Un vârf pentru Carina

Patru munți de pe continente diferite poartă nume date de el. Cu toate acestea, pentru alpinistul Ticu Lăcătușu atingerea unui vârf nu înseamnă nici pe departe cât salvarea unei vieți omenești
 

Februarie 1994, Everest.
Constantin Lăcătușu stă atârnat în coardă fixă pe una din cele mai dificile porțiuni de pe fațada nord-estică. Efortul fizic și aerul rarefiat își spun cuvântul. Se odihnește puțin. Brusc, aude strigăte. Un alpinist în cădere liberă se prăbușește spre el ca un bolid. Rațiunea îi spune să se ferească. L-ar putea răni cu colțarii, iar o rană aici, sus, unde nu ajung elicoptere, i-ar fi fatală. Teoretic, nu-l poate salva. Dar, într-o fracțiune de secundă, se hotărăște: își face balans și, ajungând în dreptul lui, îl prinde în brațe din zbor.

Pentru dr. Denis Brown, un canadian din provincia British Columbia, tată a doi copii, decizia lui Lăcătușu a însemnat dreptul la viață. El renunțase la ascensiune și se întorcea epuizat la tabăra de bază. Atunci a făcut o greșeală care i-ar fi fost fatală dacă nu s-ar fi intersectat cu românul. „Este cea mai spectaculoasă salvare pe care am văzut-o în viața mea!“, avea să exclame jurnalistul și alpinistul canadian Alan Hobson, coleg de expediție cu dr. Brown.

De 20 de ani, Constantin Lăcătușu
(între prieteni, Ticu) și-a dedicat viața munților. De ce? Pentru că nu poate altfel.

Pentru el, alpinismul e un mod de a fi. Este singurul român și cel de al 67-lea om din lume care a urcat pe cele mai înalte vârfuri de pe toate continentele, a cucerit trei optmiari și a abordat trasee în premieră pe alți giganți din toată lumea. Patru vârfuri pe care nu mai călcase picior de om poartă nume date de el: un munte înzăpezit din Groenlanda se cheamă acum Petra Peak (de la numele fetiței lui în vârstă de un an), iar o culme de 6.200 m din Himalaya se cheamă Rifil, ca filatura din Săvinești, care i-a fost partener lui Ticu în aventurile sale. Cu un astfel de palmares, nemțeanul tenace și scump la vorbă, în vârstă de 48 de ani, nu prea mai are ce să demonstreze. Dar poate că cel mai important palmares al său e altul: unul al fair-play-ului. Ambiția nu l-a determinat niciodată să renunțe la omenie.

În 1994, Lăcătușu
nu a atins vârful (8.848 m). El și colegii săi din expediția condusă de Russel Brice în premieră mondială pe fața nord-nord-estică au abordat Everestul cu precauție. Între timp, un alpinist australian din altă echipă, Mike Rheinberger, aflat la a șaptea încercare de cucerire a muntelui, și-a asumat un risc enorm. Împreună cu cameramanul neozeelandez Mark Whetu, el a ajuns sus epuizat, la căderea nopții. L-a costat viaț: după ce a înnoptat pe Acoperișul Lumii, nu s-a mai putut întoarce. „Rheinberger își pierduse ochelarii și soarele îl orbise. Dar mai ales își pierduse energia. Iar ceea ce l-a orbit definitiv nu a fost soarele, ci dorința de a atinge vârful“, spune Ticu.

Pentru românul nostru, însă, anul 1994 nu a fost un eșec, ci a însemnat alte vieți salvate, inclusiv cea a lui Mark Whetu. „Chiar dacă n-am atins atunci vârful, m-am simțit extraordinar. La final ne-am îmbrățișat și am coborât fericiți. Realizasem ceva mai important decât să ajungem în vârf. Vârful rămânea acolo și ne puteam întoarce la anul“, povestește el. Atitudinea și performanțele românului în acea expediție i-au adus Trofeul de Fair-Play al Comitetului Olimpic Român, pe care l-a primit chiar din mâinile regretatei Lia Manoliu. Mulți au cucerit culmi, puțini au primit însă un astfel de premiu.

Ticu și-a ținut promisiunea. La 17 mai 1995, a fost primul român care a cucerit Everestul. Ultimii 400-500 de metri, pe porțiunea cea mai înaltă și mai dificilă, unde aerul e extrem de rarefiat, i-a urcat fără butelie de oxigen. Acolo, sus, a trecut chiar pe lângă trupul neînsuflețit al lui Rheinberger. Și-a amintit că îl filmase cu un an înainte, întruna din taberele intermediare, când acesta i-a povestit încercările sale de a cuceri Everestul. Rheinberger va rămâne o veșnicie acolo, sus, de unde nicio operațiune de salvare sau repatriere nu e posibilă. Viața e dură la înălțime. Te obligă să decizi ce preț ai dreptul să plătești pentru a-ți împlini visul. „Eu sunt convins că el a murit fericit“, spune însă românul.

Octombrie 1999, Dhaulagiri.
La 7.400 m, între cei trei interlocutori plutește o tensiune stranie, amenințătoare.

– Vezi degetul ăsta? Acum mi l-aș tăia dacă asta mi-ar garanta că pot ajunge sus!, îi spune un american lui Lăcătușu.

Tovarășul acestuia îi mărturisește românului că a făcut pușcărie pentru omor la New York. Amândoi au privirile rătăcite și vorbesc ciudat. „Acolo sus, lipsa de oxigen îți afectează și gândirea, și comportamentul“, spune acum Lăcătușu, care își amintește că atunci se uitase o clipă cu teamă spre hăul de 3.000 de metri care se căsca sub ei. Oare era cazul să se teamă pentru viața sa? Cei doi dăduseră buzna în cortul lui târziu după miezul nopții, când el se pregătea să se odihnească înainte de asaltul final asupra vârfului. Deși trebuia să doarmă, pe Ticu nu l-a lăsat inima să nu-i ajute. Le-a dat să bea toată zăpada pe care apucase să o topească, așa cum făcuse și în celelalte tabere intermediare, când ajungea mereu primul. De fiecare dată instala tabăra și îi aștepta cu ceai și supă caldă. De data aceasta, el însuși nu a mai apucat să bea nimic, pentru că primusul a refuzat să se mai aprindă.

Până la urmă, cei doi s-au dovedit atât de epuizați, încât românul a trebuit să-i ajute să intre în sacii de dormit! A doua zi, au făcut cale întoarsă, ceea ce ar fi trebuit să facă mai demult.

În dimineața aceea, Ticu ar fi putut pleca împreună cu alți doi alpiniști, un american și un australian, care campaseră și ei în zonă. Vremea era perfectă, soarele colora întrun portocaliu ireal muntele. „Dar abia am făcut zece pași și mi s-au închis ochii. Nu dormisem deloc în noaptea aceea, înghesuit în cort cu doi tipi ciudați“, își amintește Ticu. Americanul și australianul aveau să cucerească vârful, în ziua respectivă. Ticu însă s-a mulțumit cu un trofeu mai prețios: alți doi oameni îl puteau numi îngerul lor păzitor.

În a treia zi, vremea nu a mai avut răbdare. Pe furtună, Lăcătușu a atins vârful premergător de la nord-est (8.140 m), „dar cu un efort cât pentru trei optmiari“, spune el. Când îl mai despărțeau 27 de metri de victoria finală (8.167 m), a trebuit să ia cea mai grea decizie pentru un alpinist: să înceapă coborârea, resemnându-se să nu atingă vârful.

Preț de 3.000 de metri, pe un ghețar foarte expus, coborârea la tabăra intermediară a făcut-o pe întuneric, bâjbâind: „Vedeam stânci și le confundam cu corturile. Mergeam până la ele, vedeam că nu sunt corturi și trebuia să urc înapoi. Asta pe creasta nord-estică a Muntelui Furtunilor
, unde au murit mulți alpiniști“, își amintește Ticu. Iar până la tabăra de bază a coborât pe furtună, prin ninsoare abundentă și amenințat în permanență de avalanșe. Culmea: atunci i-a ieșit iar în cale unul din americanii care năvăliseră în cortul lui cu câteva seri înainte și care acum căzuse într-o crevasă. Tovarășul lui nu îl mai găsise și îl abandonase pe munte. Supraviețuise două zile sugând un țurțure de gheață. Atunci, Ticu l-a salvat din nou, scoțându-l din crevasă.

Deși deplânge faptul că multe expediții comerciale aduc pe munte oameni care își asumă riscuri orbește și ar călca peste cadavre pentru a atinge un vârf, Lăcătușu nu regretă că s-a încurcat cu cei doi americani. „E bine să rămâi om și să-i ajuți pe alții când poți. Nu se compară atingerea unui vârf cu salvarea unei vieți“, spune românul.

În plus, pentru el, unele încercări sunt mai bune decât un succes obținut pe căi bătătorite: „Dacă aș compara expediția pe Everest din 1994 (pe un traseu mai greu și în premieră, dar fără a atinge vârful) cu cea din 1995 (un succes), cred că prima e mai valoroasă“.

Iar la capitolul premiere românești și mondiale puțini îl întrec. Cea mai recentă premieră mondială a sa este ascensiunea vârfului groenlandez Petra Peak, botezat după numele fetiței lui. Este poate o revanșă pentru că, în 2008, nu a fost de față la nașterea ei. Era blocat în tabăra de la poalele masivului Everest. Voia să urce pe vârful vecin, Lhotse, dar miliția nepaleză i-a „sechestrat“ pe toți alpiniștii în tabăra de bază, deoarece o expediție chineză urca pe Acoperișul Lumii cu flacăra olimpică. Astfel, când a născut-o pe Petra, Irina Păcuraru, cunoscuta realizatoare de la TVR, nu știa nimic despre soțul ei, pentru că toate comunicațiile erau oprite.

Premiera mondială de pe Petra Peak
face parte din noul proiect al lui Lăcătușu. Este un vârf groenlandez mai puțin înalt, dar greu de cucerit, pe care Ticu l-a abordat singur. Iar în echipă cu Cornel Coman, cel mai experimentat antrenor de schi-alpinism din România (care în decursul aventurii lor groenlandeze a împlinit 60 de ani), el a cucerit și cele mai înalte trei vârfuri din Groenlanda și Arctica. Cei doi alpiniști, de formație geologi, au colectat probe de rocă și gheață pentru analize care să ofere noi date despre efectele încălzirii globale. De aceea, românii și-au intitulat proiectul EcoGreeland.

Acum, Lăcătușu se pregătește să traverseze Groenlanda pe schiuri, pe urmele exploratorului Fridtjof Nansen. Într-un fel, norvegianul deschizător de drumuri i-a fost mereu alături în aventurile sale, căci românul s-a ghidat mereu după cuvintele acestuia: „Ai reușit? Continuă! N-ai reușit? Continuă!“.

Românul era familiarizat cu imensele întinderi de gheață încă de la expediția din Antarctica, din 2001, când cucerise Mount Vinson (4.897 m) în condiții de temperatură extremă (-50°C) și viscol. Groenlanda l-a impresionat prin izolare. Aici, pașii lui nu s-au mai intersectat cu ai altor oameni pe care să-i salveze. Despre acest tărâm, nemțeanul spune: „Efectiv te simți ca pe altă planetă. În Alpi, dacă mergi o oră-două, ajungi la prima stațiune sau la prima telecabină. În Caucaz, dacă mergi o zi-două, ajungi la primul sat. În Himalaya, dacă mergi o săptămână, ajungi la primul animal sau la primul șerpaș. În Groenlanda, însă, trebuia să mergem o lună ca să ajungem la mare“. Nici suflet de om n-au întâlnit, nici suflare de animal. Numai urmele unui urs polar, care însă nu și-a făcut apariția. „Singurele forme de viață pe care le-am văzut au fost niște licheni și o pereche de pescăruși, în ultima zi a expediției.“

Dar cea mai importantă cucerire
a fost alta. Amintindu-și cum și-a cunoscut soția, la o emisiune dedicată (desigur!) muntelui, Ticu spune zâmbind: „Irina a fost greu de cucerit. Dar când s-a întâmplat, s-a întâmplat în mod firesc. Mie îmi plac lucrurile naturale!“.

Spre uimirea multora, căsnicia a rezistat, în ciuda „escapadelor“ montane ale soțului. „Întotdeauna e frumos să te întorci acasă...“, spune el. Apoi adaugă: „...pentru un timp“. Fiindcă aventura îl cheamă mereu spre noi orizonturi. Și spre alte vârfuri care așteaptă să le dea un nume. Ana Carina, fetița mai mare a lui Ticu și a Irinei, are acum opt ani și a urcat pe Ceahlău împreună cu tatăl ei. E de la sine înțeles că a fost geloasă când a aflat că un munte poartă numele surorii ei. „Trebuie să-i fac și Carinei un vârf! Trebuie!“, spune acum Lăcătușu.

Vote it up
95
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza