Ajutor, ajutor!

Într-o fracțiune de secundă, o ieșire la pescuit se transformă într-o luptă pe viață și pe moarte.  
 

MI SE PARE MIE SAU LUCRURILE ÎNCEP SĂ O IA PUȚIN RAZNA?, se întreabă în gând Damian Sexton în timp ce stă la cârma vasului său de pescuit lung de 12 metri, navigând prin ape tulburi, la 74 de kilometri depărtare de coasta din New Jersey. Ceasul arăta aproape 10 seara. Când Damian, în vârstă de 45 de ani, și prietenul său Michael Schinder, de 63 de ani, au decis să iasă în larg să pescuiască ton, apele Oceanului Atlantic erau relativ calme în Cape May, pe 1 august 2015. Câteva ore mai târziu însă, o furtună puternică a început să se dezlănțuiască, iar ambarcațiunea Sea Robin, numită astfel după soția lui Damian, Robin, era lovită de valuri înalte de doi metri.                

Deși Damian, proprietarul unei afaceri cu lemne în localitatea Williamstown, este un navigator cu experiență, furtunile reprezentau un motiv de îngrijorare, pentru că, oricât de priceput ar fi fost, nu puteau fi evitate. Damian l-a rugat pe Michael să preia cârma vasului. „Trebuie să merg până în cabina de jos să iau telefonul prin satelit și ochelarii pentru ceață și noapte“, i-a spus bărbatul prietenului său.

Barca de ultimă generație avea un pupitru de comandă ce depășea experiența limitată a lui Michael, dar Sea Robin avea pilotul automat setat pe o viteză de 22 de noduri (în jur de 40 de kilometri pe oră), în direcția Wilmington Canyon, aflat undeva la 120 de kilometri depărtare de țărm, un loc excelent pentru pescuit.

 

BARCA SE LEGĂNA puternic în furia valurilor în timp ce Damian încerca să ajungă la cabina de jos. Odată urcat pe punte, un val uriaș a lovit vasul și l-a aruncat pe bărbat direct în Oceanul Atlantic.

A urlat cât a putut de tare: „MIKE! MIKE!“ Dar valurile îl loveau cu putere și îl forțau să stea mai mult cu capul sub apă. Damian s-a luptat de nenumărate ori să revină la suprafață. Încerca să înainteze înspre vas, dar privea neputincios cum luminile de navigare de pe Sea Robin dispăreau în depărtare. S-a trezit deodată singur în întuneric, fără vestă de salvare, la 74 de kilometri depărtare de uscat, luptându-se să rămână la suprafață în mijlocul furtunii. Un singur gând i-a venit atunci: Nu vreau să mor așa!

Locotenentul Christopher Shivock era de serviciu la Centrul de comandă a Pazei de coastă din sectorul Golfului Delaware, în Philadelphia, când stația radio a început să emită brusc.

„Om la apă, om la apă, SOS!“ Mesajul era bruiat și neclar, dar nu exista nicio urmă de îndoială asupra urgenței. Semnalul de alarmă fusese dat de Michael Schinder pe 16 VHF, un canal radio rezervat apelurilor de urgență. SOS-ul a fost recepționat de nava de mărfuri Maersk Westport și transmis apoi către Paza de coastă.

Locotenentul Shivock, în vârstă de 25 de ani, a intrat în acțiune. Incidentul a fost clasificat drept urgență. L-a contactat pe Michael Schinder pentru a-i afla poziția, dar răspunsul a fost întrerupt de bruiaje. Stațiile regionale de Pază de coastă și toate vasele din zonă au fost contactate cu alertă maximă.

Dar echipajul de la Maersk a fost singurul care a putut comunica clar cu Sea Robin și a putut într-un final afla poziția lui Michael, undeva la 81 de kilometri depărtare de țărm.

În Cape May, stația Pazei de coastă a pregătit nava lor de 14 metri lungime pentru o posibilă operație de salvare. Între timp, a fost declanșată sirena de la stația aeriană a Pazei de coastă din Atlantic City, la 72 de kilometri înspre nord. Pilotul de elicopter, locotenentul Tammy Whalen și echipa acesteia ascultau la difuzoare: „Persoană în apă, la 81 de kilometri depărtare de Cape May“. Locotenentul Tammy Whalen și-a convocat echipa pentru o evaluare a situației. Prognoza meteo anunța puternice descărcări electrice în zonă. Urâtă noapte pentru o misiune de salvare, s-a gândit Tammy. Nu știa că lucrurile aveau în curând să se înrăutățească.

 

DAMIAN ÎNCERCA să-și învingă panica în timp ce se lupta din răsputeri să rămână la suprafață printre valurile de doi metri. Și-a dat jos cămașa, încălțările și pantalonii și încerca să calce apa pe loc, dar valurile îl trăgeau în jos și îl făceau să înghită apă. Cu cât înghițea mai multă apă sărată, cu atât vomita mai tare. La un moment dat a inhalat o cantitate mare de apă în plămâni și – îngrozit să nu se înece – a expirat violent, tușind și forțând apa să iasă din plămâni. Deși apa sărată îi ardea gura și gâtul, Damian nu se dădea bătut. Respiră, înoată, respiră!, își spunea în continuu.

De fiecare dată când un val mai mare îl înălța în aer, vedea luminile unui vas masiv undeva la 16 kilometri depărtare. Și-a adus aminte că văzuse aceeași navă pe ecranul radarului de pe Sea Robin și a decis să înoate în direcția ei. Era un vas de mărfuri lung de aproape 200 de metri, era chiar Maersk Westport.

Avea o țintă. În timp ce fulgerele luminau apa, Damian vedea cu ochii minții o scenă în care cineva merge la casa lui și le spune lui Robin și celor trei băieți ai lor că s-a pierdut pe mare. În niciun caz, și-a spus el.

 

LOCOTENENTUL CHRISTOPHER SHIVOCK a primit un răspuns. Câțiva pescari din zonă și vasul de mărfuri Maersk Westport au răspuns la apelul de urgență și s-au oferit să ajute. Un membru de pe Maersk a transmis prin radio că nava avea să își redirecționeze cursul înspre datele de localizare a bărcii Sea Robin. Vasul de intervenții de la stația din Cape May a fost echipat și era gata de plecare, la fel și elicopterul din Atlantic City.

Echipa de comandă din sectorul golfului Delaware a introdus singurul detaliu pe care îl știau – poziția bărcii Sea Robin – în SAROPS, programul pe computer de căutare și salvare a Pazei de coastă. Acesta a calculat zona de căutare și un „timp de supraviețuire estimat“ de 86 de ore. Numai că Damian nu avea vestă de salvare, nimeni nu îi știa poziția exactă, iar furtuna făcea lucrurile și mai imprevizibile.
Locotenentul Shivock și toți ceilalți știau că șansele de supraviețuire în aceste condiții se reduceau la doar câteva ore.

 

DUPĂ CE A DECOLAT de pe aeroportul din Atlantic City, locotenentul Whalen spera să poată evita furtuna care se deplasa cu repeziciune și acoperea zona de căutare de 260 de metri pătrați, din sud. Dar, pe măsură ce pilota elicopterul și-a dat seama că descărcările eletrice repetate ar putea afecta partea electronică a elicopterului sau, mai rău de atât, ar putea lovi direct aparatul de zbor.

I-a spus atunci lui James Hockenberry, tehnician în aviație, „Nu putem risca.“ Hockenberry a transmis atunci prin radio că aveau să zboare înspre sud, în direcția Cape May, să vadă dacă pot ajunge de acolo la zona de căutare.

Numai că furtuna nu s-a potolit. Orele înaintau în timp ce locotenentul Whalen împreună cu restul echipei așteptau pe asfaltul din Cape May o schimbare în prognoza meteo. Cu gândul la șansele tot mai mici de supraviețuire ale lui Damian în largul oceanului, Tammy Whalen a spus echipei: „Cred că l-am lăsat pe naufragiat să moară“.

 

FULGERE MARI CÂT trunchiurile de copaci luminau în jurul lui Damian. Unul din fulgerele astea o să mă electrocuteze!, și-a spus în timp ce o săgeată imensă s-a descărcat în oceanul agitat. Cu toate acestea, Damian continua să înoate.

Anii întregi de practicat arte marțiale și de ridicat greutăți își dovedeau utilitatea. Când un val l-a ridicat din nou în aer, a văzut nava de mărfuri cum se îndreaptă înspre el. Pot să scap, s-a gândit când un tunet puternic s-a dezlănțuit chiar deasupra capului său. Damian s-a uitat în sus și a început să țipe, „Pe bune, doar de atât ești în stare? Nu o să mă învingi“.

 

DAMIAN NU AVEA de unde să știe asta, dar vasul de marfă Maersk Westport fusese în legătură permanentă cu Paza de Coastă din momentul SOS-ului inițial al lui Michael. După ce a localizat barca Sea Robin, care nu se mai afla pe pilot automat, echipa de pe Maersk l-a contactat pe Michael. Vasul de marfă s-a apropiat de Sea Robin, apoi cei de la bord i-au aruncat o scară lui Michael Schinder.

Tammy Whalen și echipajul ei s-au întors în Atlantic City, unde au realimentat elicopterul și au pornit din nou la drum. De data aceasta, când au zburat deasupra orașului, elicopterul a fost zgâlțâit de vânturi puternice, dar furtuna cu descărcări electrice ieșise din raza lor de acțiune.

 

DUPĂ MAI BINE DE trei ore petrecute în apă, Damian era extenuat. Încetase să mai înoate împotriva curentului. În timp ce valuri înalte de peste doi metri îl purtau ca pe o plută în oceanul învolburat, și-a dat seama că vântul își schimbase direcția și îl ducea acum în direcția vasului cel mare. Poate o să mă vadă, se gândi el, încordându-și încă o dată brațele să înoate.

După un kilometru și jumătate de înotat, un val uriaș l-a ridicat în aer. Lui Damian nu îi venea să creadă – în zare, Sea Robin plutea lângă vasul de marfă! Îl durea fiecare bucățică din corp, dar continuă să înoate.

 

LT. WHALEN ERA PE PUNCTUL de a parcurge pentru a doua oară zona de căutare care îi fusese atribuită când a auzit deodată un mesaj la radio venit de pe Maersk Westport: „Atenție, Paza de coastă. Am depistat un om în apă, lângă barca de pescuit“. În pofida tuturor împrejurărilor, după aproape patru ore petrecute în apă, Damian ajunsese lângă vasul de marfă și Sea Robin.

Tammy Whalen a zburat la locație.

 

„NU SE POATE!“, și-a zis Michael când a zărit pentru prima dată „o pată albă“ în apa dintre el și vasul de mărfuri. De frică să nu fie strivit între cele două vase, Damian se prinsese de o sfoară și făcea cercuri în apă. Șansele ca Michael să iasă pe punte și să îl vadă erau minime. Bărbatul de 63 de ani se uita la pata albicioasă din apă când a auzit o voce răgușită care striga: „Mike! Mike! Nu mă părăsi!“

Pe măsură ce barca s-a apropiat de Damian, Michael a oprit motoarele și i-a aruncat o vestă de salvare și o frânghie. Damian a apucat scara de la pupa bărcii și, cu un efort supraomenesc, s-a târât până pe vas.

În mod surprinzător, după ce s-a schimbat cu haine uscate și a băut un sfert de sticlă de suc de portocale, Damian și-a setat barca pe pilot automat în direcția casei și a transmis către Paza de coastă un mesaj radio în care le spunea că are de gând să ducă Sea Robin înapoi la Cape May.

Nici vorbă, se gândi Christopher Lynch, tehnician de aviație și salvamar, când l-a auzit pe Damian la radio. A stat în apă timp de patru ore și crede că e capabil să navigheze? I-a spus lui Tammy Whalen: „Trebuie să îl consultăm din punct de vedere medical înainte să plece“.

Locotenentul Whalen a pilotat elicopterul înspre vasul de 14 metri al Pazei de coastă și Christopher Lynch a coborât pe punte. Apele oceanului erau în continuare atât de agitate încât nava nu a reușit să se apropie în siguranță de Sea Robin. Așa că Lynch a sărit în apă și a înotat până la barca lui Damian.

 

LYNCH ȘI-A DAT IMEDIAT SEAMA că era ceva în neregulă cu Damian. Acesta tremura, apoi s-a prăbușit pe canapeaua din cabină și mușchii i s-au contractat cu putere. Damian era hipotermic. Lynch știa că era în pericol să facă atac de cord așa că i-a cerut lui Whalen să pregătească un coș de salvare cu care să îl urce pe Damian în elicopter.

Pentru că Sea Robin avea montat la pupa un tangon înalt de peste șapte metri, elicopterul nu avea cum să se apropie prea mult, așa că Lynch trebuia să îl ajute pe Damian să se ridice. Pe punctul de a deveni catatonic, bărbatul a reușit cu greu să stea pe picioarele lui și să meargă până la prova.

La prima încercare, coșul pentru pacient a aterizat prea departe de locul unde era Lynch.

Și mai era o problemă. Ca locotenentul Whalen să mențină elicopterul într-un punct fix, deasupra bărcii lui Damian, era nevoie de un consum mare de benzină. „Șapte minute“, a avertizat-o copilotul, locotenent Jordan Kellam, pe Tammy Whalen. „Mai avem benzină pentru o singură încercare“, i-a spus acesta.

După o a doua încercare eșuată, Lynch i-a făcut semn lui Whalen să arunce un ham.

Barca a început să se rotească ușor sub forța elicelor elicopterului. Whalen s-a luptat cu vântul puternic în timp ce cobora cablul de oțel gros de 5 milimetri. Hamul a ajuns chiar deasupra capului lui Lynch, care s-a întins și a reușit să-l apuce. L-a pus pe Damian în ham, și-a atașat propria vestă în cârligul cablului de salvare și a securizat hamurile care îi imobilizau pieptul lui Damian. Cei doi au fost ridicați de pe punte și aduși în elicopter.

 

LA SPITAL, Damian a fost tratat pentru hipotermie și pentru rabdomioliză, un sindrom al țesutului muscular distrus, cauzat de eforturile supraomenești depuse în cele patru ore de naufragiu.

„A fost un caz pentru Cartea Recordurilor. Povestea lui Damian ne aduce zâmbetul pe buze pentru că, din păcate, cele mai multe apeluri de «om la apă» nu au un final fericit“, spune Whalen.

Cuvintele lui Damian, după ce a fost în afara oricărui pericol, au fost: „Nu știu ce mă făceam fără voi. Mi-ați salvat viața“.
 

Vote it up
332
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza