Annie Lennox: "Nu pot fi indiferenta"

Fosta solista a trupei Eurythmics vrea sa faca lumea mai buna pentru copiii africani afectati de pandemia HIV/SIDA
 
<p>De cand se stie, muzica a fost elementul care a caracterizat viata lui Annie Lennox, artista in varsta de 54 de ani. Face parte, impreuna cu Dave Stewart, din formatia pop Eurythmics care a vandut milioane de albume de-a lungul timpului. Muzica este pasiunea care a motivat-o pe artista, inca din zilele de studentie din Aberdeen, Scotia, prin Londra anilor 1970 si 1980 si pana in perioada glorioasa a formatiei sale si apoi in cariera solo.
Tot muzica i-a permis lui Lennox sa isi ofere recunostinta. Avand deja o reputatie in lupta pentru mai multe cauze umanitare, Lennox a lansat in 2007 proiectul SING (n.r.: a canta, in limba engleza), o actiune de caritate prin care promoveaza lupta impotriva dezastrului provocat de pandemia HIV/SIDA in Africa.

Reader’s Digest: Cum a fost pentru tine experienta de a vizita familiile si copiii afectati de HIV/SIDA?
Annie Lennox: Cand am mers in Africa de Sud in 2003, m-am trezit in mijlocul evenimentelor. Nelson Mandela descria situatia ca pe un genocid.  E ca si cum ai patrunde intr-o apa adanca. E o lume cu totul diferita, in care nu ti-ai dori sa traiesti, iar cand te intorci de acolo, iti ia ceva sa procesezi tot ce ai vazut. Nu poti sa te emotionezi in fata oamenilor. Ar fi lipsit de respect. Asa ca, atunci cand vezi ceva dur, trebuie sa tii in tine si sa te manifesti abia cand ajungi la hotel.

RD: Ai intampinat un obstacol anume in activitatile de constientizare a publicului?
AL: Stigmatul. Stigmatizarea este complicele care ascunde problema si o face invizibila. Nu pot vorbi decat din propria mea perspectiva. Pana cand nu va exista un leac, un vaccin, ne vom lupta din greu cu aceasta problema grava.

RD: De-a lungul carierei tale ai activat in mai multe campanii. De ce?
AL: Toata viata m-au preocupat lucrurile oribile care se intampla pe aceasta planeta. Este greu sa ramai indiferent in fata nedreptatii si cruzimii. Cand insa descoperi ceva in care chiar te poti implica activ, acel angajament te face sa te simti mai putin neputincios. Implicarea ma ajuta cu adevarat sa simt ca, intr-un fel, contribui activ pentru cauza respectiva.

RD: Te face sa te simti multumita ?
AL: Nu ma face sa fiu neaparat o persoana mai buna, dar am o empatie accentuata. Sunt foarte sensibila la ce se intampla in jur. Am avut mereu simtul acela al nedreptatii.

RD: Cat de mult te-a influentat in aceasta directie faptul ca ai devenit mama?
AL: Primul meu copil nu a supravietuit. Am trecut printr-o faza in care calatoream peste tot in lume si vedeam atatia copii aflati in dificultate, atatea lucruri ingrozitoare care li se intamplau. Asa ca m-am gandit ca cel putin pot incerca sa fac ceva. 

RD: Hotararea ta a fost decisiva odata ce au venit pe lume fiicele tale, Lola (18 ani) si Tali (16 ani)?
AL: Cu siguranta. Cred ca si legatura cu copiii mi-a intarit vointa. Consider ca toti copiii au dreptul sa se nasca intr-o lume mai sigura pentru ei.

RD: Muzica a fost tot o evadare?
AL: Nu stiu daca s-ar putea numi evadare, dar se poate spune ca a fost o modalitate de reducere a tensiunii.

RD: Cand anume ai devenit constienta de talentul tau pentru muzica?
AL: Pentru un artist este o mare realizare sa descopere posibilitatile de maximizare a potentialului sau - acela a fost unul din momente. Un punct de pornire pentru mine a fost momentul in care l-am intalnit pe Dave Stewart (n.r.: fostul ei partener  muzical), un fel de mentor, de suflet-pereche, un frate in creativitate. M-a ascultat si inteles, si atunci mi-am spus ca nu sunt eu creatura ciudata.

RD: In copilarie ai simtit mereu ca trebuie evoluezi pe plan muzical?
AL: Pur si simplu am fost mereu incredibil de impresionata de muzica si de frumusetea acesteia. Mereu ma uimeste cum oamenii pot folosi limbajul muzicii, sunetul si continutul versurilor pentru a exprima ceva ce altfel nu poate fi exprimat.

RD: In afara de Dave Stewart, cine te-a mai incurajat?
AL: Profesorii mei de muzica erau, uneori, foarte incurajatori. Dar totul era inca foarte strict. Profesoara mea de pian era destul de severa. Desi ea considera ca sunt talentata, imi amintea mereu ca, daca nu exersez, voi fi umilita. Umilirea era factorul cel mai motivant in acele vremuri, intr-o scoala de fete. Aveam degetele bandajate, atat la propriu, cat si la figurat.

RD: Cat de mult ti s-a schimbat imaginea de sine pe masura ce ai cunoscut succesul?
AL: Lumea este atrasa de tinerete si frumusete. Cred ca este incredibil de greu pentru femei, pentru ca noi am fost mereu vizate - inca de la varsta de 15 ani. Nu cred ca, in general, femeile sunt vreodata multumite pe deplin de ele insele. Cand esti tanara, vrei sa arati mai matura, iar cand ai trecut de o anumita varsta, vrei sa fii iar tanara. Atunci cand ai parul drept, vrei sa il faci ondulat, cand e brunet ti-l doresti blond. Mereu ne aflam intr-o contradictie.

RD: Acest lucru s-a schimbat pe masura ce te-ai maturizat?
AL: Nu exista o etapa anume a vietii cand chiar te simti multumita de tine, orice ar fi. Aceasta este o parte a conditiei umane. Astfel ca, dupa ce implinesti 50 de ani, iti dai seama ca poate ai ocazia sa lasi la o parte asteptarile de genul "acum trebuie sa arat tanara, acum trebuie sa fiu frumoasa". Am observat ca oamenii incep sa isi puna intrebari mai profunde despre existenta lor si despre rolul lor in aceasta lume, in loc sa acorde atentie aspectului exterior.

RD: Crezi ca vei schimba ceva?
AL: Cred ca femeile trecute de varsta de 50 de ani sunt ideale pentru asta. Aceasta este categoria care poate oferi cea mai multa intelegere. Aceasta este categoria care poate aduce schimbari. Uriase. Ele au si resursele pentru a o face.</p>

Vote it up
362
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza