Un tătic la Disneyland

Am privit excursia cu scepticism. Ba nu, mint. De fapt, mi-am zis că mă sacrific pentru fericirea copilului
 

M-am pregătit fizic şi psihic. E nevoie de rezistență ca să cari, timp de trei zile, un copil în cârcă.

Soția mi-a spus că va fi aglomerație.

– Cum poate fi aglomerat în cea mai mohorâtă lună a anului?, am întrebat, deși nu mă aşteptam să primesc vreun răspuns.

Nu mai fusesem niciodată la Disneyland. Dar asta nu mă emoționa. Nu prea îmi place să călătoresc. Și, oricum, ştiam că va fi o călătorie în care voi fi foarte, foarte ocupat să am grijă să se distreze Maria, fiica mea de cinci ani.

De când am coborât din avion, am simțit că va fi altfel decât îmi imaginasem. Lucrurile mergeau bine, iar francezii nu erau nesuferiți. De fapt, nu erau nicicum. Motivul de optimism pentru mine a fost că nu mi-am pierdut baga jele. Da, nu-mi place să călătoresc decât cu bagaje de mână. Să le înghesui în avion, în locurile strâmte de deasupra scaunelor, doar să fiu sigur că nu le pierd. De data asta, aveam o valiză cât un cufăr de-al lui Ludovic al XVI-lea, care nu ar fi încăput nicicum în avion, deasupra scaunelor.

Am răsuflat uşurat când, la sosirea la Paris, am văzut geamantanul că se bălăngăne pe banda rulantă ca un rinocer în baltă. L-am dat jos. L-am pus pe role, am luat copilul în cârcă şi am privit cu speranță spre şeful de trib (soția) ca să ne arate calea. Șeful de trib, înarmat cu un ghid Lonely Planet, a arătat spre cea mai apropiată ieşire. Aeroportul Charles de Gaulle din Paris e un oraş cam cât Târgovişte. Dar – minune! – la prima ieşire ne aştepta un autocar mare, vopsit în roşu-aprins, de pe care ne zâmbeau şoarecii lui Disney: Minnie şi Mikey. După o călătorie de un sfert de oră şi o altă jumătate de oră de tur al hotelurilor din jurul parcurilor, iată-ne la al nostru, marele Hotel Disney, cel mai aproape de parc.

Când am intrat cu Maria în cârcă şi târând rinocerul pe roți, m-a izbit un miros de scorțişoară amestecată cu cremă de zahăr ars şi un vârf de cuțit de vanilie.

– A ce miroase?, l-am întrebat pe şeful de trib.

– A ce miroase, mami?, a strigat şi copilul de pe umerii mei istoviți.

– A praf de zâne, a răspuns grav soția mea, spre mulțumirea copilului şi enervarea mea.

Ne-am îndreptat spre recepție, unde am dat de prima coadă. Dar – altă minune! – mergea repede.

De fiecare dată când dau de o coadă devin neliniştit. E o moştenire din comunism. Tot timpul mă gândesc că poate se termină marfa. Dar occidentalii sunt altfel. Se aşază relaxați la coadă, citesc, vorbesc. Știu foarte bine că nu se termină niciodată. Tot timpul se vor găsi unii să-ți ofere ceva în schimbul banilor tăi.

– Parfumul din hotel e marcă înregistrată Disney, mi-a şoptit soția, ca să-mi explice mirosul cald de scorțişoară. Am avut încredere în coadă şi am ajuns în cameră. Minibarul era OK. Aşa clasific eu hotelurile – după calitatea minibarului. Am luat o pungă de chipsuri şi am început să înfulec. Copilul era în baie şi admira faianța pe care era pictat Dumbo, elefantul zburător.

Am intrat în parc pe la ora 11. Se deschisese de o oră şi era plin.

– Băi, frate, copiii ăştia nu merg la şcoală? Ce naiba fac în parc, miercuri dimineața?

Nu mi-a răspuns nimeni, iar pe parcursul celor trei zile cred că am descoperit vreo zece mii de copii care chiuleau ca să vină la Disneyland. Nici copiilor şi nici părinților nu părea să le pese de şcoală, de serviciu sau de alte obligații plictisitoare. Veniseră să se distreze.

La început, fiica mea era cam sceptică. Nu înțelegea prea bine cum e chestia cu parcul. Asta până a ajuns la capătul Străzii Principale (Main Street) şi a văzut castelul. S-a oprit brusc şi a rămas cu ochii în zare, de parcă o hipnotizase cineva. Bineînțeles că am luat-o în cârcă. De data asta din proprie inițiativă, ca să vadă mai bine. Era castelul de pe toate DVD-urile cu „adevăratele desene“, cum le spune ea. Și eu am avut o tresărire. Era castelul din copilăria mea, care în fiecare sâmbătă anunța Gala desenului animat.

– Tati, hai repede la castel!, a strigat, și a trebuit să-i dau bice spre el.

Soția mi-a spus că pot să mă duc să văd dacă nu găsesc ceva distractiv şi pentru mine. Ele urmau să se dea în ceşcuțele fermecate. Am zbughit-o rapid spre Discovery Land. În mijloc trona o construcție uriaşă ce aducea cu un telescop. Din interiorul clădirii, cam o dată la trei minute, se auzeau urlete. Aici e de mine. E cu bătaie!, mi-am zis.

Am parcurs o serie de culoare întortocheate. Am stat la coadă. Ecrane multicolore mă anunțau că urmează călătoria spre Space Mountain. Și mai anunțau că ar trebui să renunț dacă am tensiune sau probleme cu inima. M-am gândit că n-am. Aşa am ajuns, după un sfert de secol, din nou într-un Roller Coaster. Ultimul în care mă dădusem era cel din Parcul Tineretului. Dar erau mici diferențe. Am dat 15 euro pe poza în care urlu de groază când trenulețul porneşte la deal cu viteza sunetului, pe un plan înclinat. Nu mi-am imaginat că în cinci minute voi cădea în cap de zece ori, mă voi răsuci cu 360 de grade de două ori şi voi atinge viteza de (aproape) 200 de kilometri la oră. Când m-am dat jos, îmi tremurau genunchii. Dar eram fericit. Am dat fuga la fetele mele să le povestesc despre călătoria mea magică spre Space Mountain. Uitasem de fiica mea, cu ceșcuțele ei fermecate. Eram din nou copil. Și nu unul oarecare, ci cel mai curajos băiat, căruia nu-i e teamă de balaurul care-l proiectează în spațiu cu 200 km/oră.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza