Ultimul condamnat la moarte

 

Era întuneric, iar circulația pe
strada Av. Beller era complet oprită, semn că trebuia să apară coloana de mașini cu soții Ceaușescu. Se îndreptau spre reședința lor din Bd. Primăverii. După câteva minute, milițianul din capătul străzii noastre ne-a făcut semn că putem circula. Deodată, din spatele nostru s-a auzit sirena unei mașini de miliție care, trecând pe lângă noi, ne-a făcut semn să tragem pe dreapta. Ne-am oprit.

Speriată, Mioara m-a întrebat ce se întâmplă, la care eu am replicat că nu îmi dau seama, deoarece ea nu încălcase nicio regulă de circulație. Instantaneu însă, m-am gândit la hârtiile pe care le aveam asupra mea. Imediat s-a apropiat un plutonier major care, pe un ton politicos, i-a solicitat Mioarei actele. La întrebarea ei ce s-a întâmplat, agentul de circulație a răspuns că organele de miliție au fost sesizate că o mașină cu același număr de îmatriculare circula prin Capitală și că dorește să verifice actele și seria motorului, după care a invitat-o să coboare din mașină. În același timp, s-a adresat soției cu rugămintea să deschidă capota și portbagajul. Nebănuind nimic, am coborât scoțând din buzunar legitimația de serviciu pe care i-am întins-o milițianului. În acel moment, din direcția opusă am zărit o Dacie 1310, de culoare albă, venind în mare viteză. Când a ajuns în dreptul nostru, s-a oprit brusc și din ea au sărit trei persoane.

I-am recunoscut imediat
pe lt.-colonelul Gheorghe Manea și lt.-major Constantin Fătu, care s-au repezit la mine, m-au înșfăcat de subțiori, iar o a treia persoană m-a strâns de beregată, eu rămânând cu gura deschisă și respirând greu. Manea și persoana pe care nu o mai văzusem niciodată m-au împins cu forța pe bancheta din spatele mașinii albe înainte ca eu să fiu în stare să-i fac vreun semn sau să-i spun o singură vorbă Mioarei. Cu Fătu la volan, mașina a început să gonească în mare viteză pe străzile întunecate ale orașului spre o direcție necunoscută. Capul îmi vuia. Cu coada ochiului, căutam să deslușesc străzile pe care gonea mașina. La un moment dat, am recunoscut magazinul Unirea
și mi-am dat seama că ne îndreptăm spre Calea Rahovei, unde știam că se află Direcția de Cercetări Penale a Securității. Acolo erau deținuți și anchetați opozanții regimului.

După câteva minute, mașina s-a oprit în fața unei porți mari de fier, care s-a deschis automat, și Dacia în care ne aflam a pătruns în curte, fiind imediat înconjurată de trei-patru militari înarmați, aparținând trupelor de Securitate. Când am fost scos din mașină, unul dintre ei s-a repezit la mine și mi-a pus cătușe la mâini în timp ce necunoscutul, ținându-mă de ceafă, mă împingea spre clădirea din față. Am urcat, mai mult îmbrâncit, câteva trepte și m-am trezit într-un coridor întunecos și aparent fără sfârșit pe care l-am traversat însoțit de un alai agitat de persoane, format din civili și militari. Deodată, undeva la capătul coridorului, în fața unei uși deschise, toată lumea s-a oprit, iar cel care mă ținea de ceafă m-a împins înainte.

Lumina puternică m-a izbit în față și, pe moment, am fost practic orbit, rămânând în mijlocul încăperii. Starea de orbire nu a durat decât câteva secunde, după care am început să deslușesc obiectele și figurile care mă înconjurau. În spatele unui birou am zărit un bărbat în vârstă, într-un costum albastru cu dungi albe subțiri. Avea părul puțin albit și mă fixa insistent.

Cu trecerea timpului, am aflat că era lt.-col. Marinescu, șeful grupului de anchetatori al Direcției de Cercetări Penale a Securitații Statului, un adevărat cameleon, care reușea doar în câteva momente să se transforme dintr-o persoană politicoasă într-o brută capabilă să folosească toate mijloacele avute la îndemână pentru a-și atinge scopul urmărit, și care avea pe conștiință sute și sute de persoane, victime ale anchetelor, bătăilor și altor abuzuri la care fuseseră supuse de grupul de anchetatori pe care îl conducea în numele unei dictaturi și al unui sistem inuman.

Ce s-a întâmplat înainte…

În luna decembrie 1988, întregul personal diplomatic din centrala Ministerului Afacerilor Externe a fost supus unui examen profesional în cadrul programului de reciclare.

La câteva zile după ce am dat examenul respectiv, directorul interimar al Direcției de Personal, Mihai Mazilu, ofițer de Securitate, m-a abordat în fața liftului de la etajul trei, spunându-mi:

– Aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră.

Mazilu a căutat să mă asigure că, de data aceasta, subiectul era mult mai plăcut, fiind vorba de perspectiva avansării mele într-o funcție de conducere. M-a întrebat cum stau cu sănătatea atât eu cât și soția, la care eu i-am replicat:

– Ce legătură are sănătatea soției cu promovarea mea?

– Nu se exclude o promovare și în exterior a răspuns el, adăugând că sunt posturi libere de ambasadori, precum și de directori și chiar de adjuncți ai ministrului în centrală.

Comportarea lui Mazilu
m-a pus pe gânduri. Era ceva care mă deranja, dar nu știam ce. Din punct de vedere logic, promovarea putea fi justificată. În fond, aveam 30 de ani de experiență în munca diplomatică, mă ocupam de relațiile României cu o mare putere (n.r.: Statele Unite) și avansasem numai prin concurs. Totuși, știam foarte bine că numirile în funcții de răspundere, precum cele de ambasador, director sau adjunct de ministru, nu depindeau de conducerea ministerului, ci numai de Cabinetele Unu și Doi, cel din urmă aparținând Elenei Ceaușescu. Ea era și președinta Comisiei de Cadre a partidului, cu rol hotărâtor. De asemenea, începând din 1986, s-a instituit o practică nescrisă, și anume, de a nu se mai trimite în misiuni permanente la ambasadele și consulatele române din străinătate decât cadre ale Securității. Or, eu nu eram ofițer de informații, ci diplomat de carieră.

Plimbările prin Herăstrău

În ultimii ani stabilisem cu tatăl meu ca, atunci când se afla în Capitală, să ne plimbăm duminica în Parcul Herăstrău. Erau de fapt puținele momente pe care le petreceam împreună.

Membru de partid înainte de război, activist sindical, unul din inițiatorii și organizatorii manifestației de la Brașov de la 1 septembrie 1940 împotriva Dictatului de la Viena, Grigore Răceanu se confruntase în repetate rânduri cu diferitele conduceri ale Partidului Comunist, atât în ilegalitate, cât și după instaurarea dictaturii comuniste în România. Fire deschisă, dârză, care nu a acceptat compromisuri pe probleme ca anexarea Basarabiei, naționalizarea pământului, intervenția sovietică în Ungaria, formarea noii clase suprapuse, a aristocrației muncitorești, cu alte cuvinte a nomenclaturii și, în general, modelul sovietic de guvernare, a avut numai de suferit, fiind exclus de mai multe ori din partid, anchetat și arestat. În urma acestei experiențe, tata s-a retras practic în satul său natal, Cojocna, situat la aproximativ 25 km de orașul Cluj-Napoca, venind în București doar în perioada de iarnă.

În toamna anului 1988, tata devenise tot mai agitat. În timpul plimbărilor prin Parcul Herăstrău îmi spunea că situația internă se agravase în așa măsură că trebuia făcut ceva pentru a preveni prăbușirea totală a țării, din cauza politicii impuse de clanul ceaușist. În opinia lui, membrii din conducerea partidului erau „toți niște lași și lichele, oameni fără demnitate, care nu făceau altceva decât să-i cânte în strună cizmarului“.

Inițiativa lui Apostol

În această conjunctură, la sfârșitul lunii octombrie 1988, Gheorghe Apostol (n.r.: fost lider comunist, opozant al lui Ceaușescu) m-a căutat la minister. Cu acel prilej, s-a interesat de soarta tatei, cum stătea cu sănătatea. M-a rugat să-i transmit că dorește să-l întâlnească.

– Dă-i numărul meu de telefon, să mă caute, a spus el.

După aproximativ două săptămâni, tata mi-a spus că s-a întâlnit cu Apostol...

Duminică, 29 ianuarie 1989, nu am putut să ies la plimbare. Tata m-a sunat și m-a rugat să trec pe la el a doua zi. Când m-am dus luni seara, 30 ianuarie, l-am găsit agitat. Mi-a făcut semn să stau jos și mi-a pus în față un text, spunând următoarele:

– Este proiectul unui document de protest pe care l-am primit din partea lui Apostol și pe care trebuie să-l înapoiez mâine dimineață, împreună cu observațiile mele. Citește-l și spune-mi ce crezi!

Am luat textul și l-am parcurs încet sub privirile lui atente. Când am terminat de citit, l-am auzit întrebându-mă:

– Ce părere ai?

Era clar că acțiunea avansase mult, depășind faza de nemulțumiri și șușoteli pe la colțuri, și că Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu și ceilalți erau într-adevăr hotărâți să-l înfrunte pe dictator.

– Nu știu cum intenționați să-l expediați – am adăugat eu –, dar te rog să ai în vedere că eu am relații prin intermediul cărora pot garanta ca documentul să ajungă acolo unde doriți.

Ziua arestării

În cursul dimineții de marți, 31 ianuarie 1989, am fost căutat de câteva ori – mi-au spus colegii mei de birou – de către Dumitru Rățoi, de la Serviciul de Protocol. Acesta mi-a transmis din partea conducerii ministerului aprobarea de a participa, împreună cu Mioara, la acțiunea protocolară organizată la reședința ambasadorului Statelor Unite ale Americii la București.

Am profitat că eram singur în birou și am revăzut materialul pe care îl pregătisem – înaintea întâlnirii cu tata din seara zilei de 30 ianuarie 1989 – pentru a-l transmite legăturii mele în timpul vizionării filmului la reședința ambasadorului american. Era vorba de o notă referitoare la rezultatele întâlnirii din 17-18 ianuarie a unei grupe de experți a reprezentanților statelor participante la Tratatul de la Varșovia, pe spatele căreia am scris de mână o serie de informații și aprecieri cu privire la situația internă din țară. Descriind amploarea și rolul nefast al cultului personalității, subliniam, printre altele, că, în ultima perioadă, nu numai că se intensificaseră acțiunile împotriva dictaturii, dar, lucru esențial, aceste acțiuni începuseră să depășească forma unor proteste individuale. Am încheiat materialul cu cuvintele: „Timpurile nu sunt ușoare, dar nu ne speriem!“.

Materialul compromițător

După un moment, lt.-col. Marinescu a întrerupt tăcerea și, pe un ton tăios, a dat ordin să fiu percheziționat. Toate buzunarele mi-au fost întoarse pe dos. Pe o masă alăturată au pus tot ce aveam asupra mea, inclusiv invitația din partea Ambasadei SUA și materialul pregătit pentru a-l transmite în timpul recepției. Bineînțeles că aceste din urmă obiecte i-au atras imediat atenția lt.-col. Marinescu. Apoi, a întins mâna spre material, desfăcându-l.

După ce și-a aruncat privirea asupra primelor două pagini, am văzut cum i s-a urcat sângele la cap.

S-a ridicat brusc și, fără să mai aibă răbdare să-l citească până la capăt, s-a repezit la ușă și l-a predat unei persoane care stătea acolo, șoptindu-i ceva precipitat la ureche. Când aceasta a dispărut, lt.-col. Marinescu a dat ordin să fie chemat medicul, care a apărut în câteva secunde.

Era o femeie de statură mijlocie,
cu părul roșcat și cu fața pistruiată. S-a apropiat de mine și mi-a cerut să deschid gura. Cu o pensetă a început febril să-mi examineze dantura, forțând fiecare carie, fiecare lucrare dentară pe care o aveam. Mi-a străfulgerat atunci un gând, care nu o dată m-a amuzat ulterior, și anume că cei care mă arestaseră se temeau ca nu cumva să am ascunsă în dantură vreo fiolă cu otravă. Parcă pentru a-mi confirma bănuiala, ea a forțat penseta între cei doi dinți din față spărgându-i, după care, vădit nemulțumită și cu un zâmbet ironic pe buze, s-a întors către lt.-col. Marinescu, care o urmărea încordat, și i-a făcut semn că nu a găsit nimic. Închizând gura, am simțit sângele cald care mă îneca.

Au urmat dezbrăcarea la pielea goală și cercetarea corpului. Executam în tăcere comenzile care mi se dădeau și pe care le auzeam venind parcă de undeva din depărtare.

Deodată, ușa s-a deschis brusc și în cameră a dat buzna un om mic de statură, îmbrăcat într-un costum maro, cu o față congestionată de furie și având într-o mână ochelarii, iar în cealaltă materialul găsit asupra mea. Mi-am dat imediat seama că urma să am de-a face cu o persoană mult mai importantă decât până atunci.

Fluturându-mi materialul prin fața ochilor, acesta a început să țipe:

– Nu vrei să vorbești?

După care, fără să mai aștepte o eventuală reacție din partea mea, m-a amenințat:

– O să vorbești, toți au vorbit, nimeni nu a rezistat aici!

Legenda recrutării

Trebuie să recunosc că nu întotdeauna, pe parcursul interogatoriilor, am reușit să mă mențin în limitele pe care mi le impuneam. De fapt, să fiu sincer, mi-a fost și imposibil. Deși am avut unele momente de slăbiciune sub presiunea anchetei, nu am cedat niciodată când a fost vorba de soarta unor oameni! Am refuzat categoric să implic pe cineva, deși de câteva ori am fost pus în situații extreme.

Astfel, cândva, la sfârșitul lunii martie, am fost scos după miezul nopții la anchetă. În cameră se afla numai col. Murariu, care m-a avertizat că, dacă a doua zi dimineață nu voi veni cu declarații care să conțină „elemente noi și importante“, vor fi obligați să ia măsuri drastice, printre care arestarea soției și trimiterea fiului meu Andrei la un orfelinat.

– Ne-am săturat de povești. Ai timp de gândire până mâine-dimineață...

Rezistasem până atunci. Acum însă, lungit în pat, cu gândul la familie și cu lacrimi în ochi, am simțit, pentru prima dată de când am fost arestat, că începuseră să mă lase nervii.

Sperând să-mi ușurez situația, am luat decizia să declar că am fost „recrutat“. Încă din primele ore ale interogatoriilor, col. Murariu și lt.-col. Marinescu s-au năpustit asupra mea cu o serie de întrebări, încercând să stabilească natura relațiilor mele cu partea americană, precum și durata acesteia.

– Te întreb din nou, de când colaborezi cu americanii?

– Din 1984, am răspuns eu scurt, fără niciun alt comentariu. Era un an fictiv la care m-am gândit în timp ce mă asaltau cu întrebările și când m-am hotărât să nu le spun adevărul.

Când am fost introdus în celulă, m-am trântit pe singurul pat aflat lângă peretele din fața ușii. Nici nu am apucat să mă întind cu capul spre peretele din stânga cum intri în celulă, când ușa s-a deschis brusc și gardianul, stând în pragul acesteia, a strigat cu o voce amenințătoare să-mi schimb poziția, cu alte cuvinte, să mă culc cu capul spre peretele din dreapta și de aici înainte să respect cu strictețe acest lucru. M-am conformat. Abia peste câteva zile am înțeles că, în poziția respectivă, eram mult mai ușor de supravegheat prin vizorul instalat în ușă.

În acea dimineață, noul meu anchetator, maiorul Gheorghe Cotoman, a început interogatoriul spunând că s-a consultat cu specialiștii, care nu au crezut că aș fi început colaborarea cu americanii abia în 1984. Pentru a evita lungi interogatorii, am venit în întâmpinarea anchetei și am avansat o altă dată fictivă, primăvara anului 1977. Nici această dată nu a fost acceptată.

Timpul trecea, iar presiunile, însoțite de amenințări, se intensificau cu fiecare zi. Ca urmare, m-am decis: pe de o parte, pentru a da mai multă credibilitate legendei, să invoc unele relații pe care le-am avut în acea perioadă pe linia ambasadei, și, pe de altă parte, să introduc un personaj fictiv pe care l-am botezat Tom Harvey, care chipurile ar fi jucat un rol decisiv în procesul „recrutării“ mele.

A doua zi dimineață, când gardianul a deschis vizeta somându-mă să mă îmbrac pentru a fi scos la anchetă, luasem deja decizia să le spun anchetatorilor că, de fapt, începutul cooperării mele cu americanii datează din toamna lui 1975.

Când am terminat de vorbit, col. Murariu a oprit magnetofonul. Apoi, el și lt.-col. Marinescu mi-au pus câteva întrebări, după care am fost dus înapoi în celulă. Trântindu-mă, extenuat, pe pat, m-am întrebat în ce măsură noua mea versiune fusese de natură să-i convingă.

Primul semnal încurajator l-am avut a doua zi, când anchetatorul Cotoman nu a mai invocat „specialiștii în materie“ ai Securității, pentru a respinge cele spuse de mine.

– Scrie cum s-a întâmplat!

Câștigasem prima și poate cea mai importantă bătălie.

Era, cred, pe la mijlocul lunii martie.
Ca în fiecare dimineață de la data arestării, am fost dus în camera de anchetă, unde se afla deja anchetatorul principal, maiorul Gheorghe Cotoman, împreună cu alte două persoane care mai participaseră la unele dintre interogatorii.

– Ce știi despre prietenii tatălui tău și mai ales despre legăturile pe care Grigore Răceanu le menține cu foști ilegaliști?

M-am îngrozit și un fior rece m-a cutremurat. Primul gând a fost acela că Securitatea a descoperit acțiunea grupului care intenționa să dea publicității un protest împotriva dictaturii lui Ceaușescu. Temerea mea s-a dovedit a fi corectă. Într-adevăr, Ceaușescu și Securitatea au încercat să folosească situația în care mă aflam pentru a-l intimida pe tatăl meu… Fusese adus la Rahova și supus anchetei în legătură cu „Scrisoarea celor șase“ și cu activitățile mele.

Difuzarea „Scrisorii celor șase“ mi-a fost reconfirmată în luna decembrie 1989, când celulele Securității din Calea Rahovei 37-39, inclusiv cea în care mă aflam, deveniseră neîncăpătoare.

Toți, cu excepția lui Cornel Georgescu, care fusese arestat la începutul anului 1989, auziseră de mine și de „Scrisoarea celor șase“, majoritatea însă s-au ferit să vorbească. O notabilă excepție a constituit-o însă scriitorul Mircea Popa, introdus în celulă, în seara zilei de 18 decembrie.

– Vreau să vă spun însă că eu știu cine sunteți, deoarece posturile de radio străine Vocea Americii, Europa Liberă, BBC, Radio France Internationale au vorbit pe larg de cazul dumneavoastră și despre semnatarii „Scrisorii celor șase“.

O tragicomedie în două acte

Ușa sălii era deschisă. Când am apărut în prag, zgomotul din sală a încetat brusc și toți și-au întors privirile spre mine. Înainte de a mă așeza, mi-am ridicat capul și am privit în jur. Toate băncile din sală erau ocupate până la ultimul loc! Oameni de toate vârstele, îmbrăcați în haine obișnuite, de stradă. Dacă nu aș fi cunoscut practicile Securității, aș fi jurat că era vorba de oameni simpli, obișnuiții curioși ai sălilor de tribunal. În realitate, bărbații și femeile erau toți cadre ale Securității, ostași fideli ai regimului.

La început, am răspuns automat la întrebările judecătorului, după care m-am așezat cu privirea ațintită în gol. Nu am urmărit cu atenție pledoaria procurorului militar…

Noaptea a trecut repede.
Ca și în prima zi, sala era plină de „curioșii străzii“, iar camera video era instalată în același loc. În timp ce colonelul Mureșanu vorbea, am avut primele senzații că amețesc. Mi-am dat seama că își încheia rechizitoriul. Invocând cu un patetism demn de invidiat de orice actor „indignarea oamenilor muncii de pe ogoare și din uzine“, a cerut să mi se aplice pedeapsa capitală!

A urmat la cuvânt Păstorel Zugrăvescu (n.r.: avocatul). Am devenit extrem de atent. De la început s-a pronunțat împotriva pedepsei capitale, iar în susținerea cererii sale a apelat la următoarele argumente: în primul rând, a invocat „spiritul de cooperare“ de care am dat dovadă în timpul anchetei.

În toată perioada deliberării, „distinșii“ reprezentanți ai justiției socialiste militare au stat în cabinetul colonelului Gică Ion Popa la o șuetă cu băutură și cafea, râzând și spunând bancuri.

După aproximativ o jumătate de oră, am fost reintrodus în sală, semn că deliberarea completului de judecată luase sfârșit. Sosise clipa la care mă gândisem și pe care încercasem să mi-o închipui de atâtea ori. Inima îmi bătea puternic, iar mâinile au început să-mi tremure ușor. Nu am să uit cât voi trăi acea clipă când l-am auzit pe colonelul Gică Ion Popa citind că Tribunalul compus din... „hotărăște cu unanimitate de voturi să condamne pe Mircea Răceanu, consilier în Ministerul Afacerilor Externe... fiul lui... la moarte și confiscarea totală a averii personale pentru infracțiunea de trădare prin transmiterea de secrete“. Aș fi vrut să strig, să urlu, dar organismul nu a reacționat. Fusesem condamnat la moarte!

Zilele Revoluției

Miercuri, 20 decembrie 1989, celula nr. 9, unde îmi petrecusem ultimele 11 luni, devenise neîncăpătoare.

În ultimele zile, sub presiunea evenimentelor din țară, anchetatorii deveniseră extrem de duri și agresivi.

Vineri, 22 decembrie, pe la ora 11.00 dimineața, și-a făcut apariția în celulă col. Mihai Popa, șeful arestului, o brută care de-a lungul anilor a fost participant și martor la multe crime și ilegalități comise la Rahova, însoțit de doi gardieni. După ce mi-a făcut semn să mă așez pe pat, s-a întors către Cornel și i s-a adresat pe o voce care era mai degrabă amabilă decât poruncitoare, spunându-i să-și strângă lucrurile pentru că urma să fie eliberat.

Treptat, s-a lăsat liniștea și instinctul mi-a spus că am rămas singur nu numai în celula mea, ci pe întregul coridor. Într-adevăr, în jurul orei 13.30, au fost eliberați toți deținuții din citadela Securității din Calea Rahovei. Cândva, după-amiază, am auzit trecând prin fața închisorii coloane de demonstranți care scandau „Libertate! Libertate!“. Mi-au dat lacrimile. Rămăsesem singur în celulă și, în acel moment, mi s-a părut parcă mai luminată ca oricând, iar strigătul de libertate al demonstranților îmi insufla noi puteri. Eram copleșit de emoție. Printre gratiile ferestrei deschise din celulă auzeam tot ce se petrecea afară: strigătele de bucurie, împușcăturile, huruitul elicopterelor. Apoi, zgomotele din afară au încetat și s-a lăsat o liniște desăvârșită.

Deodată, în acea liniște, am auzit strigătul unei femei: „Ceaușescu a fugit!“ și în acel moment mi-am dat seama că istoria mi-a dat dreptate!

Am auzit clopotul ce bătea
la Mitropolie și m-am trezit. Era ora șase dimineața. A trecut aproape o oră până când, în final, am auzit pași apropiindu-se de celulă, și atunci mi-am spus că, indiferent ce se va întâmpla, trebuie să fiu ferm în raporturile cu ei. Ușa s-a deschis și în celulă a intrat gardianul Ion. În timp ce mă ridicam din pat, mi-a spus că a venit să mă ducă să mă bărbieresc. Spre surprinderea mea, la spălător nu se mai afla nimeni. Surpriza a fost și mai mare când Ion mi-a întins aparatul de ras și mi-a făcut semn să mă bărbieresc. Am luat aparatul de ras, dar mâna a început să-mi tremure. De 11 luni nu mă mai bărbierisem singur. De obicei, eram așezat pe un scaun cu mânile la spate, în timp ce un gardian mă bărbierea, iar alți doi erau de față pentru orice eventualitate. De asemenea, nu aveam dreptul să mă uit în oglindă. În acea dimineață, am avut posibilitatea pentru prima dată de când am fost arestat să-mi examinez cu atenție fața.

– Știți, noi nu suntem de vină, noi nu ne-am făcut decât datoria. Păi, nu știu cum să vă spun, domnule Răceanu, dar noi aici – și a început să se bâlbâie – nu știu cum să vă spun, dar... noi cei de aici nu suntem vinovați... nu am făcut decât ce ni s-a ordonat.

Mă uitam la el și vedeam cum teama și incertitudinea se strecurau treptat în el. Avea o figură spășită. Nu mai era Ion de altădată, stăpân pe situație, acel vătaf al deținuților de pe coridorul închisorii Rahova, unde se afla și celula nr. 9, în care stăteam eu. L-am liniștit spunându-i că nu l-am învinuit cu nimic.

Timpul trecea și nu se întâmpla nimic.
Așteptarea mă chinuia. Pentru a face timpul să treacă mai repede, am început să-mi spăl câteva lucruri: un maieu, o bluză de trening. În timp ce întindeam rufele spălate pe paturile rămase libere, ușița de la vizetă s-a deschis și Ion mi-a spus să mă îmbrac și să-mi strâng efectele personale.

La capătul coridorului, în fața biroului șefului de arest, mă aștepata col. Pătru Murariu. M-a întâmpinat cu brațele larg deschise și cu cuvintele:

– Sunteți liber!

M-am uitat la el și l-am întrebat:

– Liber să plec acasă?

– Da, sunteți liber. Cine și-ar fi putut imagina o asemenea situație: șeful închisorii îi comunică unui condamnat la moarte că este liber! Credeți-mă, domnule Răceanu, este o situație unică!

După care, înainte ca eu să mai spun ceva, a făcut un gest care m-a luat complet prin surprindere. S-a apropiat și m-a îmbrățișat, repetând că sunt liber și pot să plec. Apoi, m-a luat de braț și, arătându-mi un telefon aflat pe o măsuță alăturată, m-a invitat să sun și să-mi anunț soția că vin acasă.

Am format numărul de acasă și mi-a răspuns Mioara. Când m-a întrebat de unde sun, i-am simțit emoția în glas. I-am răspuns că sun de la Rahova. Câteva secunde i-am auzit numai respirația, după care a continuat mirată:

– De unde de la Rahova?

– De la Rahova, unde ai venit să mă vezi, unde ai fost și cu Oana. Vin spre casă!

– Nu, a răspuns ea imediat, stai acolo! Se circulă greu prin oraș, vin să te iau eu cu mașina.

Col. Murariu, care stătea lângă mine și urmărea conversația, a intervenit spunând să-i transmit că nu este cazul să vină, deoarece îmi pune la dispoziție o mașină să mă ducă acasă. După ce am pus jos telefonul, col. Murariu a dat dispoziție și au venit doi civili, care mi-au luat lucrurile, rugându-mă să-i urmez.

– Domnule Răceanu, sunteți un caz unic!

– Nu știu cât de unic este cazul meu și nici care va fi soarta mea sau a dumneavoastră. Un lucru însă vă pot spune: în ceea ce mă privește, cândva istoria va pomeni de cazul meu.

M-am urcat într-o Dacie 1310 de culoare neagră cu steagul tricolor, cu stema decupată, scos pe geam. Dacia neagră a demarat, părăsind închisoarea.

Strada

Nu-mi venea să cred că sunt din nou un om liber! Străzile erau pline de oameni, din care cauză mașina înainta foarte greu. Vedeam pe fața șoferului și a însoțitorului o anumită teamă. În fond, ei nu aveau de unde să știe ce se putea întâmpla cu ei și se îndemnau reciproc: „Când ne oprește, strigăm în gura mare: Jos Ceaușescu!“.

La fiecare 500 de metri, eram opriți. Câțiva voluntari, în majoritate tineri, îl legitimau pe șofer și, politicoși, rugau să fie ridicate capota și portbagajul mașinii pentru control. Căutau arme, muniții, explozive. Urmărind vacarmul străzii, am realizat că Ceaușescu și întreaga dictatură s-au prăbușit brusc, neașteptat, în câteva ore, ca un castel din cărți de joc!

Mașina a fost din nou oprită pentru control. De data aceasta, unul dintre tineri, după ce i-a legitimat pe cei doi, l-a întrebat pe șofer unde lucrează. După o scurtă ezitare, i-a răspuns că aparțin organelor de Securitate. La auzul acestor cuvinte, lumea a început să se strângă în jurul nostru, iar tânărul le-a ordonat să iasă imediat din mașină! Cel de lângă șofer la început s-a speriat, dar și-a revenit imediat. Ieșind din mașină, i-a spus tânărului, care continua să le țină legitimațiile, că veneau de la închisoarea Rahova și că mă conduceau acasă. Brusc, devenisem protectorul lor. Ce ironie a sorții!

– Pe cine?, a întrebat tânărul.

– Pe Mircea Răceanu.

Vestea s-a răspândit imediat. Lumea care înconjura mașina a început să strige: „Să iasă din mașină, vrem să-l vedem!“. Am ieșit, iar un ofițer de miliție care făcea parte din echipa de control mi-a cerut să mă legitimez. S-a uitat lung la fotografia de pe buletin, apoi la mine, după care, luând poziția de drepți, m-a salutat cu respect.

La întrebarea lor ce se va întâmpla cu mine, le-am răspuns că mai am puțin până acasă și că nu era nicio problemă să ajung și pe jos. La auzul celor spuse, câțiva tineri s-au oferit să mă conducă. Au format în jurul meu o gardă de aproximativ zece persoane și cu toții ne-am îndreptat pe jos spre strada Av. Darian nr. 2, unde locuiam.

Din nou acasă

Ne-am oprit în fața blocului, le-am mulțumit și, aproape în fugă, am urcat scările până la etajul unu, unde era apartamentul în care locuiam. Am sunat și a apărut Mioara. Ne-am îmbrățișat. În spatele ei erau Oana, Andrei, Ștefan, cumnata Rica și mama Mioarei. În sfârșit, am ajuns acasă! În sfârșit, eram din nou un om liber.

DIN CARTEA INFERN ’89 - POVESTEA UNUI CONDAMNAT LA MOARTE,
DE MIRCEA RĂCEANU,EDITURA CURTEA VECHE, 2009

Vote it up
20
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza