Ultimul condamnat la moarte

"Memoria scrisa este singura garantie care ar putea preveni uitarea si repetarea unor tragedii", spune Mircea Raceanu in memoriile sale.Foto: Prin amabilitatea editurii Curtea Veche
 

<p>Era intuneric, iar circulatia pe strada Av. Beller era complet oprita, semn ca trebuia sa apara coloana de masini cu sotii Ceausescu. Se indreptau spre resedinta lor din Bd. Primaverii. Dupa cateva minute, militianul din capatul strazii noastre ne-a facut semn ca putem circula. Deodata, din spatele nostru s-a auzit sirena unei masini de militie care, trecand pe langa noi, ne-a facut semn sa tragem pe dreapta.

Ne-am oprit.

Speriata, Mioara m-a intrebat ce se intampla, la care eu am replicat ca nu imi dau seama, deoarece ea nu incalcase nicio regula de circu­latie. Instantaneu insa, m-am gandit la hartiile pe care le aveam asupra mea. Imediat s-a apropiat un plutonier major care, pe un ton politicos, i-a solicitat Mioarei actele. La intrebarea ei ce s-a intamplat, agentul de circulatie a raspuns ca organele de militie au fost sesizate ca o ma­sina cu acelasi numar de imatriculare circula prin Capitala si ca doreste sa verifice actele si seria motorului, dupa care a invitat-o sa coboare din masina. In acelasi timp, s-a adresat sotiei cu rugamintea sa deschida capota si portbagajul. Nebanuind nimic, am coborat scotand din buzunar legitimatia de serviciu pe care i-am intins-o militianului. In acel moment, din directia opusa am zarit o Dacie 1310, de culoare alba, venind in mare viteza. Cand a ajuns in dreptul nostru, s-a oprit brusc si din ea au sarit trei persoane.

I-am recunoscut imediat pe lt.-colonelul Gheorghe Manea si lt.-major Constantin Fatu, care s-au repezit la mine, m-au insfacat de subtiori, iar o a treia persoana m-a strans de beregata, eu ramanand cu gura deschisa si respirand greu. Manea si persoana pe care nu o mai vazusem niciodata m-au impins cu forta pe bancheta din spatele masinii albe inainte ca eu sa fiu in stare sa-i fac vreun semn sau sa-i spun o singura vorba Mioarei. Cu Fatu la volan, masina a inceput sa goneasca in mare viteza pe strazile intunecate ale orasului spre o directie necunoscuta. Capul imi vuia. Cu coada ochiului, cautam sa deslusesc strazile pe care gonea masina. La un moment dat, am recunoscut magazinul Unirea si mi-am dat seama ca ne indreptam spre Calea Rahovei, unde stiam ca se afla Directia de Cercetari Penale a Securitatii. Acolo erau detinuti si anchetati opozantii regimului.

Dupa cateva minute, masina s-a oprit in fata unei porti mari de fier, care s-a deschis automat, si Dacia in care ne aflam a patruns in curte, fiind imediat inconjurata de trei-patru militari inarmati, apartinand trupelor de Securitate. Cand am fost scos din masina, unul dintre ei s-a repezit la mine si mi-a pus catuse la maini in timp ce necunoscutul, tinandu-ma de ceafa, ma impingea spre cladirea din fata. Am urcat, mai mult imbrancit, cateva trepte si m-am trezit intr-un coridor intunecos si aparent fara sfarsit pe care l-am traversat insotit de un alai agitat de persoane, format din civili si militari. Deodata, undeva la capatul coridorului, in fata unei usi deschise, toata lumea s-a oprit, iar cel care ma tinea de ceafa m-a impins inainte.

Lumina puternica m-a izbit in fata si, pe moment, am fost practic orbit, ramanand in mijlocul incaperii. Starea de orbire nu a durat decat cateva secunde, dupa care am inceput sa deslusesc obiectele si figurile care ma inconjurau. In spatele unui bi­rou am zarit un barbat in varsta, intr-un costum albastru cu dungi albe subtiri. Avea parul putin albit si ma fixa insistent.

Cu trecerea timpului, am aflat ca era lt.-col. Marinescu, seful grupului de anche­tatori al Directiei de Cercetari Penale a Securitatii Statului, un adevarat cameleon, care reusea doar in cateva momente sa se transforme dintr-o persoana politicoasa intr-o bruta capabila sa foloseasca toate mijloacele avute la indemana pentru a-si atinge scopul urmarit, si care avea pe constiinta sute si sute de persoane, victime ale anchetelor, batailor si altor abuzuri la care fusesera supuse de grupul de anchetatori pe care il conducea in numele unei dictaturi si al unui sistem inuman.

Ce s-a intamplat inainte…

In luna decembrie 1988, intregul personal diplomatic din centrala Ministerului Afacerilor Externe a fost supus unui examen profesional in cadrul programului de reciclare.

La cateva zile du­pa ce am dat examenul respectiv, directorul interimar al Directiei de Personal, Mihai Mazilu, ofiter de Securitate, m-a abordat in fata liftului de la etajul trei, spunandu-mi:
- As dori sa stau de vorba cu dumneavoastra.
Mazilu a cautat sa ma asigure ca, de data aceasta, subiectul era mult mai pla­cut, fiind vorba de perspectiva avansarii mele intr-o functie de conducere. M-a intrebat cum stau cu sanatatea atat eu cat si sotia, la care eu i-am replicat:
- Ce legatura are sanatatea sotiei cu promovarea mea?
- Nu se exclude o promovare si in exterior a raspuns el, adaugand ca sunt posturi libere de ambasadori, precum si de directori si chiar de adjuncti ai ministrului in centrala.

Comportarea lui Mazilu m-a pus pe ganduri. Era ceva care ma deranja, dar nu stiam ce. Din punct de vedere logic, promovarea putea fi justificata. In fond, aveam 30 de ani de experienta in munca diplomatica, ma ocupam de relatiile Romaniei cu o mare putere (n.r.: Statele Unite) si avansasem numai prin concurs. Totusi, stiam foarte bine ca numirile in functii de raspundere, precum cele de ambasador, director sau adjunct de ministru, nu depindeau de conducerea ministerului, ci numai de Cabinetele Unu si Doi, cel din urma apartinand Elenei Ceausescu. Ea era si presedinta Comisiei de Cadre a partidului, cu rol hotarator. De asemenea, incepand din 1986, s-a instituit o practica nescrisa, si anume, de a nu se mai trimite in misiuni permanente la ambasadele si consulatele romane din strainatate decat cadre ale Securitatii. Or, eu nu eram ofiter de informatii, ci diplomat de cariera.</p>

Vote it up
766
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza