UN SALT URIAŞ

La 40 de ani după ce echipajul navetei Apollo 11 a făcut istorie, le aflăm în fine secretele
 

Pe 16 iulie 1969, nava Apollo 11 a fost lansată pe orbită. Era primul echipaj uman trimis pe Lună, iar astronauţii Neil Armstrong, Buzz Aldrin şi Michael Collins au devenit eroii Americii. Noua carte a lui Craig Nelson, Rocket Men (Oamenii din rachetă), dezvăluie amănunte în premieră din spatele cunoscutei poveşti a cosmonauţilor.

Decolarea

În culcuşurile care se mulau după forma corpului, cei trei astronauţi stăteau întinşi în tăcere, echipaţi cu costumele lor de 15 de kilograme, pregătindu-se pentru numărătoarea inversă. Echipa NASA de la sol le-a urat noroc şi apoi a închis trapa.

Erau zorii unei zile de iulie în Florida, cu temperaturi de aproape 30 de grade, un vânt uşor şi vizibilitate pe o rază de 16 km. O mulţime uriaşă se adunase pe plajă la reflux, pentru a fi martoră la istoricul eveniment. Istoria explorării spaţiale americane de până atunci se putea citi într-un şir de rampe de lansare ale Forţelor Aeriene Americane şi ale NASA care se profilau la orizont.

În interiorul minusculei capsule de 3,35 pe 3,9 metri, Armstrong, Aldrin şi Collins aveau în faţă o carlingă cu cinci hublouri, nenumărate instrumente de măsură, fel de fel de cadrane şi – aşa cum avea să spună ulterior Collins – „o groază de comutatoare: vreo 400, dacă ţineai cont şi de pistoane, ambreiaje, mânere şi alte butoane. Trebuia să ai grijă să nu atingi vreunul din greşeală“.

Pe tabloul de bord erau postate ultimele instrucţiuni, sugestii scrise de mână pe cartonaşe şi manualul de utilizare al rachetei. Lângă scaunul lui Armstrong era cea mai importantă unealtă: maneta care putea anula misiunea şi care semăna cu un cadran mare şi oval montat pe un baston.

Deşi nu voiau să recunoască, la începutul fiecărei misiuni NASA, astronauţii şi inginerii de la sol rosteau o rugăciune: „Doamne, nu mă lăsa s-o dau în bară!“. Dar parcă acum rugăciunea era mai fierbinte ca în alte dăţi. „Noi trei eram mesagerii naţiunii, iar un eşec ar fi echivalat cu o umilire naţională“, îşi aminteşte acum Collins. „Lumea se uita la noi. Nu puteam da greş. Chiar am simţit o responsabilitate uriaşă, o senzaţie foarte neplăcută. Până să înceapă decolarea, aveam deja ticuri nervoase la ambii ochi.“

Armstrong îl completează: „Eram conştient că ne aflam la punctul culminant al întregii munci realizate de 300.000 sau 400.000 de oameni timp de un deceniu şi că o întreagă naţiune îşi punea speranţele în noi. Ţinând cont de ce apăsa pe umerii noştri, cel mai important era să ne concentrăm cât de bine puteam pe ceea ce făceam fără a lăsa nimic să ne distragă atenţia“.

Apollo 11 începu să se ridice încet. Sunetul decolării acoperi vocile milioanelor de spectatori, care strigau la unison, cu lacrimi şiroindu-le pe obraji:

– Du-te! Du-te! Du-te! Du-te!

Scriitorul Norman Mailer a descris decolarea drept modalitatea găsită de om pentru a vorbi cu Dumnezeu. Arthur C. Clarke, autorul romanului 2001: O odisee spaţială, a spus: „La decolare am plâns pentru prima oară în 20 de ani şi m-am rugat pentru prima oară în 40 de ani“. Jurnalistul Walter Cronkite, de la canalul de televiziune CBS, a spus ulterior: „Tot ce s-a mai întâmplat în epoca noastră va fi pus în umbră de acest eveniment“. Werner von Braun, geniul care a coordonat proiectarea rachetei Saturn V, care a lansat naveta Apollo 11, a completat în acelaşi ton: „E cel mai important eveniment de când vieţuitoarele acvatice au început un nou trai pe uscat“.

Cât despre astronauţi, aceştia aveau alte probleme în acel moment: „Zdruncinări, scuturări şi rotiri! Şi da, zgomot, mult zgomot! Dar mai ales mişcare. Eram împinşi prin smuciri bruşte în stânga şi în dreapta în hamurile de siguranţă“, după cum a povestit Collins.

Aselenizarea

După ce fotografii luate în misiuni anterioare au indicat că în Marea Liniştii (The Sea of Tranquility) de pe Lună nu prea erau cratere şi bolovani, o porţiune din sud-vestul acesteia a fost aleasă pentru aselenizare.

La patru zile de la decolare, pe 20 iulie, modulul de comandă Columbia a rămas pe orbita Lunii cu Collins la comandă, iar modulul lunar Eagle, în care se aflau Aldrin şi Armstrong, a ajuns la altitudinea de 16.000 de metri şi, pentru a coborî de pe orbită, şi-a pornit motorul cu reacţie prevăzut pentru încetinire. Un calculator a folosit un radar pentru a coborî modulul Eagle la 150 de metri şi a-l apropia de sol cu hublourile orientate în jos, astfel încât Armstrong să poată evalua terenul. Dacă el considera că zona nu era acceptabilă, putea folosi radarul pentru a manevra pe cont propriu şi aseleniza manual modulul.

Cât de greu a fost să piloteze modulul? >ntr-un peisaj aproape necunoscut, lipsit de atmosferă respirabilă şi cu o gravitaţie de numai o şesime din cea terestră, Armstrong trebuia să piloteze ceva diferit de tot ce se mai construise: comenzile erau complet noi, iar combustibilul ajungea doar pentru o singură încercare de aselenizare.

Prima problemă a apărut când centrul de comandă din Houston a pierdut legătura prin radio cu Eagle. Inginerii au improvizat o soluţie înjghebând o linie de comunicaţie prin intermediul modulului Columbia, rămas pe orbita Lunii cu Collins la comandă. De la Columbia, comunicarea ajungea apoi pe Pământ, la Houston. Aşa a apărut o nouă problemă: în caz de urgenţă, mesajele ar fi ajuns pe Pământ cu întârziere, nu instantaneu.

În timp ce Armstrong se uita prin hublou, Aldrin, care monitoriza ecranele şi manometrele, citea cu voce tare măsurătorile. De aceea, el nu a avut timp nici măcar o clipă să se uite pe geam pentru a privi aselenizarea.

Deşi plonjau cu o viteză de 2.300 de metri pe secundă, niciunul dintre ei nu încerca senzaţia de coborâre. În timp ce Armstrong căuta locul potrivit pentru aselenizare, a devenit limpede că se abăteau de la ţintă cu peste 6 kilometri. La centrul de comandă datele arătau că astronauţii se deplasau cu 6 metri pe secundă mai mult decât se plănuise. Dacă viteza planificată ar fi fost depăşită cu 12 metri pe secundă, misiunea ar fi fost anulată.

Neil Armstrong a preluat comanda modulului. Aldrin a spus mai târziu: „A încetinit viteza de coborâre. Până când am atins altitudinea de 90 de metri, zburam deja numai cu un metru pe secundă. Eagle cobora, iar noi scanam terenul. Neil tot nu era satisfăcut în legătură cu acesta. În timp ce modulul trecea peste bolovani, el atingea uşor comanda manuală şi comutatorul care regla viteza de coborâre, ca un şofer care îşi reglează viteza de croazieră“.

Armstrong a declarat mai târziu: „Eram surprins de mărimea bolovanilor. Unii erau cât o maşină“.

La centrul de comandă nu înţelegeau de ce îi ia lui Armstrong aşa mult ca să aselenizeze. Floyd Bennett, directorul de planificare, îşi aminteşte: „Mă întrebam: «Ce face?». Nu ştiam. Iar el nu avea timp să stea şi să ne povestească despre câmpul presărat cu stânci care-l aştepta acolo“.

În timp ce manometrul indica împuţinarea combustibilului, nervii se încordau. Houston i-a avertizat în cele din urmă că Armstrong mai avea combustibil doar pentru 60 de secunde. Aldrin povesteşte: „Când am văzut că se aprinde becul roşu de la indicatorul de combustibil, iar noi tot nu ne apropiam de sol, am început să mă îngrijorez. Dar ce puteam să fac? Să-i spun: «Neil, grăbeşte-te!»? Asta mai degrabă l-ar fi agitat“. Armstrong îşi aminteşte şi el: „Până la urmă, am găsit un teren mărginit într-o parte de cratere de dimensiuni considerabile şi în altă parte de un câmp stâncos“.

Aldrin începu să anunţe:

– 12 metri... ridicăm praful... 9 metri...

Nasul şi gâtul îi erau uscate şi reci de la aerul din navă. În fine, Armstrong găsi un loc liber şi puse modulul în poziţie verticală pentru aselenizare. Coborârea a ridicat atâta praf încât, după altitudinea de 9 metri, sub ei nu se vedea solul, ci doar un nor mişcător.

Deşi niciunul nu a simţit când modulul a atins prima dată solul, cu numai 17 secunde înainte să rămână fără combustibil se aprinse lumina albastră din tabloul de bord. Însemna că un senzor de suprafaţă făcuse contact.

Pe 20 iulie 1969, la 03.17 (ora ame-ricană), Neil Armstrong anunţa lumea:

– Houston, aici Baza Tranquility. Eagle a aselenizat.

Vizibil copleşit, Walter Cronkite a declarat atunci în direct la televizor:

– Mamă, nene! Om pe Lună!

Armstrong şi Aldrin, pe feţele cărora crescuse o barbă de patru zile, zâmbiră larg, îşi strânseră mâna şi se bătură reciproc pe umeri.

Cuvintele

Timp de luni întregi înainte de decolare, Armstrong, comandantul navei Apollo 11, a trebuit să îndure întrebările a mii de prieteni, colegi şi străini. Toţi vroiau să ştie un lucru: care aveau să fie primele cuvinte ale primului om pe Lună?

Pregătiţi în aeronautică şi inginerie, astronauţii tind să fie genul de tipi care se concentrează pe fapte, nu vorbe. Dar întrebarea l-a urmărit şi pe Armstrong înainte de decolare.

Mai târziu, a explicat că vorbele lui au fost inspirate de jocul de copii Baby Steps, Giants Steps (Paşi mici, paşi uriaşi – similar cu 1, 2, 3... stop!). Mulţi au presupus ulterior că ofiţerul Simon Bourgin, de la Agenţia Americană de Informaţii, a conceput declaraţia (acesta se mai implicase şi în scrierea altor comunicate de presă ale misiunii). Unele persoane de la NASA au încercat să cosmetizeze declaraţia, dar ofiţerul de presă Julian Scheer a sistat orice comentarii cu întrebarea:

– Oare Isabella de Castilia i-a spus dinainte lui Columb ce să declare?

Mai era şi problema cuvântului lipsă din propoziţia rostită la aselenizare. Orice vorbitor de engleză ar fi folosit articolul nehotărât „un“ înaintea cuvântului „om“: „Un pas mic pentru om“, a zis însă Armstrong atunci.

Propoziţia nu are logică în forma în care a fost înregistrată. Armstrong a insistat ulterior că a intenţionat să includă şi acel cuvânt: „Am crezut că îl spusesem. Aşa că aş fi fericit dacă e trecut în paranteză“.

Un oficial NASA i-a spus unui reporter că, prin declaraţia respectivă, taciturnul Armstrong a surprins pe toată lumea: „Venind de la el, «Da» sau «Nu» reprezenta deja o conversaţie lungă“. Şi Rick, fiul lui Armstrong, care la vremea aceea avea 12 ani, a spus: „De obicei, când îl întrebai ceva, nu-ţi răspundea“.

Pasul

După ce Eagle a aselenizat şi trapa s-a deschis, Aldrin l-a ghidat pe Armstrong, care cobora treptele modulului încet, cu spatele, îmbrăcat în costumul lui voluminos.

Debarcarea prin îngusta portiţă a modulului a fost mai dificilă decât se anticipase. Înregistrarea conversaţiei de atunci dintre cei doi astronauţi arată clar acest lucru:

Aldrin:
Neil, te-ai aliniat bine. Vino către mine un pic. Jos. Bine. Acum ai liber... Roteşte-te spre stânga... Eşti aliniat cu platforma. Mută piciorul stâng un pic spre deapta.

Armstrong:
E bine? Cum mă descurc?

Aldrin:
Te descurci bine.

În timpul acestei manevre, Armstrong a uitat să rotească şi mânerul de la trapa în spatele căreia era stocat echipamentul ce urma să fie folosit la mersul pe Lună. Aveau acolo şi o cameră de filmat. Centrul de comandă i-a amintit de trapă, aşa că Armstrong s-a tras înapoi, a rotit maneta de deschidere a trapei şi apoi şi-a continuat coborârea. Când Walter Cronkite a întrebat în timpul transmisiunii CBS de ce coborârea pe Lună dura atât de mult, astronautul Rusty Schweickart a răspuns cu faţa întoarsă spre televizor: „Armstrong nu are ochi la spate“.

Houston:
Ne pregătim pentru transmisiunea televizată.

Armstrong:
Houston, aici e Neil. Verific transmisia radio.

Houston:
Neil, aici Houston. Se aude tare şi clar. Buzz, aici Houston. Vezi dacă siguranţa TV e la locul ei.

Aldrin:
‘Nţeles. Siguranţa e la locul ei.

Apoi, brusc, s-a întâmplat. Ecranul de 25 pe 25 cm de la centrul de comandă a prins viaţă. Uriaşa mulţime a început să ovaţioneze în timp ce asista în direct la momentul istoric în care Armstrong punea piciorul în altă lume.

Şi dacă tot veni vorba, pasul nu a fost deloc mic. De pe ultima treaptă a scării modulului şi până la suprafaţa lunii a fost un salt de un metru.

Suprafaţa

Luna este luminată de un soare nefiltrat de nicio atmosferă şi are o gravitaţie de şase ori mai mică decât cea terestră, ceea ce-i inspira pe piloţii înăspriţi să se poarte ca nişte copii de opt ani. Praful care acoperea solul semăna cu plajele de nisip fin din staţiunea mexicană Cancun.

Aldrin i-a spus ulterior unui reporter: „Când puneai piciorul jos, urma pe care o lăsai era impecabil de deta-liată. Când făceam un pas, ridicam un mic semicerc de praf în faţa mea. Era straniu. Praful nu se comporta deloc la fel ca pe Pământ“.

Cât despre Armstrong, el a spus: „(Luna) are o frumuseţe proprie, frustă, ca deşerturile muntoase din Statele Unite. Este ceva diferit, dar foarte drăguţ“.

Aldrin, profund impresionat, a numit peisajul „dezolare magnifică“.

Priveliştea lunară monotonă, cu zone muntoase albe şi cratere marine negre, era presărată cu sclipiri colorate, identificate ulterior ca zone cu sticlă vulcanică sau particule produse de ciocnirile meteoriţilor. Altă experienţă unică pe Lună, după cum au relatat piloţii, era pronunţata curbă a orizontului: „Orizontul pare realmente aproape“, a declarat Armstrong.

La fel de dramatică era diferenţa de la umbră la lumină. Armstrong a mai povestit următoarele: „Lumina era uneori enervantă, pentru că, atunci când cădea pe căştile noastre din lateral într-un anume unghi, pătrundea prin geamul din faţă şi producea o strălucire orbitoare care se reflecta în interiorul întregii căşti. Iar când intram într-o zonă cu umbră, ne vedeam reflexia propriei feţe în geamul căştii, ceea ce ne bloca total vizibilitatea“.

Fiindcă pe Lună nu există atmosferă, priveliştile sunt strălucitor de clare, cum sunt pe Pământ după o ploaie torenţială, dar mult mai frapante, de parcă peisajul s-ar schimba mereu. La întoarcerea pe Pământ, vizitatorii lunari au venit cu un sentiment de o intensitate aproape religioasă, evocând ceea ce o „claritate ireală“.

„Simţeam că plutesc şi mi s-a făcut pielea de găină când am păşit pe suprafaţa Lunii“, a spus Aldrin.

Deasupra capetelor cosmonauţilor se vedea nu un cer albastru ca pe planeta natală, ci o întindere infinită, ca din catifea neagră.

Conflict

Printr-o tradiţie bine întipărită şi în codul genetic NASA, Armata Americană nu-i permitea comandantului de navă să păşească primul pe teren necunoscut. Cu cinci luni înainte de misiune, într-un articol din Times-Picayune scria: „Planul de zbor pentru Apollo 11 menţionează că Aldrin va coborî pe scara modulului lunar la scurt timp după aterizare. După 45 de minute, comandantul Neil A. Armstrong i se va alătura“. În articol se mai comenta: „Anunţul că Aldrin a fost ales reprezintă o surpriză pentru mulţi care speculaseră că şefului navei i s-ar fi cuvenit acest loc în istorie. Dar agenţia spaţială a spus că decizia nu îi aparţinea lui Armstrong“.

George Mueller, administratorul asociat al programului de zboruri spaţiale cu echipaj uman, a confirmat că Aldrin avea să fie primul om care va ieşi din modul. Totuşi, directorul operaţional al echipajelor de zbor, Deke Slayton, i-a spus lui Aldrin că probabil Armstrong va ieşi primul: ca şi comandant, el avea dreptul la întâietate.

Directorul de zbor Chris Kraft şi-a amintit mai târziu: „În toate planurile iniţiale era pilotul modulului lunar (Aldrin). Buzz îşi dorea cu disperare această onoare şi şi-a făcut cunoscută dorinţa“. Şi astronautul Gene Cernan îşi aminteşte că, la centrul spaţial, înainte de lansare, Aldrin „a intrat gesticulând în birou ca o barză supărată, spunând că pilotul modulului, nu comandantul navei ar trebui să coboare primul scara“.

Aldrin a povestit după aceea: „În mod clar problema apăsa pe umerii lui Neil, dar m-am gândit că ne cunoşteam prea bine şi ne plăceam suficient încât să discutăm pe faţă. Neil a încercat să o scalde, apoi, cu un calm de care nu-l bănuiam în stare, a spus că era o decizie istorică şi nu vroia să renunţe la posibilitatea de a merge primul“.

Confuzia a necesitat o decizie la vârf. Kraft povesteşte: „Mă gândisem la aceasta. Primul om pe Lună avea să intre în legendă, să devină mai celebru decât pilotul Charles Lindbergh (primul care a zburat peste Atlantic) şi decât toţi soldaţii, politicienii şi inventatorii americani. Se cuvenea să fie Neil Armstrong. I-am comunicat aceasta lui Deke şi apoi lui Gene Low (managerul programului de construire a navetelor Apollo). Şi ei au fost de aceeaşi părere“. Armstrong era alesul.

Steagul

Legat de scara modulului, steagul american transportat pe Lună era protejat de temperaturile de peste 1.000 de grade Celsius de la aterizare cu o husă de tip Thermo-Flex din aluminiu.

Era din nylon şi fusese procurat la preţul de 5,50 de dolari dintr-un catalog de stocuri guvernamentale.

Totuşi, conform lui Armstrong, cea mai intimidantă şi dificilă sarcină a misiunii a fost tocmai înfigerea steagului american pe Lună.

Contrar ipotezelor geologilor, suprafaţa Lunii (cel puţin pe Marea Liniştii) era formată dintr-un strat de praf fin ce acoperea un strat de rocă impenetrabilă. După ce s-au chinuit mult să înfigă steagul bătându-l cu un ciocan, Aldrin şi Armstrong abia au reuşit să-l îngroape câţiva centimetri.

Amândoi erau convinşi că, sub privirile milioanelor de telespectatori, steagul avea să cadă imediat ce ei s-ar fi îndepărtat. Armstrong a încercat să bătătorească solul lunar la baza catargului pentru a-l stabiliza, dar acesta a rămas într-un echilibru atât de fragil, încât el şi Aldrin au continuat să meargă pe lună evitând cu grijă catargul steagului

„Am vrut ca steagul să stea frumos suspendat şi, cum ştiam că nu există atmosferă pe Lună, am cusut un tiv în partea de sus, unde am introdus un tub flexibil de aluminiu, pe care aluneca pânza. Apucai steagul cu mâna şi îl întindeai până stătea complet desfăşurat“, a explicat directorul departamentului de servicii tehnice, Jack Kinzler. „Când au început să desfăşoare steagul, au văzut că se crea un efect de unduire atunci când lăsai suportul de susţinere mai scurt. Aşa că au decis să facă fotografia în acest fel. Mă bucur. Arăta mult mai realist, de parcă l-ar fi bătut vântul.“

Când săpatul s-a finalizat, iar Aldrin a salutat cu eleganţă steagul, toată lumea de la centrul de comandă a început să aclame.

„Să pot saluta steagul a fost una dintre cele mai umile şi totodată pline de mândrie experienţe din viaţa mea. Să îl priveşti şi să ştii cât de mulţi oameni au muncit pentru a-l trimite acolo unde se găsea în acel moment a fost... În acel moment, noi ne-am identificat într-un fel aproape mistic cu toţi oamenii din lume“, a spus Aldrin mai târziu.

Între timp, geologii care îi priveau de acasă pe Armstrong şi Aldrin cum consumă clipe preţioase ridicând steagul, vorbind la telefon şi făcând fotografii stăteau ca pe ace. Expertul lunar Harold Urey a izbucnit într-un final, în direct, la televizor, spunând: „Luaţi mostrele acelea odată!“ (astronauţii au adus acasă aproximativ 18 kilograme de sol lunar).

Misiunea

De fiecare dată când se întorc astronauţi din spaţiu, ei sunt întrebaţi: „Cum a fost?“. Unul din motivele pentru care au atât de puţine impresii de împărtăşit este pentru că au mult de lucru în misiune.

Collins i-a spus unui reporter: „Admiraţia şi uimirea sunt împinse undeva, în fundal. Te afli într-o postură incredibilă. Dar întreaga mea atenţie era canalizată spre următoarea sarcină pe care trebuia să o duc la capăt. Nimic nu ar fi fost mai plăcut decât să nu fac nimic şi să mă uit în jur“.

Iar Aldrin a comentat: „Ce aveam de făcut pe suprafaţa Lunii ne-a luat două ore şi patruzeci de minute. Fiecare minut a fost plin“.

Când Armstrong şi Aldrin s-au întors în modulul lunar, lucraseră fără oprire timp de 22 de ore. Disperaţi să doarmă, au „curăţat carlinga şi aranjat lucrurile frumuşel“, după cum a spus Armstrong. „Plănuiam să dormim cu căştile pe cap şi mănuşile în mâini. Aşa aveam să ne bucurăm de mai multă linişte.“ Armstrong s-a întins într-un hamac şi a dormit trei ore, iar Aldrin s-a trântit pe jos şi a dormit patru ore.

Departe, sus, pe orbită, Collins a dormit şi el foarte bine.

Întoarcerea

Ajunşi înapoi pe Pământ, astronauţii au simţit din nou puternica atracţie gravitaţională. „Mâinile, care înainte pluteau, atârnau acum greu şi trebuia să le mişcăm intenţionat“, a povestit după aceea Aldrin.

După amerizarea în apele Oceanului Pacific, în timp ce un elicopter îi transporta la portavionul american Hornet, unde îi aştepta containerul de carantină, Aldrin şi Collins (Armstrong nu era cu ei) au făcut un set de exerciţii susţinute de gimnastică de întreţinere. Cei doi şi-au început apoi cele trei săptămâni de carantină cu un duş fierbinte şi un Martini de la gheaţă.

„Spre meritul NASA şi al echipei implicate, a fost o misiune perfectă, mai reuşită ca oricare alta. Pentru mine a fost o minune că totul a funcţionat ceas. Aproape că-mi venea să spun că a fost magic. Trebuie să fi fost şi ceva magie pe undeva“, a spus Collins.

În timp ce nava intra în contact cu apele Pacificului, un elicopter al armatei filma şi transmitea imaginile la Houston, unde erau proiectate pe un ecran uriaş. Lângă ecran scria: „Cred că această naţiune ar trebui să se angajeze să îndeplinească obiectivul de a trimite un om pe Lună şi a-l aduce în siguranţă înapoi acasă, pe Pământ, înainte de finele deceniului“. (John F. Kennedy, 25 mai 1961)

Lângă aceste cuvinte, cu opt ani, o lună şi 29 de zile mai târziu, scria: „Obiectiv îndeplinit. Iulie 1969“.

Neil Armstrong are 78 de ani şi trăieşte în Ohio, Buzz Aldrin are 79 de ani şi locuieşte în California, iar Michael Collins are 78 de ani şi locuieşte în Florida.

ROCKET MEN: THE EPIC STORY OF THE FIRST MEN ON THE MOON © 2009 DE CRAIG NELSON, EDITURA VIKING, MEMBR{ A GRUPULUI EDITORIAL PENGUIN INC. (USA)., 375 HUDSON ST., NEW YORK, NEW YORK 10014

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza