"Tu ai decis asta si asa e cel mai bine“

Suferea de Alzheimer. Dar moartea a fost alegerea lui. Iata povestea unui pastor elvetian, spusa de sotia sa
 
<p>1993-’97. Eduard este pensionar, sanatos si plin de energie. Facem lungi plimbari cu bicicleta, iar iarna mergem la schi. Dar, intr-o buna zi, imi spune: „Ruth, ceva nu e in regula cu mine“. Imi povesteste ca, de multe ori, nu-si poate aduce aminte daca a spus sau nu un anumit lucru. Si, intr-adevar, repeta unele lucruri mai des decat inainte. Iar ultima oara cand a tinut locul unui pastor, si-a pierdut sirul gandurilor in timpul predicii. Episodul acesta l-a tulburat atat de mult, incat decide ca nu va mai urca niciodata in amvon. Se hotaraste sa mearga la un neurolog, care ii spune ca sufera de „atacuri de epilepsie“. In ciuda medicamentelor pe care incepe sa le ia, tot trebuie sa citeasca un text de doua-trei ori ca sa-l inteleaga. Face greseli de scriere si obtine rezultate foarte proaste la un test de memorie. Oare chiar sufera de epilepsie?

1998. Intr-o localitate din apropiere, un doctor sustine o prelegere despre dementa. Vorbeste si despre Alzheimer si subliniaza importanta descoperirii din vreme a acestei maladii. Exista medicamente care ii pot incetini evolutia. Eduard se interneaza imediat la Clinica Entlisberg, specializata in tratarea tulburarilor de memorie.

6  martie 1999. Diagnosticul: boala Alzheimer. In timp ce doctorul vorbeste cu noi, ne tinem de mana. Ma straduiesc sa-mi infranez lacrimile, iar Eduard spune doar ca, din fericire, are o sotie iubitoare. Stie ce inseamna
aceasta maladie, ba chiar a avut trei rude care au stat internate ani de zile in centre de ingrijire. Ne bucuram ca acum ia un tratament adecvat. Vorbeste fara ocolisuri despre boala lui. O prietena ii spune ca nu ia maladia in serios si ca ii sperie pe cei din jur. Ii recomanda sa nu mai foloseasca cuvantul „Alzheimer“.
Gasesc un bilet scris de mana pe biroul lui Eduard: „Sotia mea vorbeste intruna si se straduieste sa ascunda faptul ca sotul ei are Alzheimer“. Si mai departe: „Vreau sa-mi ascultati tacerea, nu sa mi-o inecati intr-o mare de cuvinte, persecutorilor! Nu trebuie decat sa ma incurajati si sa ma ajutati sa gasesc cuvantul potrivit atunci cand ma poticnesc“. Sunt foarte impresionata si inteleg ca are mare nevoie de ajutor, asa ca stam de vorba pe indelete.
Facem o excursie prin Franta, Italia si Spania, dar de data asta eu stau la volan, organizez totul si gandesc pentru amandoi. Cu toate astea, Eduard inca tine in mana ghidul cu obiective turistice.

2000. Eduard merge singur cu trenul in mai multe orase si viziteaza galeriile de arta. Dupa ce se intoarce acasa, ne uitam impreuna la stiri si vorbim despre politica aproape la fel ca inainte, atata doar ca ritmul discutiilor este mai lent. In astfel de seri, ma gandesc ca situatia nu este chiar atat de grava. Insa Eduard face insemnari precum aceasta: „A uita inseamna a muri putin cate putin. Granitul se sfarama si se preface in praf, ceea ce inainte era puternic se transforma in desert“. Cand lumea imi spune ca, traind alaturi de cineva care sufera de Alzheimer, eu sunt cea care are mai mult de patimit, intrucat bolnavul nu prea e constient de ce se intampla, ma infurii. Desi Eduard se plange foarte rar, insemnarile lui imi arata ca lupta din greu si ca sufera foarte mult.

2001. De mai bine de douazeci de ani, suntem amandoi membri ai organizatiei Exit, care se ocupa de eutanasieri umane. Intr-o zi, Eduard imi spune ca nu vrea sa zaca ani de zile intr-un centru de ingrijire, privat de toate facultatile sale si fara sa fie in stare sa ma recunoasca. Vrea sa faca demersurile necesare pentru eutanasierea sa.
Stabilim o intalnire cu Werner Kriesi, un pastor care lucreaza ca asistent terminal pentru Exit. Desi ii este foarte greu sa discute acest subiect, ne atrage atentia asupra faptului ca o persoana atinsa de dementa nu poate decide sa moara decat daca puterea ei de intelegere este intacta, adica daca inca e capabila sa gandeasca rational. Daca nu mai e constienta de ce face, niciun asistent terminal nu-i va putea da potiunea fatala. Ceea ce inseamna ca Eduard trebuie sa ia o decizie cat inca mai poate gandi rational. Adica sa renunte la o perioada din viata lui care ar putea sa fie placuta si care ar merita sa fie traita.
Cu toate astea, Eduard vrea sa faca demersurile necesare. Ia legatura cu un doctor de incredere care lucreaza pentru Exit, iar acesta ii verifica facultatile intelectuale si ii da o reteta pentru un barbituric. Doctorul imi cere sa-l tin la curent in permanenta cu evolutia starii sale mintale, ca sa nu rateze momentul decisiv.
Il sun pe Werner Kriesi o data la trei-patru luni si ii spun in ce stare se afla sotul meu. Eduard se simte usurat. A scapat de o povara. Vorbeste cu copiii nostri despre intentiile lui, iar ei ii respecta decizia.

2002. De ziua mea, Eduard imi scrie: „Bucuria si iubirea ta sunt inghitite de o bestie nemiloasa: boala lui Alzheimer“.

2003. Am uitat sa-l sun pe Werner Kriesi la data stabilita, ca sa-i prezint evolutia bolii lui Eduard, asa ca ne face o vizita. Cand aude ca sotul meu are dificultati de vorbire din ce in ce mai mari, poarta o conversatie foarte serioasa cu el. Il intreaba daca inca mai vrea sa paraseasca aceasta lume cu ajutorul celor de la Exit. Cand Eduard ii confirma ca intentiile lui nu s-au schimbat, Werner Kriesi il sfatuieste sa fie atent la evolutia bolii.
Spre sfarsitul acestui an, sotul meu isi propune sa scrie o scurta autobiografie, care sa fie citita la inmormantare. Isi da seama, dintr-odata, ca boala lui s-a agravat. Scriu ce imi dicteaza si il ajut sa-si formuleze frazele. Cam de un an, Eduard a renuntat la citit, pentru ca nu mai intelege ce citeste. Nici nu se mai asaza la biroul de scris – locul lui preferat. Nu mai poate folosi computerul, iar scrisul sau e din ce in ce mai greu de descifrat. E un lucru care il intristeaza nespus, pentru ca avea obiceiul sa scrie foarte mult.

2004. Eduard se teme din ce in ce mai mult ca si-ar putea pierde capacitatea de a vorbi. Cand suntem in public – pentru ca nu evitam compania prietenilor –, fac tot posibilul sa-l ajut si, de obicei, eu sau cei apropiati reusim sa ne dam seama ce vrea sa spuna. Dar devine din ce in ce mai greu, iar uneori ne dau lacrimile. In unele zile, se infurie si striga: „De ce am boala asta scarboasa?“
Dar intotdeauna se calmeaza repede, isi ia fierastraul si se duce in padurea pe care o iubeste atat de mult. Doua ore mai tarziu, se intoarce cu o incarcatura de lemne si spune: „Acum o sa ai suficiente lemne pentru cand n-o sa mai fiu langa tine“.
 
2005. Pe 2 ianuarie, am un soc ingrozitor. Eduard nu-si mai aminteste cum ma cheama. „Sunt Ruth“, ii spun eu.
Incepand din aceasta zi, poarta intr-unul din buzunarele pantalonilor o fotografie cu mine. Se uita deseori la ea si spune: „Vreau sa mor cat inca te mai recunosc. Simt ca imi pierd caminul“.
Starea lui Eduard continua sa se inrautateasca. Werner Kriesi spune ca ne apropiem de termen si ca, inainte sa se afunde complet in dementa, Eduard trebuie sa se intrebe serios daca isi pastreaza decizia de a muri. Da, e hotarat. Atunci, continua Kriesi, va trebui sa moara la sfarsitul lui mai sau la inceputul lui iunie si sa inceapa sa se pregateasca: sa-si ia adio de la lume si de la cei pe care ii iubeste. Sunt socata. Atat de curand? Voiam sa mai facem o excursie in Italia. Nu renuntam la planul nostru.
Dar, inainte sa plecam, mergem inca o data la un psihiatru. In urma consultului, acesta ajunge la concluzia ca Eduard inca are discernamant. La inceputul lui iunie, dupa ce ne intoarcem din vacanta, sunam la Exit si aflam ca asistentul terminal al lui Eduard este plecat.
Rasuflu usurata: am obtinut o amanare. Dar, in acelasi timp, ma asigur ca discernamantul lui Eduard nu a fost afectat.

Vara lui 2005. Sotul meu se straduieste sa ia o decizie. „In curand, va trebui sa mor, dar viata inca mi se pare atat de frumoasa“, imi spune el. Intr-o zi, vrea sa viziteze centrul de ingrijire Sonnweid, unde sunt internate persoane care sufera de dementa. Desi este un loc curat si bine intretinut, ma ia de mana si imi spune: „Nu vreau sa mai intru niciodata aici. Mai bine ma arunc dintr-un turn“. Ii raspund pe un ton ferm: „Nu, sa nu-mi faci una ca asta. E mult mai demn sa mori cu ajutorul celor de la Exit“.

Septembrie 2005. Werner Kriesi ne face o vizita. Luam masa impreuna, iar el ne spune: „Ne apropiem de termen si ar trebui sa fixam data“. Eduard incuviinteaza din cap: „Da, s-o fixam“. In mod ciudat, ne simtim bine, aproape ca suntem usurati. Decizia a fost luata.

Sfarsitul lui octombrie 2005. In ultimele cinci zile au fost facute toate pregatirile necesare. Psihiatrul confirma pentru ultima oara ca Eduard inca are discernamant. Facem o plimbare pe la marginea padurii. Totul e invesmantat in straie cafenii si aurii. Fosnim frunzele ca niste copii. Acum cadem pe ganduri, acum ne inveselim. Ne aducem aminte de intamplari din trecut si radem. Dintr-odata, Eduard ma intreaba: „Dar daca mai asteptam o saptamana?“ Mi se face frica. Mi-ar placea atat de mult sa-l am pe sotul meu alaturi de mine, sa-i simt prezenta. Dar daca apoi o sa fie prea tarziu? Nu vreau si nu trebuie sa-l fac sa amane, asa ca ii spun: „Dragul meu, ce inseamna o saptamana pe langa cei cincizeci de ani pe care i-am petrecut impreuna? N-ai de ce sa mai suferi inca o saptamana. Tu ai luat deja o decizie si asa e cel mai bine“.

26 octombrie 2005. La ora noua, vin la noi acasa asistentul terminal si psihiatrul. Stam de vorba cu ei o vreme. Eduard mai vrea un pahar de vin. In ciuda durerii despartirii, ma simt in siguranta in aceasta atmosfera calda si il tin de mana pe Eduard. Simt ca nu-i este deloc frica. Bea substanta fatala din doua inghitituri. Inima imi e sagetata de durere. Barbituricul isi face efectul imediat. I se inchid ochii. Eduard moare. Viata lui a luat sfarsit.

2009. Ruth descopera intre hartiile lui Eduard una din 5 septembrie 1993: „Sunt ingrijorat. Fac greseli si uit nume. Nu este ceva normal si ma tem ca nu cumva sa fac Alzheimer. Mai bine mor. Daca asta e diagnosticul, ce-ar mai putea insemna viata pentru mine?“</p>

Vote it up
248
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza