Absurda Belgie

Nimeni nu înțelege Belgia cu adevărat, spune o scriitoare olandeză care locuiește aici de unsprezece ani.
 

Să începem cu suprafața țării. Atlasul vrea să ne facă să credem că Belgia este un teritoriu alcătuit din zone în care se vorbește flamandă, valonă și germană. Dar, în realitate, Belgia este, de fapt, o rețea uriașă de cafenele. Aici autoritatea nu aparține primarilor locali, ci se află în mâinile proprietarilor de cafenea. Probleme importante de care atârnă soarta țării nu se rezolvă în consilii comunale, ci la o halbă de bere și-un pahar de vin.

Nu e de mirare atunci că imnul național al Belgiei a fost scris într-o cafenea. Așa s-ar putea explica de ce e dificil să îi ții minte versurile. O să spuneți că poate stau eu prost cu memoria, dar ce părere aveți atunci de primul ministru al țării? În 2007, un reporter francez de televiziune l-a rugat pe Yves Leterme să cânte imnul național belgian, iar acesta s-a conformat pe loc și a început să cânte: „Alors enfants de la patrie“. Așa este, aveți dreptate, este primul vers din imnul Franței.

La fel de tristă este și povestea steagului național. Jogchum Vrielink, antropolog la Universitatea Louvai, povestește că „primul steag belgian avea dungi orizontale în roșu, galben și negru. După revoluția belgiană din 1831, steagul a suferit o transformare la 90 de grade și dungile au fost făcute verticale. Motivația a fost una deopotrivă simbolică și practică. Cum belgienii voiau să se detașeze de olandezi, orice asemănare cu steagul Țărilor de Jos devenise indezirabilă. Dacă la început dunga roșie era lângă stâlp, aceasta a fost ulterior inversată cu cea neagră din motive… pur estetice“. După ce au arătat atât de mult interes pentru steagul lor, ai putea spune că belgienii au idee și cum să îl înalțe. Să nu uităm însă că, în timpul campionatului mondial de fotbal, sute de steaguri au fost ridicate cu partea greșită înspre stâlp. 

Belgia este o țară cu șase guverne și șase parlamente. Sau erau șapte? La un moment dat auzisem pe cineva zicând că parcă erau nouă… Este un subiect controversat asupra căruia belgienii cu greu cad de acord. Nu ai să găsești doi belgieni care să susțină același lucru. Cei mai mulți dintre ei confirmă faptul că țara lor e alcătuită din trei teritorii, ce coincid în mare parte cu cele trei limbi naționale. Există și trei regiuni administrative. Bruxelles este una dintre ele, doar că este localizat pe teritoriu flamand. Cu toate acestea, majoritatea bruxellezilor vorbesc limba franceză. Bruxelles are de asemenea și o Comisie Comunitară Comună, o Comisie Comunitară Franceză și o Comisie Comunitară Flamandă, autorități publice pe care unii le pun la socoteală drept „guverne“. Și bineînțeles că toți au viziuni diferite în ceea ce privește cele șase forțe de poliție.

Să luăm, de exemplu, un mic detaliu, cum ar fi parcarea. Autorul Rik van Walleghem explică: „O parte a străzii Albert din Bruxelles aparține de municipalitatea din St. Gillis, iar cealaltă bucată se află în Vorst. O parte are zone de parcare verzi, portocalii și roșii, iar de cealaltă parte ai nevoie de un permis de parcare. Nu există o autoritate generală care să decidă asupra acestui tip de diferențe“. 

Ar fi imposibil ca cei 1,2 milioane de locuitori ai capitalei să asculte de o singură persoană, așa că orașul are nici mai mult nici mai puțin de 19 primari (și mii de proprietari de cafenele).

Nu ar trebui să trecem totuși cu vederea faptul că această structură administrativă are avantajele ei. Există întotdeauna loc de negocieri. E ca și cum ai avea părinți divorțați. Dacă un părinte nu te lasă să faci ceva, poți să îi ceri permisiune celuilalt. Și poți oricând să presezi una dintre părți cu ceea ce a spus cealaltă autoritate. Unde mai pui faptul că nimeni nu înțelege cu adevărat toate regulile, așa că ai toate șansele de a găsi o cale prin care să le poți evita. E un lucru pe care belgienii au reușit să îl transforme în artă pe parcursul ultimelor două secole.

„Planificarea e un concept complicat pentru belgieni“, afirmă istoricul Geert van Istendael în cartea sa, Labirintul belgian. „Aici nu se supără nimeni dacă cineva se trezește să construiască fără autorizație. Dar ne inflamăm îndată când acel cineva trebuie să demoleze clădirea ridicată fără permisiune.“

Belgianului îi place să protesteze și profită de fiecare ocazie pentru a ieși în stradă. Analistul politic Stefan Walgrave spune că belgienii dețin recordul la frecvența protestelor în lume. Fostul primar din Bruxelles a declarat că în oraș aveau loc anual câte 500-600 de demonstrații de stradă. Și acestea sunt doar protestele monitorizate de primărie, cele care au cerut autorizație. Evident, nu toată lumea trece prin birocrația obținerii unei autorizații de protest. Sunt numeroase alternative pentru așa ceva.

Unul dintre cei mai faimoși demonstranți este cineastul Jan Bucquoy, care în 2005 a încercat să ocupe palatul regal din Bruxelles și să îl transforme într-o locuință socială. Cum nu a reușit de prima dată, anarhistul și-a pus în aplicare planul de asediu an după an, o tentativă la care eșua de fiecare dată. Lucru care făcea parte din proiectul lui, pentru că întotdeauna anunța ce urma să facă, astfel încât poliția să vină la fața locului și să îl aresteze. Astăzi, Jan Bucquoy a renunțat la idee. „Devenise mult prea confortabil. Ultima dată poliția mi-a spus că am întârziat cinci minute la protest. Și ar mai fi ceva, nu o să mai încerc niciodată să iau sub asediu vreo clădire în zile ploioase. Iar în Belgia plouă frecvent.“

Atunci când un belgian reușește să își exprime mânia într-un mod pe care îl consideră satisfăcător, de obicei intră ulterior într-o perioadă de reconciliere cu absurditatea.

Este oare absurditatea ridicată la rang de artă soluția supremă pentru belgieni? Nu și după părerea lui Laurent D’Ursel. Dacă belgianul începe să își aprecieze propria absurditate prea mult, acesta ar putea fi începutul dobândirii unei identități naționale, avertizează el în cartea sa, Manifeste belgo-cruel.

Manifestul se deschide astfel: „A fi belgian e ceva dezastruos, iar asta nu trebuie să se schimbe. «Belgian» nu este și nici nu va fi un cuvânt care să definească o nouă identitate. În ciuda succeselor, a laurilor și a aplauzelor acordate Belgiei, e important să continue să existe ca o greșeală“.

Consideră că ai fost avertizat pentru următoarea ocazie când ajungi în Belgia.

 

Maria Groot (n. 1983) este o jurnalistă olandeză care locuiește în Antwerp, în Belgia. Articolele ei sunt publicate în numeroase ziare și reviste din Belgia și Olanda.

 

Vote it up
64
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza