Un miracol pentru Milagros

 

Într-o mică clinică dintr-un sat
cățărat pe platourile înalte ale Munților Anzi, din provincia Huancayo, Peru, o adolescentă era pe cale să nască. Naşterea n-a decurs prea uşor. După 11 ore de agonie, Sara Aranco, o tânără de 19 ani, a adus la viață primul ei copil, o fată. Numai că, în loc de obişnuitele strigăte de bucurie ale personalului medical, în sală s-a aşternut tăcerea. „Dumnezeule! Ce s-a întâmplat?“, întrebă o asistentă. Nimeni nu era în stare să scoată vreun cuvânt. Copilul fu scos repede din sală pentru a fi ferit de privirile întrebătoare ale Sarei.

În acea noapte, la 400 km distanță, în Lima, dr. Luis Rubio, chirurg plastician și administrator al Spitalului municipal pentru săraci „Solidaritatea“, se îndrepta de la serviciu spre casă pe jos, când a fost întrerupt de un apel pe telefonul mobil. Era primarul Capitalei, Luis Castañeda Lossio, care îl întreba dacă auzise știrile.

Un tată în vârstă de 24 de ani, Ricardo Cerrón, din Huancayo, apăruse la ştirile TV cerând ajutor pentru fiica sa, care se născuse suferind de o boală rară. El nu avea bani şi, fără îngrijire medicală specială, fata nu avea nicio şansă. „Crezi că putem face ceva pentru ea?“, îl întrebă Castañeda pe Rubio.

Rubio a trimis de urgență la Huancayo o ambulanță cu doi doctori cărora le-a trasat misiunea de a aduce bebeluşul şi părinții la Lima.

A doua zi, când aruncă o privire la bebeluşul din pătuț, Rubio împietri. Picioarele bebeluşului erau unite de la mijloc până la glezne, iar de aici se despărțeau în V, asemeni cozii de peşte. De aceea, presa a numit-o pe fetiță La Sirenita, în traducere „Mica sirenă“.

În momentul în care Rubio ridică fetița de doar două kilograme din pat, aceasta se porni să plângă şi-şi ridică picioarele unite în sus. Ce să mă fac eu cu tine? Cum ar putea trăi?, se întrebă Rubio, în timp ce se uita cu mare atenție la micuța cu un smoc de păr negru pe cap.

Chirurgul cercetă corpul copilei apăsând uşor cu degetele, în încercarea de a-şi face o idee despre starea oaselor, muşchilor şi țesuturilor. Fiica Sarei şi a lui Ricardo suferea de o anomalie genetică rară denumită sirenomelia, determinată de circulația insuficientă a sângelui în extremitățile inferioare ale organismului în timpul dezvoltării copilului în pântecul mamei.

Rubio ştia câte ceva despre boală, dar nu şi-a imaginat că s-ar putea confrunta chiar el cu un asemenea caz vreodată. Perspectivele erau sumbre: cei mai mulți copii carea aveau această boală dezvoltau disfuncții renale şi biliare şi mureau înainte de naştere sau la câteva zile după naştere. Știa că un singur nou-născut a supraviețuit unei operații de separare a picioarelor.

În timp ce examina copilul, chirurgul îşi dădea seama că în primul rând trebuia să afle tot ce se putea despre structura internă a „cozii“. Cât de mult se dezvoltaseră oasele şi țesutul conjunctiv? Care era situația nervilor, a tendoanelor şi a muşchilor? Și, la fel de important, cum se realiza circulația sângelui? Odată ce afla toate aceste informații, putea formula un plan de su- praviețuire a fetiței, de separare a picioarelor şi, poate, o soluție prin care ea să poată merge.

Doctorul a solicitat o tomografie computerizată şi a analizat nerăbdător imaginile. Dacă oasele picioarelor sau chiar gleznele erau unite, operația ar fi devenit mult prea complicată, dacă nu chiar imposibilă.

Existau câteva semne încurajatoare: oasele picioarelor erau separate şi dezvoltate complet, însă unite de o rețea labirintică de țesuturi şi ligamente. Scanarea a mai scos la iveală faptul că un singur rinichi era funcțional, dar incomplet dezvoltat, şi că existau multe probleme şi cu alte organe.

În timp ce lucra la planul detaliat, Rubio l-a contactat pe dr. Mutaz B. Habal, chirurgul plastician din Tampa, Florida, care reuşise să despartă picioarele singurului supraviețuitor al sirenomeliei. Copilul acela avea deja 16 ani.

Doctorii au căzut de acord că Rubio trebuia să amâne operația până când copilul devenea suficient de puternic pentru a o suporta. Rubio i-a chemat pe Ricardo şi pe Sara imediat ce şi-a terminat planul şi le-a spus că operația va avea loc în patru luni. Pentru a nu le da false speranțe, a mai adăugat:

– Mi-e teamă că nu are multe şanse.

Când fetița a împlinit două luni, Ricardo şi Sara au botezat-o Milagros („Miracole“). „Însuşi faptul că ea încă trăieşte este un miracol pentru noi“, afirmă Sara.

La vârsta de patru luni,
Milagros putea suporta fizic operația, dar infecțiile repetate cărora le căzuse pradă din cauza situației sale speciale au amânat din nou intervenția. Incertitudinea îi chinuia pe Sara şi pe Ricardo odată cu lunile care se scurgeau una după alta.

Între timp, voioşia fetiței cucerise inimile tuturor. Nici chiar Rubio, care operase sute de copii, nu reuşea să-i reziste. Fiecare nouă expresie de pe chipul ei, spunea el, era „un dar minunat“. Presa era fascinată de întreaga poveste şi relata cu aviditate în toată țara orice progres al Micii sirene.

Înainte de separare, doctorii trebuiau să se asigure că dispuneau de suficientă piele pentru a acoperi rănile deschise. Când Milagros a ajuns la zece luni, dr. Rolando Pinto, unul dintre asociații lui Rubio, a introdus săculeți de silicon sub pielea picioarelor unite ale fetiței, care urmau să fie umpluți progresiv cu soluție salină, pentru ca organismul să producă mai multă piele. Din păcate, procedura a declanşat ulcerații ale pielii a căror vindecare a necesitat un tratament în mediu hiperbaric.

După trei luni, starea lui Milagros s-a stabilizat. Rubio era conştient de faptul că orice şansă s-ar fi evaporat dacă operația nu se făcea imediat.

În primul rând, echipa medicală trebuia să evalueze starea arterelor şi venelor la nivelul picioarelor. Dacă exis- tau probleme, intervenția de separare nu-şi mai avea rostul, pentru că picioarele nu ar fi putut funcționa.

Dr. Manuel Adrianzén, un chirurg cardiovascular pediatric în vârstă de 44 de ani din echipa lui Rubio, a injectat un agent de contrast în artera femurală şi a urmărit parcursul acestuia în corpul fetiței.

Adrianzén nu a fost deloc încântat de angiogramă. În loc să circule liber prin artera femurală din fiecare picior, sângele curgea prin piciorul stâng şi era transportat mai departe prin cel drept de trei artere anormal de mici, care legau picioarele imediat sub genunchi. Picioarele nu puteau fi despărțite dacă alimentarea cu sânge a piciorului drept depindea de cele trei artere, singura soluție fiind amputarea acestuia.

Adrianzén nutrea totuşi o speranță: cateterul folosit la injectarea agentului de contrast fusese introdus în partea dreaptă şi se poate să fi blocat transportarea sângelui prin arteră către piciorul drept.

Echipa medicală s-a hotărât să meargă mai departe. În data de 31 mai 2005, Rubio a luat fetița de 13 luni din pătuț şi a dus-o în sala de operație. Erau doar 50 de metri până la sală, dar Rubio se simțea de parcă ar fi parcurs cel mai lung drum din viața lui. Copilul şi-a ținut mâna încleştată în jurul degetului său mare până au ajuns la sală. „Mi se părea că vorbeşte cu mine“, spune el.

Sara şi Ricardo au urmărit operația prin rețeaua de televiziune internă, într-o cameră de aşteptare situată chiar lângă sala de operații. „Dumnezeule, ajută-mă şi fă în aşa fel încât fiica mea să nu sufere şi totul să meargă bine“, se ruga Sara. Ricardo şi-a învăluit fața cu mâinile şi plângea.

Cei 11 doctori şi asistenții care formau echipa medicală şi-au ocupat pozițiile, înconjurând-o pe micuța Milagros, iar chirurgul cardiovascular Manuel Adrianzén a executat o incizie de 15 cm sub genunchi pentru a localiza cele trei artere mici.

Un senzor de mică dimensiune prins pe degetul mare de la piciorul drept al lui Milagros măsura nivelul de oxigen. Dacă fluxul sangvin în piciorul drept depindea de cele trei artere, nivelul oxigenului în sânge din acest picior ar fi trebuit să scadă dramatic în urma obstrucției arterelor.

O asistentă i-a dat lui Adrianzén prima din cele şase cleme mici ce urmau să fie aplicate pentru a închide arterele. Chirurgul strangulă prima arteră, apoi pe a doua şi pe a treia. A fost nevoie de cinci minute de agonie pentru a afla rezultatele.

Adrianzén se dădu cu un pas înapoi şi privi monitorul care afişa nivelul oxigenului în sânge. Într-un final, ochii i se îngustară şi un zâmbet se putea ghici sub masca chirurgicală:

– Totul este normal. Putem continua.

Incizii identice urmau să fie executate în față şi în spate pentru a permite accesul din ambele părți. Pinto ridică picioarele fetiței în poziție verticală, suspendând jumătatea inferioară a corpului în aer şi expunând dosul călcâielor. Apoi, Pinto apucă un scalpel şi des- pică pielea dintre călcâie. Sângele țâşni, dar fu repede oprit cu o bucată de tifon. Marginile pielii au fost prinse în exterior pentru a permite accesul liber la țesutul rşu dintre picioare.

Operația solicita toată experiența vastă pe care o aveau Rubio şi colegii săi. Nervii, tendoanele, ligamentele şi vasele de sânge au fost despicate cu mare atenție. Țesutul a fost tăiat strat cu strat şi cauterizat pentru a preveni hemoragia. Pielea în exces care se dezvoltase în jurul săculeților cu silicon era acum desprinsă, aplicată şi cusută cu multă minuțiozitate pe partea dinspre interior a picioarelor.

În cele din urmă, după patru ore şi jumătate, cât a durat intervenția, Rubio intră în camera de aşteptare şi îi îmbrățişă pe Sara şi Ricardo:

– Totul a mers bine, le spuse el.

Trei luni mai târziu,
din cauza unor complicații provocate de răni, coapsele lui Milagros au crescut la loc parțial. în septembrie, Rubio a mai realizat o intervenție pentru a separa pentru totdeauna picioarele fetiței.

La mai puțin de o lună după aceea, într-o cameră din Spitalul „Solidaritatea“, ticsită cu fotografi, reporteri şi personal medical, Sara stătea ghemuită ținându-şi fiica între picioare, iar Rubio, aflat la câțiva metri distanță, se aplecă şi strigă:

– Mili, hai aici!

Prinzându-se uşor de degetul unei asistente, fetița începu să meargă, radiind şi gângurind în timp ce se îndrepta spre tatăl ei. Apoi le trimise bezele oaspeților şi îşi undui şoldurile ca şi cum ar fi dansat.

Rubio aruncă o minge verde pe jos, iar ea o lovi cu piciorul fără ezitare.

– Otro gol! („Alt gol!“), exclamă Rubio, apoi o ridică deasupra capului şi o sărută pe obraz.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza