Universul Aurorei

 

Decembrie 2008.
Sala Ateneului Român freamătă de emoție. E plină până la refuz de personalități, de la actori de renume, sportivi celebri, până la politicieni de prim rang. Toți participă la Gala „Zece pentru România“, un eveniment în cadrul căruia, în fiecare an, sunt premiați cei mai valoroși români. „Iar trofeul Omul Anului se acordă Aurorei Simionescu!“. Sala izbucnește în aplauze. Este tânăra care, la numai 24 de ani, a descoperit o fărâmă din materia lipsă din Univers, fapt ce a făcut imediat înconjurul lumii. Undeva, în sală, o femeie izbucnește în plâns. Este Nicoleta Becheanu, profesoara de fizică a Aurorei, cea care i-a fost mentor.

O altă sală.
Mult mai mică. E sala de mese a taberei de copii Căprioara, din județul Dâmbovița, acolo unde, în vara lui 1997, s-au adunat toți elevii olimpici din țară pentru pregătirea lotului național de fizică. În fiecare dimineață, copiii primeau din partea profesorilor un set de probleme la care trebuiau să aducă soluții în scris până la orele după-amiezii. Dintre cei 20 de elevi adunați în sală, profesoarei Nicoleta Becheanu i-a sărit în ochi o fată cu păr blond și ochi albaștri. O mai văzuse parcă undeva, dar nu-și putea aminti unde. Când îi observă numele pe lucrare, își aminti brusc. Da! Aurora Simionescu era fetița de doi ani pe care o zărea mai mereu în brațele bunicii sale, care lucra ca secretară la primul liceu din Brăila, unde Nicoleta predase. Un copil zglobiu și plin de energie, care o impresionase profund încă de atunci prin dorința uluitoare de cunoaștere, de acumulare. Aurora, acum elevă în clasa a VII-a la liceul brăilean „Nicolae Iorga“, devenise, între timp, adolescentă. Și olimpică, pe deasupra!

În momentul în care îi deschise lucrarea, profesoara rămase aproape fără suflare. Fetița bălaie de altădată propunea acum niște soluții aproape geniale pentru o serie de probleme de fizică extrem de complexe. O frapa creativitatea și curajul ideilor ei.

Mai târziu, profesoara i-a propus să o însoțească într-o plimbare pe cărările de munte din preajma taberei, alături de Adrian Nistor, un alt copil pe care-l considera extrem de talentat.

– Vreți să culegem fragi?, îi întrebă Nicoleta.

– Da! Și flori… răspunse Aurora.

După câțiva pași în pădure, adolescenta se opri în dreptul unei poienițe pline de flori. Începu să culeagă.

– Mă întreb cum influențează gravitația creșterea florilor, zise fata.

– Se pare că are o influență majoră, răspunse profesoara. Există o teorie care spune că, în urmă cu 200 de milioane de ani, în perioada Jurasicului, câmpul gravitațional era mai mic decât în prezent. Așa a fost posibilă viața dinozaurilor, dar și a unor plante mult mai înalte decât cele de azi.

Aurora și Adrian o priveau fascinați. Le plăceau provocările, discuțiile ce sfârșeau uneori în aprigi dezbateri. Cei doi au fost atât de încântați de modul în care profesoara le-a „povestit“ fizica, încât, peste un an, Nicoleta Becheanu i-a regăsit, spre bucuria ei, într-una dintre clasele de boboci de la Colegiul „Gh. M. Murgoci“ din Brăila, cea mai bună instituție de învățământ din oraș.

Susținută de profesoara ei, Aurora a continuat să participe la olimpiadele naționale de fizică, abonându-se la premii și, mai important, și-a depus dosarul pentru obținerea unei burse în străinătate. Iar inevitabilul s-a produs! În 1999, a fost selectată dintre 11.000 de elevi pentru o bursă de un an la colegiul „Deerfield Academy“ din Massachusetts, în Statele Unite. Doar cinci elevi din România reușiseră această performanță. Nicoleta era deja în al nouălea cer: Aurora începea să devină sclipirea carierei sale de dascăl. Iar pentru părinții adolescentei, aceasta a însemnat înfrângerea unor prejudecăți create în jurul ascensiunii copilului lor. Petruța și Aurel Simionescu sunt persoane cunoscute în Brăila. Mama este acum directoare la Grupul Școlar „Anghel Saligny“, iar tatăl, fost parlamentar, se află încă în plin avânt politic, anul trecut fiind ales ca primar al orașului. Când era în clasa a IV-a, Aurorei i-a spus cineva că are note mari pentru că tatăl ei e persoană importantă în oraș. „Mereu am fost considerată fata lui tata“, spune Aurora. „Și m-au deranjat mereu aceste vorbe. Am fost foarte bucuroasă când, în clasa a VII-a, am luat la Oradea primul meu premiu la olimpiada națională de fizică. Până la urmă, de mama și de tata nu se auzise la Oradea!“.

O seară liniștită în Brăila.
Liniștea relativă a camerei în care se aude în surdină doar vocea prezentatorului de știri de la televizor este spartă de zgomotul strident al telefonului.

– Pușa, noi suntem gata!, se auzi în receptor vocea Nicoletei Becheanu.

Așa cum obișnuia, profesoara de fizică o anunța pe mama Aurei că au terminat meditațiile și că fata se pregătea să plece acasă.

– Dar o urc într-un taxi, s-a făcut prea târziu.

– De ce, Nicol, să ia taxi? Las-o să vină cu tramvaiul, răspunse Petruța. O aștept eu în stație.

– Mi-e teamă, Pușa, e noapte…

– Nicol, ție nu ți-e teamă s-o trimiți în Statele Unite și ți-e frică s-o lași trei stații cu tramvaiul?

– Normal că mă duc cu tramvaiul!, interveni decisiv Aurora.

Profesoara Nicoleta Becheanu realiză atunci că adolescenta, alături de familie, era pregătită pentru marea aventură în care se pregătea să plece.

Odată ajunsă în Statele Unite,
Aurei i-a luat doar câteva luni pentru a-i impresiona și pe americani. O arată catalogul disciplinelor studiate la „Deerfield“: dintr-un punctaj maximum de 100 de puncte, a obținut 91 la literatura de limbă engleză, 93 la istorie, 95 la germană, 95 la matematică și 99 de puncte la fizică. Paradoxul este că, după ce a revenit în țară, a fost nevoită să susțină o serie întreagă de examene de diferență pentru a fi reintegrată în învățământul românesc. Rezultatele excepționale din Statele Unite au ajuns însă la urechile responsabililor Universității Internaționale Jacobs din Bremen, care au contactat-o și i-au propus să studieze acolo cu o bursă integrală. A acceptat imediat, iar de acolo a reușit, în 2005, să intre în atenția institutului de astrofizică „Max Planck“, una din cele mai renumite organizații independente de cercetare din lume. „Am fost acceptată aici pentru un program de doctorat de trei ani. M-a atras ideea de a sări peste masterat și de a începe direct cercetarea“, spune Aurora.

La München s-a produs
descoperirea care a făcut-o celebră pe Aurora Simionescu. Ideea s-a născut în timpul unor discuții cu mai mulți doctoranzi, printre care Norbert Werner, un slovac venit la Max Planck cu o bursă de schimb, și Joerg Dietrich, un cercetător german.

„Materia cunoscută nouă (protonii, neutronii, atomii, în general numiți barioni) constituie în jur de 4-5% din compoziția universului. Restul, de 95-96%, este format din materie obscură, cel mai mare mister al astrofizicii. Dar chiar și din aceste puține patru procente de materie pe care o înțelegem, doar 2% au fost detectate“, explică tânăra cercetătoare. Se știe că restul e organizat într-un tip de filamente. Împreună cu echipa din care a făcut parte, Aurora a descoperit un astfel de filament. Cum?

Teoria formării Universului, așa numitul Big-Bang, spune că acesta s-a format printr-o mare explozie. În timp, universul s-a extins, densitatea acestuia fiind dispusă într-un fel de pânză de păianjen. Nodurile acestei pânze sunt roiuri de galaxii, niște zone care ar fi conectate între ele de aceste filamente, un fel de poduri în care se află gaz difuz. Știind că acest gaz emite în frecvențele razelor X, cei trei s-au apucat să facă observații cu un satelit asupra a două grupuri galaxii, Abell 222 și Abell 223. După câteva luni bune în care s-au luptat cu detaliile analizei, aveau să detecteze în premieră un filament.

Descoperirea lor, anunțată și de celebra publicație Astronomy Magazine, confirmă astfel o parte din teoriile privind formarea universului și oferă cercetătorilor o nouă platformă de studiu.

De când a plecat din România,
viața Aurorei este trepidantă. A făcut o lună de practică pe un vapor olandez cercetând corali de apă rece pe coasta Irlandei, a urcat pe Pacaya, un vulcan activ din Guatemala, s-a plimbat cu cămilele prin deșertul Saharei, unde a dormit noaptea într-un cort berber și a sărit cu parașuta din avion, de la 5.000 de metri. Recent, a fost invitată la Universitatea din Leiden, pentru a prezenta niște rezultate legate de distribuția elementelor chimice în univers, iar în iulie va participa în Japonia la o conferință despre noua generație de sateliți.

Nu uită niciodată de unde a plecat, dar privește mereu înainte. „Există pentru fiecare șansa să obțină ce vrea. Mai greu e să știm ce vrem. Când ne-am dat seama, dacă ne urmăm cu pasiune și încredere visul, fără a ne da bătuți, îl vom realiza cu cea mai mare probabilitate“, spune ea. Acum, tânăra cercetătoare se pregătește să-și susțină teza de doctorat la Universitatea din München, după care se va muta pentru trei ani la Stanford, unde a primit o nouă bursă de studii de la NASA.

La Brăila, telefonul Nicoletei Becheanu sună din când în când cu aceeași voce la capătul firului: e bunica Aurorei, care, deși mândră foc de nepoțica ei, duce o luptă grea cu dorul de ea. Nicoleta Becheanu n-are însă mustrări: „Sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, această fată va lua Premiul Nobel“.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza