Viața e mai frumoasă când o abordezi cu gratitudine.

Editorul american David Hochman poate să confirme
 

Mi-am propus să am o lună
pe care să o declar Luna Gratitudinii. În prima zi a acesteia, fiul meu de cinci ani a binevoit să se trezească „plictisit“ la ora cinci și un sfert dimineața. Mai târziu, în aceeași dimineață, am găsit și un tichet de amendă pentru depăşirea vitezei în geanta soției. Iar boilerul nostru s-a defectat chiar în timp ce eram sub duş. În mod normal, aş fi bodogănit şi ziua ar fi început urât. Dar ziua aceea era diferită. Ce drăgălaşe sunt gropițele fiului meu chiar şi la ora asta! Iar soția are un simț al aventurii de-a dreptul fermecător! Și așa mi-au rămas doar 29 de zile de practicare a recunoștinței.

Cu doar o săptămână înainte, în timp ce mă luptam cu sentimentul că venisem pe lume doar ca să spăl vasele murdare, mi-am spus că era timpul să nu mă mai autocompătimesc. Dar nu doar micile detalii mă necăjeau, ci și probleme mai grave. Brusc, prietenii începuseră să se confrunte cu veşti proaste: diagnosticul de cancer, divorțul sau pierderea slujbei. Poate că trebuia să mă bucur de ceea ce aveam.

Auzisem despre efectele benefice ale unei asemenea atitudini. Ce-mi era mai puțin clar era cum să trec la efuziuni. L-am sunat pe profesorul Robert A. Emmons, de la Universitatea California, unul dintre primii specialişti care au cercetat beneficiile unei gândiri pozitive. El citează studii recente, care arată că şi atunci când pretindem numai că suntem mulțumiți ne creşte în corp nivelul de substanțe chimice asociate cu plăcerea: serotonina şi dopamina. Trăieşte ca şi cum ai avea în permanență motive să fii recunoscător şi în scurt timp vei fi!

El ne recomandă să ținem o evidență cu toate lucrurile pentru care suntem recunoscători, timp de o săptămână sau o lună. Un studiu cunoscut a arătat că cei care şi-au notat motivele de mulțumire timp de zece săptămâni s-au simțit cu 25% mai fericiți decât cei care nu au făcut-o. S-au simțit mai satisfăcuți de slujba lor şi au făcut cu o oră şi jumătate mai multă mișcare săptămânal.

Eram deja convins, dar primele încercări de a face o astfel de listă au fost destul de slabe: „1. Cafeaua. 2. Un pui de somn. 3. Cofeina în general“. Dar, pe măsură ce lista se lungea, bucuria mea creștea: „14. Afinele proaspăt culese. 115. Albumul White
al lui Beatles. 116. Nu am chelit“.

Până în a treia zi, eram cu ochii umezi, mulțumindu-i oricărui angajat de la băcănie care îmi punea cumpărăturile în pungă sau oricărui părinte de la locul de joacă din parc de parcă aş fi câştigat Oscarul. Îmi notam pe bilețele, ca să nu uit cui trebuie să-i mulțumesc în ziua următoare: poştaşului sau educatoarei de la creşă a fiului meu, Sebastian. Curând, însă, această abordare a început să mă epuizeze. Cercetătorii numesc aceasta „efectul jurământului de credință“. Când i-am spus că eram cam descumpănit, Martin E.P. Seligman, autorul volumului Authentic Happiness (Fericire autentică)
, mi-a spus: „Dacă exagerezi, mulțumirile îşi pierd sensul sau, şi mai rău, devin chiar neplăcute“. Seligman ne sfătuiește să fim selectivi și să le mulțumim „eroilor anonimi“ din viața noastră.

A mai sugerat și o „vizită de recunoştință“. Gândeşte-te la o persoană care a făcut ceva important pentru tine şi căreia nu i-ai mulțumit niciodată cum ai fi vrut. Scrie-i o scrisoare detaliată, în care îți exprimi aprecierea în termeni concreți, apoi citeşte-i-o cu voce tare. „Este foarte emoționant și pentru cel care face gestul, şi pentru cel căruia îi este adresat“, a spus Seligman. „S-ar putea să vă dea lacrimile și ție, și lui.“ Imediat mi-am adus aminte
de domnişoara Riggi, profesoara mea de engleză din clasa a opta. A fost prima care mi-a deschis ochii asupra lui Hemnigway, Faulkner și alți giganți ai literaturii. Tot ea a fost prima persoană care m-a încurajat să scriu. Și azi țin cont de sfaturile ei („Nu fi niciodată plicticos!“). Dar i-am mulțumit vreodată? I-a mulțumit cineva, oricine? Am dat câteva telefoane şi am aflat că lucrează la aceeaşi şcoală de cartier. Am rezervat bilete de avion spre oraşul meu natal, Scranton, din Pennsylvania, și pentru mine, şi pentru micul Sebastian.

Mai aveam o săptămână până la plecarea mea spre Scanton, aşa că mi-am exersat în continuare gratitudinea. Autoarea cărții The How of Happiness (Ghidul fericirii)
, Sonja Lyubomirsky, profesor de psihologie la Universitatea California, ne recomandă să ne depărtăm o vreme de lucrurile care ne plac, dar pe care le primim de-a gata.

A fost mai uşor să-mi apreciez maşina când am folosit o zi transportul în comun. Timp de o săptămână am renunțat la televizor, la telefoanele mobile şi chiar la zahăr. Pentru un timp, chiar şi la cafea.

Dar renunțarea la cafea este un fleac. Cum ar putea atitudinea mea de recunoştință să-i ajute pe prietenii mei bolnavi de cancer? Sau pe cuplul care ne-a anunțat că divorțează? Sau pe tatăl a trei copii care nu-şi găseşte slujbă?

Emmons însă spune: „Recunoştința este mai importantă tocmai în perioadele în care totul pare pierdut“. Dacă reuşim să găsim ceva de apreciat, ne salvăm de la disperare totală. Am descoperit aceasta când am început să-l duc la spital pentru ședințele de chimioterapie pe prietenul meu care avea limfom. În ciuda suferinței – sau poate tocmai datorită acesteia –, legătura noastră a devenit mai profundă. „Când m-am îmbolnăvit, mi-am dat seama că îmi consumasem ani din viață îngrijorându-mă în legătură cu lucruri care nu înseamnă nimic“, mi-a spus el.

M-am gândit la cuvintele lui
în avion spre Pennsylvania, în timp ce scriam versiune după versiune a scrisorii mele pentru domnişoara Riggi. Îi scrisesem chiar frumos, dar când am intrat la ea la clasă, cu Sebastian atârnat de piciorul meu, eram mai încordat ca niciodată.

Domnişoara Riggi era mai scundă decât îmi aminteam, dar avea acelaşi inconfundabil păr lung, încă negru, şi aceiaşi ochi inteligenți și strălucitori. După o îmbrățişare scurtă şi stângace şi o scurtă conversație, ne-am aşezat. Am respirat adânc şi am început să citesc: „Vreau să vă mulțumesc pentru rolul pe care l-ați jucat în viața mea“. Am mai citit câteva rânduri. Atunci s-a întâmplat. Stând acolo cu primul meu mentor şi cu fiul meu în brațe, am fost copleşit de emoție. Timpul a dispărut şi nimic nu mai conta decât acel gest simplu de a mulțumi. M-am simțit de parcă aş fi vorbit în numele unor generații întregi de elevi atunci când i-am spus domnişoarei Riggi: „Timpul trece. Amintirile se estompează. Dar eu nu voi uita niciodată bucuria cu care veneam în fiecare zi la ore“.

Profesorul Seligman avea dreptate și în ceea ce privește lacrimile. Ne-au dat lacrimile și mie, și ei. Și apoi – fie datorită zâmbetului larg al domnişoarei Riggi după ce am terminat scrisoarea, fie datorită faptului că o ținea strâns în timp ce ne luam la revedere, fie pur şi simplu din cauza fericirii de a împărtăși ceva ce-mi stătea de mult pe inimă –, am avut un sentiment de pace şi bucurie care nu m-a părăsit mult timp după ce m-am întors acasă cu Sebastian.

De atunci am mai scris câteva scrisori de mulțumire. Și eu, și soția reîncepem „exercițiul“ de fiecare dată când viața ne împovărează. Încă avem probleme, dar mi-am dat seama că, dacă ştii să apreciezi ceea ce ai, aceasta are un ecou puternic. Suficient de puternic încât să îți alunge temerile că nu ești bun decât să speli vasele.

DIN ALL THE BEST, GEORGE BUSH: VIAȚA MEA ÎN SCRISORI ȘI ALTE SCRIERI, DE GEORGE H.W. BUSH, LISA DREW BOOKS/SCRIBNER, NEW YORK, 1999

Vote it up
39
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza