Alaturi de Bo

O tanara familie ingrijorata din Amsterdam si-a gasit prieteni de nadejde la Philadelphia    
 

Articole similare

Emailul i-a atras atentia lui Dave Berson. Ca multe alte inselatorii online si cereri de bani, subiectul era completat cu litere mari: „Avem nevoie de ajutor!”. Dar acesta parea diferit. Asezat in biroul vraiste de la subsolul casei sale din nordul Philadelphiei, in statul american Pennsylvania, inconjurat de echipament de ciclism si fotografii de familie aruncate claie peste gramada – dovezi ale celor doua pasiuni ale lui –, a inceput sa citeasca mesajul.

Era o dimineata tarzie de martie in 2011. In cateva clipe, specialistul in recrutare corporatista in varsta de 44 de ani a fost captivat. Din email a aflat despre Bo Jansen, o curajoasa si inteligenta fetita din Olanda care avea genunchii intepeniti intr-un unghi de 90 de grade si picioarele indoite si rigide. Urma sa faca o lunga calatorie pana la Philadelphia cu parintii ei si cei doi frati, in speranta ca o serie de operatii i-ar putea da posibilitatea de a merge pentru prima data in viata. A mai citit si ca Bo, pe atunci in varsta de sase ani, se nascuse cu artrogripoza, o afectiune congenitala care apare o data la 3.000 de nou-nascuti. Versiunea de care suferea ea era si mai rara, de una la 10.000. Dar fetita era hotarata sa devina independenta si deja se misca prin camera ei in genunchi, de parca s-ar fi rugat pentru o minune.  Mesajul era scris de un prieten american al familiei lui Bo, care spunea ca parintii fetei, Nancy si Remco Jansen, nu cautau pomeni, ci pe cineva care sa le ofere sfaturi. Remco isi gasise deja de lucru, iar cei doi vorbeau bine engleza. Insa dezradacinarea unei familii si mutarea ei intr-o tara cu totul straina timp de un an era cel putin intimidanta pentru ei.

„Va scriu pentru a vedea daca nu putem face dovada de acel minunat spirit american de comuniune si sa-i ajutam sa-si croiasca drum prin oraselul nostru. E cineva dispus sa faca echipa cu familia lui Bo?”, scria in email.

Brusc, Dave a stiut ca voia sa faca parte din acea echipa. Avea sa aduca laolalta cerul si pamantul si intreaga comunitate pentru a o ajuta pe Bo si familia ei sa se adapteze cat de bine se putea – si nu numai din spirit comunitar facea asta. Sotia sa, Rita, il tachina adesea: „Daca cineva suna la usa in mijlocul noptii si te cheama, tu sari din pat si te duci imediat”. Ciclist pasionat, care participase la concursuri in Europa in anii 1990, stia ce inseamna sa fii intr-o tara straina. Si pe el, cand fusese in aceasta situatie, il primisera oamenii la ei acasa, il ajutasera sa se descurce cu obiceiurile si limba locala si il invatasera cum sa se incadreze in afurisitele de intersectii cu rond care impanzeau batranul continent. Facuse si el la fel, primindu-i la el neconditionat pe ciclistii europeni. Dar aici era ceva mai mult decat nevoia de a ajuta. Povestea lui Bo il emotionase profund, mai ales ca si Dave avea o fetita, pe Hannah, care acum avea tot sase ani si care avusese si ea probleme grave la nastere. Lui Dave si azi ii vine greu sa vorbeasca despre asta. A luat legatura cu Barbara, cea care ii inaintase emailul prin care se cerea ajutor.

– Conteaza pe mine!, i-a spus el.

In aceeasi zi, in Olanda, la Broek, un sat situat la opt kilometri nord de Amsterdam, Nancy Jansen s-a asezat la computer si si-a deschis emailul. Era un mesaj scurt, de-a dreptul lapidar: „Salut, sunt Dave. Putem sa va ajutam. Sa-mi spuneti de ce aveti nevoie”. L-a chemat pe Remco, usurata. Minutioasele lor planuri de a petrece cel putin sase luni intr-un mare oras american rodeau acum printr-un raspuns la cererea de ajutor lansata in spatiul virtual. La Broek e ca si cum te-ai intoarce in timp: strazi inguste si case cu putine etaje, zugravite in toate culorile curcubeului. Aici toti se cunosc intre ei. Bo, cu parul ei lung si blond, cu figura deschisa si zambetul radios, crescuse aici plina de incredere si fara sa se simta stanjenita ca era in scaunul cu rotile. Nancy si Remco au cautat in van un medic olandez care sa faca operatia ce i-ar fi putut da fiicei lor sansa de a se sta in picioare. In cele din urma, Nancy a aflat despre dr. Harold Van Bosse, un chirurg ortoped din Philadelphia specializat in tratarea copiilor cu artrogripoza. I-a trimis fisa medicala a lui Bo. In vara lui 2010, medicul i-a anuntat ca vine la Amsterdam pentru o conferinta si i-ar placea sa o vada pe fetita. S-au intalnit intr-o dupa-amiaza tarzie. Desi Bo era obosita si infometata, l-a impresionat pe chirurg cand i-a aratat cum merge pe genunchi. „Daca poate face asta, va putea merge si in picioare”, le-a spus el lui Nancy si Remco. Cei doi s-au uitat unul la altul fara sa fie siguri ca au inteles bine. Dar nu se inselasera. Nu voiau sa se desparta. Ar fi putut ca numai unul dintre ei sa o insoteasca pe Bo pentru o serie de operatii dureroase, care urmau sa-i intinda incheieturile. Celalat ar fi ramas acasa cu copiii, roscatii Zef si Fay. Aceasta din urma, o fetita, nu avea nici doi ani. Dar Remco a avut norocul sa-si gaseasca slujba pe postul de consultant de sanatate la o firma multinationala din Philadelphia, iar viza de munca temporara ii permitea sa-si aduca familia cu el in America. In primul rand aveau nevoie de o locuinta, asa ca i-au trimis lui Dave o fotografie cu casa pe care se gandeau sa o inchirieze in partea de nord a orasului.

„Nu e o zona buna! Evitati-o”, a venit prompt raspunsul.

Au acceptat cu recunostinta cand Dave s-a oferit sa mearga sa vada cateva proprietati cu un agent imobiliar, pe baza fotografiilor si notelor facute de ei despre fiecare din case. Asa a inceput relatia lor cu omul care vorbea putin, dar avea o inima mare. „E o cutie de chibrituri”, le-a scris el despre una din case. „Prea multe scari”, despre alta. In cele din urma, s-a oprit la o casa din cartierul Jenkintown, o comunitate fermecatoare la nord de Parcul Elkins, cu care se invecinau si ei. Zona avea mici magazine si restaurante, o piata centrala si o cafenea cu cel mai bun caffe-latte din vecinatate. Casa avea stucaturi si acoperis de sindrila, trei etaje si un apartament la mansarda unde puteau locui si niste bunici. Dupa ce au gasit casa, Dave, Barbara si prietenii au intrat in actiune. Primul pas era sa faca o lista cu cele necesare, printre care trei paturi pentru copii, o canapea mare si una mica si „practic orice e necesar intr-o bucatarie”. Le-au cerut rudelor, prietenilor si colegilor sa scotoceasca prin case si sa produca lucrurile. Pe la mijlocul lui mai, au primit atat de multe oferte, incat Dave nu mai putea tine inventarul decat intr-un fisier Excel. Un set de canapea cu doua fotolii figura pe aceasta lista ca un cadou de la „tipul din parcul din Jenkintown”. Cand le-au trimis fisierul lui Remco si Nancy, acestia au fost emotionati si un pic descumpaniti. Dave si aceasta comunitate de americani pareau tare inimosi. REMCO A SOSIT la mijlocul lunii mai a anului 2011, cu cateva saptamani inainte de restul familiei. Dave l-a asteptat la aeroport, cu aerul lui lejer, serios si serviabil. S-a scuzat ca nu a gasit o casa cu baie la etajul principal pentru Bo si isi facea griji ca gradina, o pajiste uriasa care dadea intr-o straduta, era prea mica.

– Nu-ti face griji. Ar trebui sa vezi ce mica e gradina noastra din Broek. Cat un timbru, i-a raspuns Remco, in timp ce trecea cam uimit dintr-o camera intr-alta.

Dave si-a petrecut foarte mult timp mergand cu el sa-si ia micile lucruri care mai erau necesare pentru a face casa primitoare. La cumparaturi, au stat de vorba – mai ales despre ciclism. In corespondenta lor electronica, isi gasisera deja sportul ca pasiune comuna. Cand Dave ii trimisese o fotografie ca Remco sa-l poata recunoaste la aeroport, olandezul ii scrisese ca arata exact ca Pedro Delgado, ciclist spaniol profesional. „Doar ca mai scund”, ii raspunsese Dave. Abia dupa o saptamana Dave i-a povestit lui Remco cate ceva despre fetita lui, Hannah. Desi fata era bine acum, el ramasese cu groaza, cu senzatia de neajutorare si nevoia de a o proteja. In mod instinctiv, Dave a inteles de ce Bo venea aici impreuna cu familia si de ce se agatau de aceasta sansa. Ar fi facut acelasi lucru pentru Hannah fara nicio ezitare. Acum intelegea si Remco. Cei doi mai aveau ceva in comun. In ziua in care a sosit si restul familiei, epuizati si incarcati cu bagaje, Dave a mers cu Remco la aeroport ca sa-i duca acasa. Cand Bo si-a vazut dormitorul – pe care nu trebuia sa-l mai imparta cu nimeni –, s-a luminat la fata. Parca era un dormitor de printesa din filmele Disney, suav si luminos, cu o multime de afise care reprezentau cai in miscare – animalele sale preferate.

– Imi place la nebunie! E o casa grozava, a spus ea.

Curand, chiar au inceput sa se simta ca acasa. Dave le statea mereu la dispozitie daca aveau nevoie sa-i imprumute masina sau sa-i ajute sa-si preschimbe permisele de condus. Ii invita la gratar. Sau ii intreba daca nu vor sa mearga impreuna cu ei la gradina zoologica. Prima operatie a lui Bo, de corectare a unui picior equin (indoit la glezna), era programata la doar doua saptamani dupa sosire. Peste o luna, Van Bosse i-a instalat in jurul genunchiului drept un fixator extern, un fel de cadru metalic cu tije subtiri, care flexau in balamale. Era prins cu suruburi de tibie si femur. Nancy strangea de trei ori pe zi un surub anexat la cadru, pentru a intinde progresiv piciorul, putin cate putin. Uneori, Bo urla de durere. Dar a perseverat, iar in octombrie Van Bosse a repetat procedura si la piciorul stang. Pe 18 ianuarie 2012, a doua zi dupa ce implinise sapte ani, i-au indepartat si al doilea cadru. Peste o saptamana, Bo avea prima programare la spital, pentru fizioterapie. Era speriata.

– Mami, tine-ma de picioare!, striga ea la inceput.

Nancy s-a intins sa o prinda, protectoare, in timp ce fizioterapeutul o plasa intre barele paralele. Strangand din dinti, Bo a apucat fiecare bara, soptind:

– Mami, da-te la o parte!

Nancy s-a retras un pic.

– Si mai departe, Mami!

Iar atunci Bo facu primii pasi. Doar cativa pasi nesiguri, dar pentru Nancy insemnau un urias pas inainte. A inceput sa planga si l-a sunat pe Remco de pe mobil. „Bo a mers!”, ii tot repeta la telefon. Progresele erau lente. Cu ajutorul unor proteze viu colorate, fetita a inceput sa stea in picioare. Se spala pe dinti in picioare si putea face cativa pasi pana la patul ei. Era inca putin cracanata, dar acum putea sa-si indoaie si sa-si indrepte genunchii. „A avut mereu un suflet viteaz, hotarat. Si e minunat sa vezi cum corpul incepe sa-i prinda sufletul din urma”, i-a spus Remco lui Dave intr-una din sambetele in care pedalau impreuna. Apoi a venit ziua in care Bo a mers pe picioarele ei impreuna cu mama ca sa il ia de la scoala pe Zef, fratele ei. Cu grija, dar si lejeritate, fetita a strabatut culoarul lung. Fratele ei i-a fugit in intampinare:

– Bo, esti la fel de inalta ca mine. Esti chiar mare!, i-a spus Zef, topaind in jurul ei.

Dupa aproape doi ani, familia Jansen este din nou in Olanda, dar a pastrat legatura cu familia lui Dave. Se vad pe Facebook si isi scriu emailuri, iar anul trecut, in ianuarie, Dave a venit la ei pentru Campionatul Mondial de Ciclo-Cros, care a avut loc langa granita cu Belgia.„Parca am fi rude. Suntem prieteni pe viata”, a spus el.

 

 

 

Vote it up
358
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza