Un autobuz numit... speranţă

Pentru o clipă am încercat să fiu umană, să mă desprind de cinismul caracteristic lumii în care trăim
 

Eu niciodată nu-mi schimb locul în autobuz. Totuşi, în acea zi aşa am făcut. Aşa am simţit eu că trebuie. Mai târziu mi-am dat seama că acea pornire a avut şi ea rostul ei.

Locul meu preferat este la geam. De acolo văd lumea de pe stradă şi îmi imaginez viaţa… aşa cum nu e. M-am aşezat pe un scaun de pe partea dreaptă a maşinii 331, care mă duce zilnic spre serviciu. În stânga mea se afla o doamnă care tot căuta ceva cu privirea – aveam să înţeleg mai târziu că îşi dorea tot un scaun la geam.

Urmează staţia Piaţa Romană,s-a auzit „vocea autobuzului“, iar lumea a început să se strângă pe la uşi, lăsând maşina aproape goală. Doamna din stânga mea s-a mutat pe un alt loc, la geam, iar eu am văzut un scaun „singur“ (aşa le spun eu scaunelor fără pereche) şi, în acel moment, m-am ridicat şi mi-am schimbat locul.

Prinsă de peisaj şi de gânduri, nu am dat atenţie unui tânăr cam de vârsta mea, adică în jur de 20 de ani, care stătea pe partea cealaltă, paralel cu mine. La un moment dat, mi-a atras atenţia cuvântul „insulină“, repetat de mai multe ori. Din acel moment, trebuie să recunosc că am devenit atentă la conversaţiile pe care tânărul le-a avut la telefon. Aşa am reuşit să înţeleg firul dramei pe care o trăia şi pe care a povestit-o celor trei persoane, probabil prieteni, pe care le-a sunat.

Băiatul era din Chişinău. Venise din Germania cu trenul şi, din greşeală, adormise. I se furase tot, dar cel mai important era că i se furaseră fiolele cu insulină. Ajunsese în Bucureşti, de unde trebuia să plece mai departe spre Chişinău. Nenorocirea era că trebuia să-şi administreze doza zilnică de insulină, iar el nu o mai avea şi nici nu o putea primi gratuit (aşa cum o primesc bolnavii de diabet în mod normal). Nu mai avea acte şi nici bani şi încerca, prin intermediul celor pe care-i suna, să găsească o persoană în Bucureşti care să-l ajute cu 50 de lei, ca să poată ajunge acasă cât mai repede.

În 15 minute am aflat tot. A fost cel mai emoţionant sfert de oră din viaţa mea. Mă uitam spre el cu coada ochiului şi îi vedeam suferinţa pe faţă. Un gând m-a străbătut: „Eu nu îmi schimb locul niciodată. De ce tocmai azi?“. Atunci am înţeles că eu trebuia să-l ajut. M-am ridicat şi m-am dus către el.

– Îmi cer scuze, dar am auzit, fără să vreau, povestea ta. Vreau să te ajut.

Ochii i s-au umplut de lacrimi, deşi observam că încerca din răsputeri să fie demn, un bărbat adevărat.

Am scos banii şi i-am întins.

– Nu pot accepta, mi-a spus. O să mă descurc eu cumva.

Dar am insistat. L-am rugat din suflet să ia banii şi să ajungă acasă în siguranţă. Şi am reuşit să-l conving. Pentru mine a fost o victorie şi o mulţumire în acelaşi timp. Decizia de a-mi schimba locul avea în fine un înţeles. Nu era ceva care să ţină de vreo logică anume. Era măsura gestului meu mărunt care ajutase la rezolvarea unei mici drame.

Mă simt norocoasă că l-am întâlnit, mai mult decât s-a simţit el poate că m-a întâlnit pe mine. Mi-a dat una dintre cele mai importante lecţii de păstrare a demnităţii şi a cumpătului într-un moment de disperare profundă.

Detest lumea în care trăim, pentru că sunt oameni şi instituţii care nu numai că nu te ajută, dar fac tot posibilul să te dărâme. Şi o iubesc în aceeaşi măsură, pentru că există şi oameni care te ajută fără să le-o ceri. Am simţit-o de multe ori pe pielea mea şi mă gândesc că pe unii dintre ei nu i-am recompensat în niciun fel, niciodată.

Mama mea îmi spunea odată că e bine să ajuţi oamenii când au într-adevăr nevoie de tine, pentru că numai aşa există şansa ca un număr mult mai mare de oameni să primească ajutor decât dacă o mână de ajutor ar fi dată doar la schimb pentru alta.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza