mi-a explicat ea, ci ca n-am fi vrut sa pleci din spital fiind inca total dependenta de morfina.
Brandi sedea alaturi de mine:
- Cred ca tocmai ai fost reinvestita in functie, a replicat ea.
- Ce functie?, a intrebat dr. Jett intrand in salon.
- Cea de Primar al orasului Morfinei. Asa am alintat-o pe mama in ultima vreme, zise Brandi. Se straduieste prea tare sa se descotoroseasca de acest "viciu".
- Ei bine, atunci am o veste buna pentru voi, a zis dr. Jett. Cindi, maine poti pleca acasa.

Coplesita de bunatate

Cantaream cu 7 kilograme mai putin, eram slabita si teapana ca o scandura. Stiam ca aratam de parca as fi fost lovita de un camion. Dar ma simteam pregatita sa-mi reiau viata.
In ziua externarii, Angela a parcat masina in fata intrarii de urgenta. Brandi si Shelli m-au ajutat sa ma ridic din scaunul cu rotile si sa ma asez pe locul de langa sofer. Simteam mirosul florilor pe care fetele le luasera din rezerva mea de spital. Apoi am vazut felicitarile, jucariile de plus si baloanele. Asta a fost. Merg acasa, mi-am zis.
Cand am virat pe strada mea, mi-am zarit vecinii vizitandu-se, verifican-du-si corespondenta si stand la un pahar de vorba. Totul era foarte placut.
Angela a parcat pe aleea din fata. Am respirat adanc, miscand incet un picior, apoi pe celalalt. Fiecare clipa insemna un efort extraordinar. Cand Shelli mi-a adus premergatorul, vecinii si-au dat seama ca m-am intors.
- Hei, Cindi!
- Ne bucuram ca ai venit acasa, Cindi!
Sprijinindu-ma de cadrul mobil, i-am privit pe acesti oameni minunati bucurandu-se si aplaudandu-ma. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Ma tratau ca pe o vedeta, desi stiu ca nu aratam nici pe departe ca o eroina de film.
Shelli a deschis usa din fata si l-am vazut pe Jim, cu un zambet larg; fusese externat dupa patru zile de spitalizare si se simtea mult mai bine. I-am zarit pe Carson, nepotelul meu nou-nascut, si pe Kennedy, nepoata mea in varsta de patru ani, care topaia de colo-colo.
Abia atunci am remarcat noua pardoseala de sub picioarele ei:
- Ah, Doamne!
Casa fusese complet redecorata. Shelli si Angela coordonasera intregul proiect.
- Vino sa vezi bucataria! Uite dormitorul!
Fetele abia asteptau sa-mi arate toata casa. Remochetasera camerele, montasera pereti falsi, schimbasera blatul si chiuveta din bucatarie si-mi completasera mobilierul din dormitor cu un dulap nou.
Shelli a zis:
- Mama, toti cei care au lucrat la casa stiau ca trebuie sa fie pe gustul tau.
Ma simteam de parca aniversam ziua mea de nastere si, intr-adevar, stiam ca de fapt chiar asta sarbatoream. Nu uratenia, nici violenta, nici ranile. Sarbatoream insasi viata.
La numai trei saptamani dupa ce am iesit din spital, m-am intors la slujba, lucrand doar o jumatate de norma. Oamenii se holbau la mine, dar nu-mi pasa. Cu fiicele mele alaturi, ma simteam norocoasa ca pot sa-mi imbratisez nepotii.
Pe masura ce ma insanatoseam, mi-am jurat ca voi preschimba cruzimea de care avusesem parte in actiuni caritabile. Dupa ce Phil mi-a spus povestea la televiziune, am inceput sa fiu invitata sa vorbesc la diverse adunari: in scoli, spitale sau centre sociale.

Eliberata de ura

Nu mi-am pregatit discursurile niciodata, considerand ca spusele mele vor fi mai elocvente daca vorbesc din suflet, si nu de pe o foaie de hartie. Pe parcursul unuia dintre primele mele discursuri la un spital de reabilitare din Plano, Texas, am mentionat o parte dintre sentimentele pe care le traisem mai inainte alaturi de familia mea si am spus in fata audientei: "M-am hotarat sa nu mai las pe nimeni sa-mi faca rau vreodata".
Dupa discutie, o femeie si-a croit drum spre mine. Luandu-ma de mana, mi-a spus:
- Astazi am terminat prima serie de chimioterapie. A fost una dintre cele mai grele zile din viata mea. Ati povestit exact ceea ce vroiam sa aud.
- Ce tip de cancer?, am intrebat-o.
- De san, a raspuns ea.
- Ma voi ruga pentru dumneavoastra, i-am spus. Lupta e pe jumatate castigata daca ai incredere in tine.
In gandul meu, mi-am zis: Efortul meu paleste in comparatie cu al ei.
De asemenea, am condus o campanie pentru adoptarea unui proiect de lege de catre Senatul statului Oklahoma. Desi faptasul nu a fost gasit niciodata, iar cazul meu a fost clasat in cele din urma in iulie 2004, deoarece faptele s-au prescris, proiectul legislativ sustinut de mine ar fi condamnat aruncarea obiectelor vatamatoare de pe o pasarela sau de pe un pod. In loc sa fie considerata doar contraventie, o astfel de fapta urma sa fie pedepsita cu pana la zece ani de inchisoare.
Eram constienta ca o simpla schimbare a legii nu putea proteja pe toata lumea. Insa doream sa fac tot ceea ce imi statea in putinta pentru a impiedica ranirea altora.
Pe 23 mai 2003, am fost invitata la votul de la Senat. Fiicele mele au fost alaturi de mine, in sala cu coloane de marmura si pupitre de mahon. Presedintele Senatului a deschis sedinta si, curand, doamna senator Daisy Lawler a prezentat proiectul legislativ: "Are legatura cu una dintre alegatoarele mele din Duncan. Ati auzit povestea ei. Proiectul de lege pe care il propun astazi va inaspri pedeapsa pentru aruncarea oricarui obiect de pe un pod sau o pasarela".
A urmat o dezbatere scurta, clara si eficienta. N-am putut urmari toate detaliile, dar i-am auzit pe senatori discutand despre denumirea articolului de lege chiar cu numele meu. In cele din urma au decis: "Amendamentul Cindi Broaddus".
Nu-mi venea sa cred: reusisem sa ajung de pe patul spitalului pe scaunul de la Senat.
Votul a fost unanim: 39 la 0. Legea a fost promulagata si de Camera Reprezentantilor din Oklahoma. Astfel, am reusit sa ne asiguram aproape in totalitate ca nimeni nu va mai striga vreodata in agonie asa cum am facut eu in acea ingrozitoare dimineata de iunie a anului 2001.</p>

Vote it up
173
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza