Un pusti norocos

Un caz in premiera pentru chirurgii din orasul britanic Southampton: un baiat aproape decapitat a supravietuit. Acum trebuia insa "reparat"
 

<p>Mini Cooper-ul rosu se avanta pe pista cu scrasnet, urmat de alte 15 masinute. Chris Stewart, in varsta de 11 ani, fusese promovat chiar in acea zi de la sofer novice la junior si era in fruntea cursei. Cu lonjeronul de intarire a caroseriei si parbrizul acoperit cu o plasa metalica, masina de curse "Dent Magnet" a lui Chris atingea 50 km/h. Chris era fixat bine cu centura de siguranta in scaun si purta o banda pentru protectia gatului si o casca. Intr-o curba aflata pe la jumatatea pistei de dirt-track de la Brick Kiln Farm, in regiunea britanica Hampshire, Chris a pierdut controlul masinii. Bara de otel de pe marginea pistei, ingropata partial in pamantul acoperit cu iarba, i-a venit drept in fata. Inima ii batea cu putere. Ah, nu! A inchis ochii, strangandu-i de durere...

Bubuitura asurzitoare produsa de coliziunea masinii cu bariera de protectie i-a ingrozit pe soferii, familiile si suporterii prezenti la cursa duminicala a Clubului Tongham Motor din acea zi din septembrie, anul trecut.

Arbitrii au fluturat steagurile rosii si mai multe lumini rosii s-au aprins cu intermitenta, anuntand intreruperea cursei. John Stewart, tatal lui Chris, ajunse la masina in cateva clipe si opri alimentarea cu benzina si sistemul electric. Debbie, mama lui Chris, alerga si ea spre masina. Era desfigurata de spaima. Din gura lui Chris curgea sange, iar membrele ii erau contorsionate.

- Nu respira!, striga un spectator cuprins de panica.
In cateva secunde, Ambulanta St. John se afla deja la masina. Dupa ce arunca o scurta privire, Richard Coleman, unul din medicii ambulantei, se gandi ca putea fi vorba de o fractura a coloanei vertebrale. 
- Este riscant, dar trebuie sa-i scoatem casca, ii spuse el colegului sau, Steve Fish, care se ghemui si patrunse in spatele masinii, tinandu-l pe Chris de cap cu delicatete.

Fish indeparta cu multa grija urechile castii si isi introduse mana in interior. Chris avu un spasm, iar cei doi medici facura eforturi sa-i tina capul la cel mult trei milimetri de corpul cuprins de convulsii. Casca se desprinse complet si lui Chris i se administra oxigen.

Pompierii au scos suruburile scaunului si l-au ridicat pe Chris cu tot cu acesta. Apoi, baiatul a fost asezat pe targa, anesteziat si intubat. Debbie a urcat in ambulanta alaturi de fiul ei, iar John i-a urmat cu masina. La 90 de minute dupa accident, ambulanta gonea spre Spitalul General din Southampton cu sirena pornita.

Dupa ce ambulanta a ajuns la Unitatea de urgente, la ora 17.20, Chris a fost internat la sectia de pediatrie-terapie intensiva. Doctorul curant John Pappachan, care de-abia isi incepuse tura pe sectie, ceru de urgenta investigatii imagistice la nivelul craniului si gatului.  Pediatrul in varsta de 41 de ani, tata a doi copii, nu mai vazuse niciodata rani atat de grave. Ligamentele care legau baza craniului de partea superiorara a coloanei vertebrale fusesera sfasiate. Capul se desprinsese de oasele gatului. Doar pielea, muschii si alte tesuturi delicate le mai uneau. Cu alte cuvinte: in interior  fusese decapitat.

Chris se afla in mare pericol, desi era in viata. Coloana vertebrala - un sistem cu milioane de nervi ce conecteaza creierul de restul corpului - se intindea acum peste "bresa" ca un cablu de telefon scos la iveala de o spartura intr-o sosea. Orice miscare putea sa-i distruga coloana, rezultatul fiind decesul sau paralizia totala.

Pappachan a fost sincer cu parintii baiatului, dar le-a ascuns totusi faptul ca accidentul lui Chris era aproape identic cu accidentul de calarie al lui Christopher Reeve, actorul care l-a jucat pe Superman.

- Gatul lui Chris este fracturat, le-a spus el. Este foarte grav si nu putem face altceva decat sa asteptam si sa vedem cum evolueaza. Traieste si avem sperante ca se poate face bine.

S-a luat decizia de a-l contacta pe cel mai cunoscut chirurg pentru leziuni ale coloanei vertebrale, poreclit Uriasul.
Pana nu demult, Evan Davies, in varsta de 40 de ani, fusese atacant la o echipa de rugby. In ciuda mainilor lui masive, Evan s-a specializat in cele mai delicate si dificile operatii pe coloana. A doua zi dimineata, el a studiat imaginile si radiografiile cu o curiozitate profesionala avida.

Leziunea, denumita stiintific dislocare atlanto-occipitala, era cunoscuta mai bine de medicii legisti decat de chirurgi pentru ca, de regula, victimele fracturii mureau rapid. 

Davies a constatat ca distanta dintre craniu si gat era de 16 milimetri, de trei ori peste limita normala.
Atat de putini au supravietuit acestei fracturi, incat in toata literatura medicala exista un singur studiu ce continea un ghid cu cateva sfaturi. Alte informatii nu erau deloc incurajatoare. Din cei 16 copii care cazusera victima acestui tip de fractura si pe care i-a studiat o echipa din Philadelphia, opt au murit la locul accidentului, trei au murit ulterior, iar dintre ceilalti cinci, unul singur s-a vindecat complet.

Marti dimineata, chirurgul a facut cunostinta cu John si Debbie Stewart. Cei doi parinti erau epuizati. El le-a explicat ca baiatul lor avea o fractura "foarte instabila" la gat si trebuia operat. Chirurgul a desenat o schita in timp ce le explica parintilor cum va pune la loc craniul pe gat cu ajutorul unor tije din titaniu insurubate in vertebre, care aveau sa-i sprijine capul.

Debbie isi imagina ingrozita operatia.
- Care sunt riscurile?, intreba ea.
- Foarte mari. Cel mai periculos va fi sa-l intoarcem pe cealalta parte ca sa-l putem opera si la spate.
- Exista vreo alternativa?
Davies dadu din cap ca nu.
- +i daca nu l-ati opera?
- Poate muri la cea mai mica miscare a capului.
John incerca sa afle ceva pozitiv.
- Deci ce sanse are?
- Nu prea stiu ce sa zic.
- Dati-ne un procent.
Privirea chirurgului intalni privirile scrutatoare ale parintilor. Facu o pauza ca sa-si faca toate calculele, apoi spuse:
- Cam 7%.
Debbie inspira adanc, coplesita de un val de imagini cu inmormantarea fiului sau. Apoi, stilul direct  al celor nascuti la Liverpool tasni la suprafata:
- Mincinosule!, se rasti ea la chirurg. Spuneai ca nu e nimic ingrozitor!

Debbie se intreba daca nu cumva fusese vina ei. Incepusera sa mearga la cluburi de curse cu niste prieteni in urma cu patru ani, iar Chris o batea la cap ca voia sa sofeze. "S-o crezi tu!", ii raspundea ea. Totusi, a fost cucerita de entuziasmul pilotilor si multumita de gradul inalt de siguranta al concursurilor, asa ca s-a razgandit. I-au cumparat un Mini vechi, la care Chris mesterea tot timpul. I-a indreptat caroseria, a schimbat pneurile si a montat un radiator nou. Nimic nu-l facea mai fericit.

In acea dupa-amiaza, fratele lui Chris, Patrick, de noua ani, si sora lui, de sapte ani, au venit in vizita la el. Pappachan
i-a asezat pe niste scaune inalte langa pat si le-a explicat toate firele si tuburile care erau conectate la corpul inert al lui Chris.
- Ii vom face operatie, le spuse Pappachan. Speram ca va supravietui, dar trebuie sa fiti pregatiti si pentru esec.
La 10.50, miercuri, Debbie si John si-au sarutat fiul pe obrazul palid si inert inainte ca patul sa-i fie transportat cu liftul la sala de operatie. Amandoi erau constienti ca putea fi ultima oara cand il vedeau in viata. </p>

Vote it up
352
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza