Un pas urias

Pe 16 iulie 1969, nava Apollo 11 a fost lansata pe orbita. Era primul echipaj uman trimis pe Luna, iar astronautii Neil Armstrong, Buzz Aldrin si Michael Collins au devenit eroii Americii. Noua carte a lui Craig Nelson, "Rocket Men" ("Oamenii din racheta"), dezvaluie dramele interesante din spatele cunoscutei povesti a cosmonautilor.foto: Nasa/digital version science faction
 

Decolarea

<P>In culcusurile care se mulau dupa forma corpului, cei trei astronauti stateau intinsi in tacere, echipati cu costumele lor de 15 de kilograme, pregatindu-se pentru numaratoarea inversa. Echipa NASA de la sol le-a urat noroc si apoi a inchis trapa.

Erau zorii unei zile de iulie in Flori­da, cu temperaturi de aproape 30 de grade, un vant usor si vizibilitate pe o raza de 16 km. O multime uriasa se adunase pe plaja la reflux, pentru a fi martora la istoricul eveniment. Istoria explorarii spatiale americane de pana atunci se putea citi intr-un sir de rampe de lansare ale Fortelor Aeriene Americane si ale NASA care se profilau la orizont.
In interiorul minusculei capsule de 3,35 pe 3,9 metri, Armstrong, Aldrin si Collins aveau in fata o carlinga cu cinci hublouri, nenumarate instrumente de masura, fel de fel de cadrane si - asa cum avea sa spuna ulterior Collins - "o groaza de comutatoare: vreo 400, daca tineai cont si de pistoane, ambreiaje, manere si alte butoane. Trebuia sa ai grija sa nu atingi vreunul din greseala".

Pe tabloul de bord erau postate ultimele instructiuni, sugestii scrise de mana pe cartonase si manualul de utilizare al rachetei. Langa scaunul lui Armstrong era cea mai importanta unealta: maneta care putea anula misiunea si care semana cu un cadran mare si oval montat pe un baston.

Desi nu voiau sa recunoasca, la ince­putul fiecarei misiuni NASA, astronautii si inginerii de la sol rosteau o rugaciune: "Doamne, nu ma lasa s-o dau in bara!". Dar parca acum rugaciunea era mai fierbinte ca in alte dati. "Noi trei eram mesagerii natiunii, iar un esec ar fi echivalat cu o umilire nationala", isi aminteste acum Collins. "Lumea se uita la noi. Nu puteam da gres. Chiar am simtit o responsabilitate uriasa, o senzatie foarte neplacuta. Pana sa inceapa decolarea, aveam deja ticuri nervoase la ambii ochi."

Armstrong il completeaza: "Eram constient ca ne aflam la punctul culminant al intregii munci realizate de 300.000 sau 400.000 de oameni timp de un deceniu si ca o intreaga natiune isi punea sperantele in noi. Tinand cont de ce apasa pe umerii nostri, cel mai important era sa ne concentram cat de bine puteam pe ceea ce faceam fara a lasa nimic sa ne distraga atentia".

Apollo 11 incepu sa se ridice incet. Sunetul decolarii acoperi vocile milioanelor de spectatori, care strigau la unison, cu lacrimi siroindu-le pe obraji:
- Du-te! Du-te! Du-te! Du-te!
Scriitorul Norman Mailer a descris decolarea drept modalitatea gasita de om pentru a vorbi cu Dumnezeu. Arthur C. Clarke, autorul roma­nului 2001: O odisee spatiala, a spus: "La decolare am plans pentru prima oara in 20 de ani si m-am rugat pentru prima oara in 40 de ani". Jurnalistul Walter Cronkite, de la canalul de televiziune CBS, a spus ulterior: "Tot ce s-a mai intamplat in epoca noastra va fi pus in umbra de acest eveniment". Werner von Braun, geniul care a coordonat proiectarea rachetei Saturn V, care a lansat naveta Apollo 11, a completat in acelasi ton: "E cel mai important eveniment de cand vietuitoarele acvatice au inceput un nou trai pe uscat".

Cat despre astronauti, acestia aveau alte probleme in acel moment: "Zdruncinari, scuturari si rotiri! Si da, zgomot, mult zgomot! Dar mai ales miscare. Eram impinsi prin smuciri bruste in stanga si in dreapta in hamurile de siguranta", dupa cum a povestit Collins.

Aselenizarea

Dupa ce fotografii luate in misiuni anterioare au indicat ca in Marea Linistii (The Sea of Tranquility) de pe Luna nu prea erau cratere si bolovani, o portiune din sud-vestul acesteia a fost aleasa pentru aselenizare.

La patru zile de la decolare, pe 20 iulie, modulul de comanda Columbia a ramas pe orbita Lunii cu Collins la comanda, iar modulul lunar Eagle, in care se aflau Aldrin si Armstrong, a ajuns la altitudinea de 16.000 de metri si, pentru a cobori de pe orbita, si-a pornit motorul cu reactie prevazut pentru incetinire. Un calculator a fo­losit un radar pentru a cobori modulul Eagle la 150 de metri si a-l apropia de sol cu hublourile orientate in jos, astfel incat Armstrong sa poata evalua terenul. Daca el considera ca zona nu era acceptabila, putea folosi radarul pentru a manevra pe cont propriu si aseleniza manual modulul.

Cat de greu a fost sa piloteze modulul? Intr-un peisaj aproape necunoscut, lipsit de atmosfera respirabila si cu o gravitatie de numai o sesime din cea terestra, Armstrong trebuia sa piloteze ceva diferit de tot ce se mai construise: comenzile erau complet noi, iar combustibilul ajungea doar pentru o singura incercare de aselenizare.

Prima problema a aparut cand centrul de comanda din Houston a pierdut legatura prin radio cu Eagle. Inginerii au improvizat o solutie injgheband o linie de comunicatie prin intermediul modulului Columbia, ramas pe orbita Lunii cu Collins la comanda. De la Columbia, comunicarea ajungea apoi pe Pamant, la Houston. Asa a aparut o noua problema: in caz de urgenta, mesajele ar fi ajuns pe Pamant cu intarziere, nu instantaneu.

In timp ce Armstrong se uita prin hublou, Aldrin, care monitoriza ecranele si manometrele, citea cu voce tare masuratorile. De aceea, el nu a avut timp nici macar o clipa sa se uite pe geam pentru a privi aselenizarea.

Desi plonjau cu o viteza de 2.300 de metri pe secunda, niciunul dintre ei nu incerca senzatia de coborare. In timp ce Armstrong cauta locul potrivit pentru aselenizare, a devenit limpede ca se abateau de la tinta cu peste 6 kilometri. La centrul de comanda datele aratau ca astronautii se deplasau cu 6 metri pe secunda mai mult decat se planuise. Daca viteza planificata ar fi fost depasita cu 12 metri pe secunda, misiunea ar fi fost anulata.

Neil Armstrong a preluat comanda modulului. Aldrin a spus mai tarziu: "A incetinit viteza de coborare. Pana cand am atins altitudinea de 90 de metri, zburam deja numai cu un metru pe secunda. Eagle cobora, iar noi scanam terenul. Neil tot nu era satis­facut in legatura cu acesta. In timp ce modulul trecea peste bolovani, el atingea usor comanda manuala si comutato­rul care regla viteza de coborare, ca un sofer care isi regleaza viteza de croaziera".

Armstrong a declarat mai tarziu: "Eram surprins de marimea bolovanilor. Unii erau cat o masina".

La centrul de comanda nu intelegeau de ce ii ia lui Armstrong asa mult ca sa aselenizeze. Floyd Bennett, directorul de planificare, isi aminteste: "Ma intrebam: «Ce face?». Nu stiam. Iar el nu avea timp sa stea si sa ne po­vesteasca despre campul presarat cu stanci care-l astepta acolo".

In timp ce manometrul indica imputinarea combustibilului, nervii se incordau. Houston i-a avertizat in cele din urma ca Armstrong mai avea combustibil doar pentru 60 de secunde. Aldrin povesteste: "Cand am vazut ca se aprinde becul rosu de la indicatorul de combustibil, iar noi tot nu ne apropiam de sol, am ince­put sa ma ingrijorez. Dar ce puteam sa fac? Sa-i spun: «Neil, grabeste-te!»? Asta mai degraba l-ar fi agitat". Armstrong isi aminteste si el: "Pana la urma, am gasit un teren marginit intr-o parte de cratere de dimensiuni considerabile si in alta parte de un camp stancos".

Aldrin incepu sa anunte:
- 12 metri... ridicam praful... 9 metri...
Nasul si gatul ii erau uscate si reci de la aerul din nava. In fine, Armstrong gasi un loc liber si puse modulul in pozitie verticala pentru aselenizare. Coborarea a ridicat atata praf incat, dupa altitudinea de 9 metri, sub ei nu se vedea solul, ci doar un nor miscator.

Desi niciunul nu a simtit cand modulul a atins prima data solul, cu numai 17 secunde inainte sa ramana fara combustibil se aprinse lumina albastra din tabloul de bord. Insemna ca un senzor de suprafata facuse contact.

Pe 20 iulie 1969, la 03.17 (ora americana), Neil Armstrong anunta lumea:
- Houston, aici Baza Tranquility. Eagle a aselenizat.
Vizibil coplesit, Walter Cronkite a declarat atunci in direct la televizor:
- Mama, nene! Om pe Luna!
Armstrong si Aldrin, pe fetele carora crescuse o barba de patru zile, zambira larg, isi stransera mana si se batura reciproc pe umeri.</p>

Vote it up
664
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza