Acum spun ce cred

Error message

  • The file could not be created.
  • The file could not be created.
După ani de abuzuri, m-am săturat să stau în banca mea şi să fac compromisuri.
 

Am crescut în Oslo, cu un tată pakistanez şi o mamă afgană. Nu a fost uşor. Eu nu eram blondă, nici nu aveam ochi albaştri ca ai unui norvegian, iar în perioada aceea nu erau mulţi imigranţi în acea ţară nordică. Am simţit întotdeauna diferenţa dintre „noi“ şi „ei“.

Când aveam şapte ani, tatăl meu m-a auzit cântând prin casa. A doua zi, mi-a cumpărat o orgă electronică mică şi a început să-mi dea lecţii de muzică. De atunci, viaţa mea a însemnat şcoală şi muzică.

Am început să cânt şi curând am devenit „fata noastră multiculturală“, una dintre faţetele pozitive ale imigraţiei. M-am gândit atunci că aş putea contribui la schimbarea atitudinii norvegienilor faţă de străini.

Totuşi, unii membri ai comunităţii musulmane îi spuneau tatălui meu: „Asta este o activitate dezonorantă şi imorală chiar şi pentru un băiat – cu atât mai mult pentru o fată. Ar trebui să pui capăt acestei situaţii“. De fiecare dată, tata răspundea: „Mulţumesc pentru grija pe care ne-o porţi, dar ea este fiica mea şi asta este doar problema noastră“.

Odată, când cântam la un concert cu mesaj antirasist în Oslo, mi-au pulverizat ceva chimic pe faţă. Durerea a fost cumplită. Dar nimeni din trupă nu văzuse ce s-a întâmplat, aşa că am continuat să cânt.

Am fost, de asemenea, ameninţată cu un cuţit şi supusă unei tentative de răpire, care a eşuat. Am fost nevoiţi să ne schimbăm numărul de telefon în repetate rânduri. Părinţii mei s-au considerat incapabili să mă protejeze. A fost o presiune uriaşă asupra lor. La câteva luni după ce atacurile, amenin- ţările şi hărţuirea deveniseră o constantă a existenţei mele, am cumpărat un bilet spre Londra. Doar dus, nu şi întors. Abia împlinisem 17 ani.

Cu puţin timp înainte de a pleca, am fost la oficiul poştal. În spatele tejghelei era o fată care purta văl. M-a întrebat pe un ton timid dacă sunt Deeyah, apoi s-a aplecat spre mine.

„Vreau să-ţi mulţumesc,“ mi-a spus în şoaptă. „Ştiu că este foarte greu pentru tine. Dar e doar pentru că eşti prima. Tu trebuie să bătătoreşti cărarea şi apoi noi te vom urma. Îmi pare foarte rău că eşti în permanenţă ţinta unor atacuri. Dar asta o să ne ajute pe noi. De aceea îţi mulţumesc.“Nu ştiu dacă şi-a dat seama, din lacrimile mele, cât de recunoscătoare i-am fost pentru ce mi-a spus.

Mutarea am simțit-o ca pe o eliberare, un nou început şi o şansă de a mă integra. Am semnat un contract cu o casă de discuri şi am început să produc muzică pop comercială, care s-a vândut bine, chiar dacă eu nu îmi găseam împlinirea în ceea ce făceam. M-am gândit că, atâta timp cât mă voi comporta la fel ca toţi ceilalţi, va fi bine.

Dar, după ce am filmat un videoclip în care am dansat cu un bărbat negru, lucrurile îngrozitoare au început din nou. Am primit telefoane anonime şi e-mailuri agresive, iar bărbaţii mă fluierau şi mă acostau pe stradă, spunându-mi „Păzeşte-ţi spatele“. Totul a culminat cu ameninţări care descriau în amănunt cum aveam să fiu ucisă.

Mi-era teamă, dar, mai mult decât atât, eram furioasă. Încă o dată exis­tenţa mea era definită de regulile altcuiva. Nedorind să reintru în vechiul cerc vicios, m-am mutat la Atlanta, unde cunoşteam câţiva oameni care lucrau în industria muzicală. Eram epuizată psihic şi mi-au trebuit doi ani pentru a mă recupera.

Treptat, viaţa mea a luat o nouă direcţie. De cum am început să cânt, am primit o mulţime de scrisori de la fani. Deseori, oamenii îmi vorbeau despre problemele lor. Majoritatea erau imigranţi din Asia de Sud care se confruntau cu probleme grave: violenţă în rândul tinerilor, mergând până la crime din cauza orientării lor sexuale, femei tinere forţate să se mărite, violate, bătute şi abuzate. Onoarea familiei, valorile comunităţii şi tradiţia erau invocate ca scuze pentru violenţă şi opresiune – dar şi ca motive pentru a trece totul sub tăcere.

Eu mă săturasem să tac şi să fac compromisuri. Am început să colaborez cu asociaţii caritabile şi ONG-uri care ajută copiii marginalizaţi şi femeile abuzate.

Sisterhoodnetwork.org a fost prima mea iniţiativă. Este un site unde fete-le musulmane îşi pot prezenta crea- ţiile, de la artă, poezie, muzică, proză, până la fotografie şi film. Era un loc sigur, unde persoanele care voiau să se exprime puteau comunica şi căuta împreună căi de a depăşi dificultăţile cu care se confruntau.

Presa musulmană din Marea Britanie a condamnat site-ul, spunând că exprimarea creativă nu este acceptabilă pentru fete şi femei. M-am înfuriat. Ce lume e asta în care cineva are dreptul de a împiedica pe altcineva să aibă sentimente şi aspiraţii?

Mai târziu, am lansat I Have a Voice (Eu am o voce), o fundaţie care încearcă să sensibilizeze şi să atragă atenţia asupra luptei pentru drepturile omului, cu accent pe violenţa împotriva femeilor. Am înfiinţat apoi Fundaţia AVA, care se ocupă de educaţia artistică şi asistenţa psihologică pentru copii şi tineri marginalizaţi, şi Honour-Based Violence Awareness Network (Reţeaua de Informare despre Violenţa montivată de Onoare), un centru de resurse digitale care oferă educaţie şi formare pentru persoanele ce interacţionează cu tineri aflaţi în situaţii de risc, ca anga­jaţi ai poliţiei, asistenţi sociali şi profesori.

Am început să fac un documentar despre această violenţă. Am imaginat iniţial un film educativ, care ar fi fost prezentat doar unor grupuri de femei. Apoi am aflat despre Banaz Mahmod, o tânără de 19 de ani din Marea Britanie, care a fost forţată de familia ei să se căsătorească. Fiindcă şi-a părăsit soţul şi s-a îndrăgostit de un alt băr­bat, familiei ei au ucis-o.

M-am întâlnit cu Caroline Goode, detectivul care se ocupase de cazul Banaz. Pentru ea fusese mult mai mult decât o anchetă de rutină.

Munca la documentarul„Banaz: A Love Story“ a durat aproape patru ani. Devenisem atât de pasionată de acest subiect, încât am înfiinţat Memini (care înseamnă „amintire“), un memorial pe internet, pentru victi­mele crimelor motivate de onoare.

În ciuda a tot ce am trăit, mă simt de parcă aş fi câştigat la loterie, fiindcă soarta mi-a dat părinţi ca ai mei şi m-am născut într-o ţară cum e Norvegia. Dar la ce este bună viaţa mea, dacă nu contribui cu nimic la binele comun? Firul care uneşte toa-te aceste experienţe este libertatea personală, indiferent dacă ea semni- fică să cânţi, să iubeşti, să studiezi, să lucrezi sau să trăieşti în conformitate cu aspiraţiile tale. Voi continua să militez pentru drepturile omului şi pentru non-violenţă. Cred că acesta este rostul oricărui om viu. Dacă renun- ţăm la asta, ne uscăm şi murim.

 

Deeyah Khan este o artistă celebră şi locuieşte acum în Londra şi în Oslo.

 

DIN “NO HONOR IN MURDER”, EXTRAS DIN TALENT FOR HUMANITY © 2015 DE TALENT FOR HUMANITY, PUBLICAT DE GREENLEAF BOOK GROUP PRESS. WWW.TALENTFORHUMANITY.OR

Vote it up
305
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza