Un adevărat supraviețuitor

 

Într-o zi de vară, m-am hotărât să-l scot pe Coco, cățelușul meu, la plimbare. Este un câine tare zburdalnic și extrem de bucuros atunci când îi pregătesc lesa. Imediat ce am ieșit din scara blocului, din întâmplare a scăpat din lesă și, cu o viteză uimitoare, a dat să traverseze aleea din fața blocului. Unul dintre vecinii mei, care făcea rodajul unei mașini, tocmai trecea cu viteză pe acolo. În acel moment, am realizat că își va găsi sfârșitul chiar atunci. Nedorind să asist la o scenă dureroasă, am întors repede capul și mi-am pus mâinile la ochi. Deodată, am auzit o bubuitură, urmată de un schelălăit groaznic. Vecinul și-a continuat drumul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-am întors totuși privirea, deoarece acel urlet mi-a dat o rază de speranță că mai poate fi în viață. Dar surpriză: nici urmă de cățel! Dispăruse. Parcă intrase în pământ! Nici în ziua de azi nu știu unde a fugit să-și lingă rănile. Am început să plâng și să-l strig, căutându-l. Împreună cu tatăl meu și copiii care se aflau atunci la joacă, am umblat să-l găsim până târziu în noapte. Dar nimic... Îmi simțeam sufletul sfâșiat de durere. Chiar în acea seară începuse și o vijelie. Eram îngrijorată. Într-un târziu, am adormit suspinând. A doua zi dimineață, am simțit-o pe mama cum a deschis încet ușa la dormitorul meu. Am întrebat-o dacă are noutăți. Atunci, mamei îi veni ideea să deschidă ușa apartamentului ca să vadă dacă nu cumva Coco s-a întors. Din exclamația ei mi-am dat seama că s-a săvârșit o minune! Pe preșul din fața ușii era Coco, stând în funduleț, tremurând, dar cu privirea întrebătoare ațintită către mama, spunând parcă: „Mă mai primiți?“ Era rănit. L-am luat în brațe, l-am îngrijit, era în culmea fericirii. Coco s-a făcut bine și a învățat să se ferească de mașini.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza