Zborul e sângele meu!

 

Numele ei e Aurelia Grigore. Are 55 de ani, din care mai bine de jumătate i-a petrecut în avion. A devenit o adevărată legendă după ce a scăpat cu viață din mai multe accidente, dintre care cel mai grav s-a soldat cu prăbușirea avionului în Atlantic. Niciunul n-a avut însă puterea de a-i ucide visul; acela de a zbura mereu

6 august 1980, ora 3.00 dimineața

Avionul, un Tupolev 154, una dintre cele mai mari aeronave ale TAROM, se pregătește să aterizeze la Nouadhibou, în Mauritania, după aproape opt ore de zbor. La bord se află 152 de pasageri, toți marinari români de pe vasele Jiul și Milcovul, două dintre pescadoarele românești trimise în Atlanticul de Sud după pește de guvernul comunist de la București.

E liniștea aceea aproape pătrun-zătoare, când avionul își părăsește altitudinea de croazieră și coboară, iar motoarele lui intră într-o turație de relanti, adormitoare. Marinarii sunt relaxați. Unii se află de mult în lumea viselor, alții privesc pe hublourile aeronavei la luminile nenumăratelor vase de pescuit aflate în apropierea coastelor Africii. „Stimați pasageri, peste aproximativ 10 minute vom ate-riza pe aeroportul de la Nouadhibou“, se aude la instalația audio. E glasul Aureliei Grigore, o tânără de 27 de ani, una dintre cele trei însoțitoare de bord de pe Tupolevul românesc, pe care prietenii și colegii o strigă Laura. După efectuarea anunțului, stewardesa se așază pe scaunul din mijlocul avionului, ce-i este destinat, aruncându-și privirea, la rându-i, pe hublourile din dreptul ei, dincolo de care se zăresc luminițe. „Doamne, ce frumos se văd vasele noastre. Parcă ar fi pomișori de Crăciun!“, își spuse Aurelia, înainte de a simți o mică trepidație. Una normală. Piloții deschiseseră trenul de aterizare. Calmă, stewardesa nu își dezlipi privirea de pe geam. Făcuse asta de sute de ori până atunci. Urmă o scurtă izbitură. „Am atins pâmântul“, continuă ea, în gând. „Rulăm pe pistă, uite dunele de nisip“, își spuse, imaginân-du-și pista, așa cum mai văzuse de câteva ori în țările din Africa. Dintr-o dată, se aude însă un scrâșnet înfi-orător, iar toate luminile se sting brusc.

Aurelia privi în sus: deasupra ei, stele! „Dumnezeule, unde sunt?...“ N-apucă să-și termine întrebarea. În următoarea fracțiune de secundă, simți pe față niște stropi de apă sărată. Se afla în mijlocul oceanului…

Pentru Aurelia Grigore,
totul a început cu 10 ani în urmă, în iarna lui 1970. Pe o ninsoare teribilă, tânăra liceeană a plecat, împreună cu tatăl și mama ei, spre Aeroportul Otopeni, de lângă București, pentru a-și lua rămas bun de la o familie de prieteni. Din cauza ninsorii abundente însă, toate aeronavele de pe aeroport au fost reținute la sol o zi întreagă. Pasagerii și însoțitorii lor s-au văzut astfel blocați în aeroport.

Plictisită, Aurelia se porni să facă mici „rotocoale“ în condensul de pe interiorul geamului, pentru a privi afară. Adolescenta de atunci descoperi dintr-odată fascinată avioanele ce lâncezeau pe pistă, dar și oamenii ce trebăluiau în jurul lor. Zări apoi un echipaj de bord, piloții cu uniformele lor scrobite, urmați de niște tinere superbe, îmbrăcate, la rându-le, în niște ținute impecabile. Da, stewardesele!

Și mintea îi fugi ca un trăsnet la o amintire din copilărie, ce o marcase profund pe când era de-o șchioapă. Pe strada din cartierul natal, locuia o femeie, de care Aurelia, fetița de patru ani de atunci, ajunsese să fie pur și simplu îndrăgostită. Ori de câte ori o întâlnea, se uita la ea ca și cum ar fi fost venită dintr-o altă lume, mereu e-legantă, cochet îmbrăcată, cu o anumită prestanță. De multe ori, se trezea dis-de-dimineață pentru a o privi pe geam cum pleacă de acasă. Drept răspuns la întrebările curioase de copil, părinții îi explicaseră doar că vecina elegantă lucrează în avioane.

Conexiunea care avea să-i schimbe viitorul s-a întâmplat exact în iarna aceea cu zăpadă multă din 1970, când Aurelia nu se mai sătura din a trage cu ochiul la avioane. „Da, o să mă fac stewardesă!“, își spuse hotărât adolescenta de 17 ani.

Gândul n-avea s-o mai părăsească. În vara anului următor, pe 20 iunie 1971, la cinci zile de la absolvirea liceului, s-a angajat ca dactilografă la Romtrans, o companie de stat cu sediul pe platforma aeroportului Otopeni, care se ocupa de procesarea mărfurilor ve-nite pe calea aerului. „N-avea nicio treabă cu ce-mi doream să fac. Dar era singura slujbă pe care o găsisem aproape de avioanele mele“, mărtu-risește Aurelia.

Șansa ei a venit abia în 1974, când a auzit că Tarom organizează un mare concurs pentru selectarea unor însoțitoare de bord. „Eram nebună de fericire. Șeful meu n-a vrut mă lase, dar m-am luptat să plec și, în cele din urmă, mi-am dat demisia!“, povestește ea. A dat examen și a reușit să intre, în sfârșit, la compania care avea să-i îndeplinească visul.

Primul zbor l-a făcut,
trei luni mai târziu, la Arad, pe un mic avion rusesc, tip AN-24. Emoțiile îi aprinseseră complet sufletul tinerei de 22 de ani, care, înainte de a pleca la drum, privise îndelung în oglindă cum fetița de-o șchioapă ajunsese acum precum femeia cochetă din cartierul copilăriei. „N-o să pot uita niciodată primul zbor!“, spune ea. La final, proaspăta stewardesă a leșinat. Emoțiile o dobo-râseră! Nu de teamă de zbor, nu de frica de prăbușire sau accident. Su-ferise cam de același trac pe care îl are o școlăriță aflată în fața primei serbări din viața ei. Visul ei devenise realitate!

În seara de 5 august 1980,
Aurelia Grigore s-a îmbarcat la București pe Tupolevul 154 care urma să zboare până în Mauritania, cu două escale la Berlin și Casablanca. Din Europa, culoarul aerian urma îndeaproape linia coastei Africii, până în portul Noua-dibhou. Aeronava trebuia să ducă un schimb de marinari pe navele româ-nești aflate la pescuit în Atlantic.

Aurelia avea deja o experiență de peste cinci ani și nici prin gând nu-i trecea ce urma să i se întâmple în următoarele ore. „Nici orele de curs, nici miile de ore de zbor nu te pot pregăti destul pentru un astfel de eveniment“, mărturisește femeia. Nici azi nu se știe precis ce s-a întâmplat atunci, în lipsa informațiilor oficiale, însă cert e că piloții n-au mai reușit să ajungă pe uscat, fiind nevoiți să ameri-zeze pe suprafața Atlanticului, la mai bine de un kilometru de țărm. Dunele pe care le văzuse la aterizare erau, de fapt, valurile oceanului. Imediat după scrâșnetul înfiorător ce cuprinsese avionul, stewardesa s-a trezit stropită de apă. Avionul se oprise pe unul dintre bancurile de nisip existente în largul coastelor mauritane, după care se rupsese în două.

– Suntem în apă!, strigă Aurelia

– Mă duc în față să întreb piloții ce s-a întâmplat, răspunse speriată colega ei, Mia Georgescu.

Tupolevul 154 era structurat, pe lângă cockpitul de pilotaj, din două cabine pentru pasageri: prima, cea din față, are 60 de locuri, iar cea de-a doua, din spate, încă o sută. Aurelia și cu Mia se aflau în partea din spate, la momentul accidentului. De pe locul în care stătea, Mia nu vedea însă culoarul avionului și faptul că acesta se rupsese exact între cele două cabine.

- Nu te duci la niciun pilot, că nu mai e nimeni, zise Aurelia. Numai noi două suntem și pasagerii din spate. Sunteți bine acolo în spate?, strigă ea, în bezna nebună care cuprinsese avionul.

- Da, suntem aici, se auziră, în cor, mai mulți marinari, din vocile lor simțindu-se însă groaza. Ce facem acum?

- Scoateți vestele de sub scaune și puneți-le pe voi, că suntem în apă.

După ce se asigură că marinarii și-au pus vestele pe ei, Aurelia ceru o lanternă, deschise ușa de urgență de la mijloc și sări pe aripă, pentru a scoa-te bărcile de salvare. Acestea se aflau într-un compartiment accesibil din exterior, spre partea inferioară a aripii.

Odată ieșită din avion, femeia a rea-lizat dintr-odată gravitatea situației. Tupolevul atârna practic de un dâmb de nisip, în rest apele oceanului băteau învolburate. „Am aflat ulterior că, sub noi, apa avea 100 de metri adâncime și că puțin a lipsit ca avionul să nu alunece de pe acest dâmb. Ne-am fi înecat cu toții, cel mai probabil“, spune Aurelia.

Stewardesa, ieșită în ciorapi pe aripă, aluneca teribil în încercarea a a des-chide compartimentul de bărci. În acel moment, din bezna oceanului, apăru ca printr-o minune copilotul, Lucian Sava.

– N-avem nicio barcă de salvare la bord, îi spuse bărbatul.

Deși avea prevăzut un locaș special pentru ele, avionul nu dispunea de bărci de salvare. Aparatul era destinat zborurilor „de uscat“, iar o astfel de încărcătură ar fi afectat, în mod normal, greutatea totală a acestuia.

- Nu mai e timp să așteptăm, continuă pilotul. Trebuie să vă îndepărtați cât mai repede de avion.

Era în pericol iminent să explodeze din cauza unui motor care funcționa mai departe. Acesta făcea un zgomot infernal, iar echipajul se temea că, dacă sar scântei, kerosenul scurs în apa mării, în urma accidentului, se va aprinde imediat.

- Toată lumea în apă, strigă Aurelia, împreună cu colegii ei. Aruncați-vă imediat în apă!

După ce se asigură că toți pasagerii au părăsit epava, Aurelia plonjă și ea în apele reci ale oceanului și porni, împre-ună cu ceilalți, în direcția țărmului. La ora 3.00 noaptea, exact după accident, începea însă refluxul. „Înotam în van. Apele ne duceau și mai mult în larg. Atunci m-am gândit la fetița mea de acasă, care avea doar trei ani. Ba mai mult, ceea ce puțini știau atunci, eram însărcinată cu băiatul meu“, își amin-tește ea. A realizat că sunt trei moda-lități prin care puteau muri. Cu avionul, când va exploda, mâncați de rechini, căci zona aceea era plină de rechini sau epuizați de înot, în mijlocul ocea-nului. Au ales să se întoarcă la avion. După eforturi supraomenești în apele învolburate, se trezi prinsă și ridicată înapoi pe aripă de patru brațe puternice. Erau doi dintre marinarii aflați în compartimentul din față, despre care credea că au murit.

Se lumină de ziuă și o ceață pătrun-zătoare se lăsă peste supraviețuitori. Erau 92 la număr. „Nous sommes des roumains!“, strigau încontinuu la un megafon din dotarea avionului.

Cinci ore au stat pe resturile avionului eșuat pe bancul de nisip, înainte de a fi găsiți de o șalupă militară mauritană.

Când au ajuns din nou pe pământ, au căzut în genunchi și l-au sărutat. „Am simțit atunci că m-am născut a doua oară“, afirmă Aurelia. Stewardesa avea să afle, mai târziu, că și ceilalți pasageri și membri ai echipajului, aflați în partea din față a avionului, supra-viețuiseră, după ce, aruncați de forța impactului în ocean, reușiseră să ajungă înot la mal. Numai unul dintre marinari, mai în vârstă, făcuse stop cardiac din cauza evenimentului. Bilanțul număra astfel un mort și nouă răniți. Surprinși de deznodământul uluitor al prăbușirii unui avion în Atlantic, res-ponsabilii francezi care au participat ulterior la investigație au spus că ro-mânii le-au luat atunci norocul tuturor aviatorilor pe cel puțin 50 de ani.

În urma unui asemenea eveniment traumatizant,
e greu de crezut că un om normal ar mai fi dorit să zboare prea curând. Aurelia Grigore mărturi-sește că, în ciuda celor întâmplate, nu s-a gândit în niciun moment să renunțe la aviație. A reînceput să zboare la nici două săptămâni de la accident. „Mi-a fost teamă la început, înainte de a păși din nou în avion, dar mi-am zis că, dacă nu-mi curm imediat frica, n-o voi mai face niciodată“, mărturisește însoțitoa-rea de bord, care, în anii care au urmat, a ajuns o adevărată legendă în breaslă.

Pasiunea ei pentru zbor avea s-o pună din nou la grea încercare șase ani mai târziu, în 1986.

5 septembrie 1986, ora 17.04.

Aurelia efectua o cursă simplă, de numai o oră, pe ruta București – Cluj. La bordul aeronavei AN-24 urcase și renumitul actor Emil Hossu, care, aflând că zboară cu Aurelia Grigore, a ținut, în timpul zborului, să afle detalii despre accidentul din Mauritania căruia îi supraviețuise. „I-am arătat poze până cu 10 minute înainte de aterizare. Când ne-am apropiat, am simțit că aterizăm prea brusc. La contactul cu pista de la Cluj, avionul a făcut un salt și s-a ridicat din nou, după care a lovit din nou pista și a mai săltat de câteva ori“, povestește Laura, care se afla în partea din spate. Din cabina piloților începu să iasă un fum negru și dens. Femeia și-a dat seama că se întâmplase ceva deosebit de grav.

– Trebuie să deschidem acum ușa avionului!, îi spuse ea colegei de bord, deși încă mai rulau pe pistă.

– Nu pot s-o deschid!, strigă aceasta, după câteva clipe de sforțări.

– Lasă-mă pe mine!, replică Aurelia.

Reuși, într-un final, să deschidă ușa. Avionul terminase deja pista și mergea mai departe într-un lan de porumb, până când se opinti într-un mal de pământ. O mașină de pompieri își făcu imediat apariția.

– Duceți-vă în față, repede!, strigă stewardesa.

– Doamnă, ne-am duce, dar nu avem apă!, ziseră pompierii.

– Păi și la ce-ați venit, să vă uitați la noi cum murim?, spuse revoltată Laura.

Sări prima din avion, deși roata din față a aeronavei se rupsese în urma impactului, iar scara nu mai ajungea la pământ. În urma ei, Emil Hossu împreună cu colega Aureliei începuseră deja să evacueze de urgență pasagerii. Fumul era din ce în ce mai dens, pasagerii țipau, scena devenise una de coșmar. O fetiță de trei ani apăru, la un moment dat, ca din neant, strigând „Mama, mama!“. În nebunia creată, mama ei fugise șocată în porumb, dar își uitase copilul.

Cabina piloților era cuprinsă de flă-cări. După câteva minute, copilotul, singurul din cei trei aflați în interior, reuși să sară din avion. Negru din cap până în picioare, ars tot.

– Ce s-a întâmplat?, întrebă Laura.

– Nu știu…, răspunse acesta. Omul a murit câteva ore mai târziu la spital. Niciun pasager n-a avut însă atunci de suferit, fiind evacuați în siguranță.

Nici cea de-a doua întâlnire cu moartea
n-a determinat-o pe Aurelia Grigore să renunțe la zbor. S-a îmbarcat chiar a doua zi într-o nouă cursă, deși avea posibilitatea să n-o facă. N-a renunțat nici când, în 1989, a aterizat de urgență la Timișoara, după ce o parte din aripa avionului în care zbura s-a rupt complet. N-a făcut-o nici atunci când 10 colegi de-ai ei și-au pierdut viața, în 1995, la Balotești, în cea mai mare tragedie aviatică din România. „Zborul e sângele meu. Așa cum peștele trăiește în apă, așa sunt eu sus, în aer“, ne-a mărturisit Aurelia.

E pensionară acum. Și își trăiește viața mai departe, povestind celor doi nepoți pe care-i are ce frumos e să zbori. „Meseria asta am făcut-o din dragoste și Dumnezeu a avut grijă de mine. Nu sunt habotnică, dar știu că undeva, cineva a avut grijă de mine…“ De ea și de visul ei de copilă, care a purtat-o, ani la rând, dincolo de nori.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza