Anul licuriciului

Această creatură misterioasă luminează trecutul unui om, iar prezentul i-l face şi mai încântător
 

Iulie

Soarele asfinţeşte, iar eu şi copiii mei alergăm desculţi după licurici, în timp ce micuţele insecte se ridică din iarba de sub arborii pecan (n.r. - specie înrudită cu nucul) din curtea casei noastre aflate într-o zonă rurală a statului Carolina de Nord. Înarmaţi cu plase de prins fluturi, ne fixăm drept ţintă o insectă şi o urmărim, având în fundal o cireadă de vite care cutreieră o păşune din vecinătate.

Gândăcelul strălucitor se mişcă în toate direcţiile, ca un fir de praf într-o rază de soare, iar când lumina lui păleşte, ne ghemuim pentru a-i urmări silueta pe fondul cerului purpuriu. Prind primul licurici şi i-l dau fiicei mele Zoe, în vârstă de doi ani, care-şi face palmele căuş în jurul lui, lăsând o deschizătură prin care să tragă cu ochiul. Când insecta sclipeşte în mâinile ei, se uită extaziată spre mine. Îi pasează licuriciul fratelui ei Stillman, de trei ani, şi e rândul lui să trăiască clipe de mister.

Poate că e aerul înmiresmat al verii sau pur şi simplu una dintre acele strângeri de inimă pe care un părinte le simte ştiind că trăieşte unul dintre momentele magice pe care şi le va aminti peste zeci de ani, la care va face referire când va spune „atunci când copiii erau mici...“. Cert este că, indiferent ce a fost, faptul că am trecut un licurici din mâinile mele în cele ale copiilor mei a căpătat brusc o semnificaţie profundă.

August

Ne aflăm la o altă fermă, cea din nordul statului New York, unde părinţii mei, la rândul lor, îmi dăduseră, demult, să ţin în pumni un licurici. Vara e pe ducă, deci e prea frig aici pentru licurici, dar sunt o mulţime de alte lucruri de făcut. Facem drumeţii, călărim, prindem broaşte şi ne jucăm în aer liber.

Aşa a fost întotdeauna. Părinţii mei, amândoi apropiindu-se de 70 de ani, au crescut şase copii. Tatăl meu, profesor de engleză la un liceu, şi mama administrau o micuţă fermă. Ca şi cum nu ar fi fost deja destul de dificil, ei făceau agricultură ca în secolul al XIX-lea, folosind utilaje trase de cai, acceptaseră şi poziţii de lideri în parohie, găzduiau şi îngrijeau copii din familii dezorganizate sau orfani, rude, vagabonzi, bătrâni, derbedei şi hoinari. Cu toate acestea, aveau întotdeauna timp pentru noi, copiii, şi aveau mereu timp pentru distracţie.

Urcau cu noi pe munte, ne duceau la rafting şi ne învăţau cum să facem roata. Focuri de tabără în curte cât era vara de lungă, jocuri de societate toată iarna. La vremea cinei, spuneam ghicitori şi făceam calambururi, iar în serile lungi de iarnă tata ne citea tuturor, chiar şi când unii dintre noi erau deja adolescenţi. Nu-mi amintesc ca el să să fi venit vreodată acasă şi să fi spus: „Sunt obosit“ şi să se aşeze să se odihnească. Nici cuvintele şi nici atitudinea asta nu se regăseau în vocabularul părinţilor mei.

Nici azi nu e altfel. Tata îl înhamă pe Duke, bătrânul lui cal ciolănos, la şaretă, să ne ia la plimbare pe un drum circulat de ţară. Tata l-a cumpărat pe Duke cu ani în urmă de la comunitatea Amish. Prea bătrân pentru altceva, lui Duke încă îi place să tragă la şaretă. Deşi şleampăt şi ciolănos, merge destul de bine la trap. La 800 de metri de casă, privim în urmă şi vedem un punct albastru care se apropie. Într-o clipă, figura se conturează: e mama, care pedalează intens la bicicleta ei şi, pe nesimţite, ne ajunge din urmă şi zâmbeşte larg, iar copiii o aclamă.

După cină, ne îngrămădim într-o remorcă cu fân, iar tata o leagă la tractor şi ne duce la un heleşteu, să pescuim pe ploaie. Până când suntem noi gata, soarele a apus, iar siluetele viţeilor aflaţi pe păşunea din jurul heleşteului abia se disting printr-o ceaţă tot mai deasă.

Stau lângă mama în remorcă, ţinându-mi copiii. Mama priveşte intens prin negură, cu un aer visător.

– Îţi aminteşti cum te jucai în ceaţă?, întreabă ea.

– Sigur. Întotdeauna.

– Mă gândeam la o zi anume. Era o seară ca aceasta. Am văzut cum se apropie ceaţa şi am zis: „Hai să ieşim pe pajişte şi să ne jucăm în ceaţă!“ Îmi amintesc că ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi ne strigam reciproc prin ceaţa deasă.

Nu-mi aminteam seara respectivă, dar nu contează. Peisajul uluitor este un nepreţuit ajutor vizual: o unghie de lună galbenă străluceşte mult deasupra fuioarelor de ceaţă, porţiuni de păşune unde ploaia proaspăt căzută încă bălteşte pe iarba mică, mirosul de pământ reavăn şi de fân şi de tinereţe. Mă gândesc la părinţii mei, având probabil, pe atunci, vreo 20 de ani, lăsând totul baltă pentru a zburda în ceaţă cu copiii lor, iar acum uite-o pe mama, după zeci de ani, rememorând distracţia. Mă întreb dacă, în seara aceea ceţoasă de demult a cuprins-o şi pe ea acel sentiment unic, dacă a conştientizat că este unul dintre acele momente magice pe care le vei avea în minte când vei spune „când erau copiii mici“?

Ianuarie

Port obişnuita conversaţie telefonică de duminică după-amiază cu părinţii. Ca de obicei, iarna este blândă în Carolina de Nord, dar părinţii mei au avut parte de o iarnă ca pe vremuri, cu temperaturi negative şi vânt intens. Tata îmi spune că Duke a murit. În mod normal, Duke ar fi trebuit să fie în hambar când tata îşi făcea treburile prin gospodărie, dar, într-o seară geroasă, nu era acolo. Sub cerul înstelat, tata a cutreierat păşunea, căutându-şi bătrânul cal, şi l-a găsit întins pe pârâul îngheţat. Probabil alunecase pe gheaţă şi murise de frig. Simt în vocea tatei sentimentul de vină şi durerea pentru pierderea suferită. Tata îmi spune că nu-l va înlocui pe Duke.

Asta mă pune pe gânduri. E parte dintr-un tipar mai amplu, abia vizibil dacă nu priveşti cu atenţie. Ferma se restrânge treptat – fără vite, fără producţie de lactate, fără porci, mai puţini cai, grădina s-a micşorat. Părinţii mei spun că vor s-o lase mai moale. Deocamdată sunt mai ales vorbe. Sigur că eu nu-mi pot imagina asta. Iar asta e o problemă – pentru mine. Ei o vor lăsa mai moale, iar o parte din datoria mea, ca adult, este să fac faţă situaţiei.

Iulie

Copiii sunt cu un an mai mari, iar curtea casei este din nou împodobită de lumina de un verde rece a licuricilor. Prind primul licurici al sezonului şi i-l dau lui Stillman, care e foarte încântat. Nu există vreun alt loc în care aş vrea să fiu şi nici n-aş vrea să fac nimic altceva. A fost oare copilăria mea atât de idilică pe cât îmi amintesc acum? Poate că nu. Dar dragostea eclipsează celelalte sentimente şi, cu ceva noroc, va fi la fel şi pentru copiii mei.

Într-un anumit moment al vieţii mele, am explorat cu speranţă, dar fă-ră succes, budismul. Nu m-am putut împăca cu principala lui doctrină – detaşarea. Înţeleg că o detaşare de părinţii mei, una iluminată, m-ar ajuta să trec mai uşor peste începutul inevitabilului lor declin. Cu toate acestea, continui să mă agăţ: de părinţii mei, de soţia şi de copiii mei, de emoţiile şi de magia acestei lumi, calculând că durerea cauzată de pierderea celor dragi va fi întrecută de bucuria ataşamentului de persoanele iubite. Şi totuşi, una dintre imaginile minunate ale lui Buddha mi s-a fixat în minte: compară reîncarnarea cu trecerea unei flăcări de la o lumânare la alta. Sursa vieţii este aceeaşi, izvorând cu generaţii în urmă, dar nu mai este aceeaşi flacără o dată ce a trecut de la o lumânare la alta.

Acesta este rostul meu, am înţeles într-un final, în timp ce luminiţa pură a fiecărui licurici trece din mâinile mele în cele ale copiilor mei: să transmit flacăra care, vremelnic, mi-a fost încredinţată spre păstrare.

Vote it up
496
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza