Viata e frumoasa cand o traiesti cu gratitudine

Mi-am propus sa am o luna pe care sa o declar Luna Recunostintei.Foto: The Reader's Digest Association, Inc./GID
 

<p>Mai tarziu, in aceeasi dimineata, am gasit si un tichet de amenda pentru depasirea vitezei in geanta sotiei. Iar boilerul nostru s-a defectat chiar in timp ce eram sub dus. In mod normal, as fi bodoganit si ziua ar fi inceput urat. Dar ziua aceea era diferita. Ce dragalase sunt gropitele fiului meu chiar si la ora asta! Iar sotia are un simt al aventurii de-a dreptul fermecator! Si asa mi-au ramas doar 29 de zile de practicare a recunostintei.

Cu doar o saptamana inainte, in timp ce ma luptam cu sentimentul ca venisem pe lume doar ca sa spal vasele murdare, mi-am spus ca era timpul sa nu ma mai autocompatimesc. Dar nu doar micile detalii ma necajeau, ci si probleme mai grave. Brusc, prietenii incepusera sa se confrunte cu vesti proaste: diagnosticul de cancer, divortul sau pierderea slujbei. Poate ca trebuia sa ma bucur de ceea ce aveam.

Auzisem despre efectele benefice ale unei asemenea atitudini. Ce-mi era mai putin clar era cum sa trec la efuziuni. L-am sunat pe profesorul Robert A. Emmons, de la Universitatea California, unul dintre primii specialisti care au cercetat beneficiile unei gandiri pozitive. El citeaza studii recente, care arata ca si atunci cand pretindem numai ca suntem multumiti ne creste in corp nivelul de substante chimice asociate cu placerea: serotonina si dopamina. Traieste ca si cum ai avea in permanenta motive sa fii recunoscator si in scurt timp vei fi!

El ne recomanda sa tinem o evidenta cu toate lucrurile pentru care suntem recunoscatori, timp de o saptamana sau o luna. Un studiu cunoscut a aratat ca cei care si-au notat motivele de multumire timp de zece saptamani s-au simtit cu 25% mai fericiti decat cei care nu au facut-o. S-au simtit mai satisfacuti de slujba lor si au facut cu o ora si jumatate mai multa miscare saptamanal.

Eram deja convins, dar primele incercari de a face o astfel de lista au fost destul de slabe: "1. Cafeaua. 2. Un pui de somn. 3. Cofeina in general". Dar, pe masura ce lista se lungea, bucuria mea crestea: "14. Afinele proaspat culese. 115. Albumul White al lui Beatles. 116. Nu am chelit".

Pana in a treia zi, eram cu ochii umezi, multumindu-i oricarui angajat de la bacanie care imi punea cumparaturile in punga sau oricarui parinte de la locul de joaca din parc de parca as fi castigat Oscarul. Imi notam pe biletele, ca sa nu uit cui trebuie sa-i multumesc in ziua urmatoare: postasului sau educatoarei de la cresa a fiului meu, Sebastian. Curand, insa, aceasta abordare a inceput sa ma epuizeze. Cercetatorii numesc aceasta "efectul juramantului de credinta". Cand i-am spus ca eram cam descumpanit, Martin E.P. Seligman, autorul volumului "Authentic Happiness" ("Fericire autentica"), mi-a spus: "Daca exagerezi, multumirile isi pierd sensul sau, si mai rau, devin chiar neplacute". Seligman ne sfatuieste sa fim selectivi si sa le multumim "eroilor anonimi" din viata noastra.

A mai sugerat si o "vizita de recunostinta". Gandeste-te la o persoana care a facut ceva important pentru tine si careia nu i-ai multumit niciodata cum ai fi vrut. Scrie-i o scrisoare detaliata, in care iti exprimi aprecierea in termeni concreti, apoi citeste-i-o cu voce tare. "Este foarte emotionant si pentru cel care face gestul, si pentru cel caruia ii este adresat", a spus Seligman. "S-ar putea sa va dea lacrimile si tie, si lui."

Imediat mi-am adus aminte de domnisoara Riggi, profesoara mea de engleza din clasa a opta. A fost prima care mi-a deschis ochii asupra lui Hemnigway, Faulkner si alti giganti ai literaturii. Tot ea a fost prima persoana care m-a incurajat sa scriu. Si azi tin cont de sfaturile ei ("Nu fi niciodata plicticos!"). Dar i-am multumit vreodata? I-a multumit cineva, oricine? Am dat cateva telefoane si am aflat ca lucreaza la aceeasi scoala de cartier. Am rezervat bilete de avion spre orasul meu natal, Scranton, din Pennsylvania, si pentru mine, si pentru micul Sebastian.

Mai aveam o saptamana pana la plecarea mea spre Scanton, asa ca mi-am exersat in continuare gratitudinea. Autoarea cartii "The How of Happiness" ("Ghidul fericirii"), Sonja Lyubomirsky, profesor de psihologie la Universitatea California, ne recomanda sa ne departam o vreme de lucrurile care ne plac, dar pe care le primim de-a gata.

A fost mai usor sa-mi apreciez masina cand am folosit o zi transportul in comun. Timp de o saptamana am renuntat la televizor, la telefoanele mobile si chiar la zahar. Pentru un timp, chiar si la cafea.

Dar renuntarea la cafea este un fleac. Cum ar putea atitudinea mea de recunostinta sa-i ajute pe prietenii mei bolnavi de cancer? Sau pe cuplul care ne-a anuntat ca divorteaza? Sau pe tatal a trei copii care nu-si gaseste slujba? Emmons insa spune: "Recunostinta este mai importanta tocmai in perioadele in care totul pare pierdut". Daca reusim sa gasim ceva de apreciat, ne salvam de la disperare totala. Am descoperit aceasta cand am inceput sa-l duc la spital pentru sedintele de chimioterapie pe prietenul meu care avea limfom. In ciuda suferintei - sau poate tocmai datorita acesteia -, legatura noastra a devenit mai profunda. "Cand m-am imbolnavit, mi-am dat seama ca imi consumasem ani din viata ingrijorandu-ma in legatura cu lucruri care nu inseamna nimic", mi-a spus el.</p>

Vote it up
307
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza