Troia – vestita cetate a miturilor

Cea mai sugestiva legenda, cea a asediului Troiei, a imboldit secole de-a randul aventurierii sa plece in cautarea cetatii devastate.Foto: Reader’s Digest – Cartea “Lumi fascinante, locuri uimitoare”
 

<p>Dar acest sit vestit a fost descoperit abia in 1871, cand un om de afaceri si arheolog german a scos la iveala comorile regelui Priam. Sau nu?

Identificarea realitatii din spatele unui mit este imboldul care-i motiveaza atat pe exploratori, cat si pe arheologi. Legenda Troiei – cetatea asediata in timpul razboaielor troiene – nu a fost o exceptie, dar localizarea sa exacta si insasi existenta sa au fost dovedite in mod satisfacator abia la sfarsitul secolului XIX.

Heinrich Schliemann, om de afaceri german, nutrise inca din copilarie o pasiune romantica pentru povestea Troiei si s-a hotarat sa-si dedice averea pe care o adunase localizarii cetatii pierdute. Stia ca existase o straveche asezare numita Troia, pentru ca era mentionata in surse istorice serioase, dar ea nu mai fusese consemnata cu acest nume dupa 355 d.Cr.

Dupa ce n-a gasit nici o urma din Troia pe santierul primelor sapaturi in Turcia, Schliemann si-a mutat eforturile la o movila facuta de mana omului langa orasul invecinat Hissarlik. Folclorul local ii indreptatea decizia, asa ca, ajutat de tanara sa sotie grecoaica si de o echipa de circa 100 de lucratori de la fata locului, Schliemann a inceput excavarile in 1871 si le-a continuat pana la moartea sa, survenita 20 de ani mai tarziu. (El a parasit totusi santierul Troiei in aceasta perioada pentru a face excavari la Micene.)

Schliemann era un arheolog amator entuziast, dar nu lucra sistematic. In timpul sapaturilor, a distrus fara sa stie dovezi care ar fi trebuit sa fie atent cercetate si totodata a luat din sit obiecte fara a se documenta de unde proveneau. A dezgropat insa cateva fortificatii stravechi si numeroase arme si ustensile. Schliemann era convins ca a gasit Troia. Multi specialisti in istorie antica au fost sceptici, dar printre sustinatorii lui s-a numarat premierul britanic W.E. Gladstone, care era el insusi un clasicist marcant.
Cu ajutorul lui Wilhelm Dörpfeld, un arheolog competent, complicata istorie si structura a cetatii au inceput sa iasa treptat la suprafata. Schliemann si Dörpfeld au dezgropat noua straturi principale, fiecare reprezentand o noua cetate a Troiei construita pe una anterioara. Ei le-au numerotat, incepand cu Troia I pentru cea mai veche si terminand cu Troia IX pentru o cetate construita in epoca romana. Ulterior, arheologii au rafinat acest sistem, recunoscand multe straturi complementare care ajung la un total de 46 de straturi. Desi Schliemann a crezut intial ca Troia II era cetatea pe care o cauta, Troia VII a fost ulterior identificata drept Troia cautata de el. Acest strat a fost distrus de foc si starea oaselor umane gasite acolo sugereaza ca locuitorii au avut o moarte violenta in jurul anului 1250 i.Cr., data general acceptata de savanti pentru caderea cetatii.

Legendara lupta dintre greci si troieni a inceput cand lui Paris, cel mai chipes muritor, i s-a cerut sa decida care dintre cele trei zeite – Hera, Atena si Afrodita – era cea mai frumoasa. Afrodita a castigat pentru ca i-a promis lui Paris ca rasplata dragostea celei mai frumoase femei din lume aleasa de el. El a ales-o pe Elena, sotia regelui Menelaos al Spartei, unul dintre cele mai puternice state grecesti si, cu ajutorul Afroditei, Paris a fugit cu rasplata lui. El nu a ales in mod pripit Troia ca sanctuar, o cetate aflata la aproximativ 480 km de coasta Asiei Minor – cum se numea atunci; desi fusese crescut ca pastor, Paris era de fapt print, unul din fiii regelui Priam, conducatorul acelei cetati condamnate.

Regele Menelaos a jurat razbunare si o flota alcatuita din luptatori ai unor importante cetati grecesti a pornit sa atace Troia. Cetatea a fost asediata zece ani, dar nu a capitulat. Nereusind sa castige prin forta, grecii au recurs la siretlicul care il va fascina pe Heinrich Schliemann 3.000 de ani mai tarziu. Ei au construit un imens cal de lemn si au ascuns in el un grup de razboinici. Apoi au lasat calul la portile Troiei ca dar, pentru ca troienii sa fie tentati sa-l ia in cetate. Grecii s-au imbarcat apoi pe corabiile lor si s-au prefacut ca pleaca, dar s-au indepartat doar atat cat sa nu fie vazuti.

Noaptea, razboinicii greci au iesit din cal, au deschis portile Troiei pentru a lasa sa intre armata lor, care se intorsese, ascunsa de intuneric. Aproape toti barbatii, inclusiv Paris, au fost macelariti si femeile au fost luate sclave. Elena, a carei frumusete adusese acolo flota de 1.000 de corabii, s-a intors la victoriosul Menelaos. Cetatea, care astazi se afla la 15 km de coasta, a fost prefacuta in cenusa si peste ea s-au pus apoi temeliile altor asezari. In timp, au disparut si acestea si n-au mai fost vazute decat dupa ce Schliemann, aflat in cautarea unui vis din adolescenta, a indepartat praful care le ascundea.

Comorile Troiei

In timp ce facea sapaturi la Hissarlik, Heinrich Schliemann (1822-1890) a scos la iveala o gramada sclipitoare de bijuterii de aur, argint, cupe si vase, precum si arme de bronz, pe care le-a considerat, in mod gresit, comorile regelui Priam.

Actionand ca propriul sau „custode“, Schliemann a scos comorile si i le-a intins sotiei sale, Sophia. Ea le-a ingramadit in salul ei si le-a dus de acolo, inainte de a fi examinate de oficialitatile turce. Publicul a crezut bucuros presupunerile lui Schliemann despre comoara, mai ales dupa ce s-a publicat o fotografie infatisind-o pe Sophia cu spectaculoasa diadema a „Elenei din Troia“. Universitarii au tratat insa cu dispret relatarea lui Schliemann si ulterior s-a stabilit ca obiectele proveneau probabil din Troia II sau III (circa 2200 i.Cr.), cu 1000 de ani inainte de Troia regelui Priam.

Comorile au fost scoase clandestin din Turcia si, cu exceptia catorva piese, au fost depuse in muzeul din Berlin. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, toate, in afara de cateva obiecte mici, au disparut din muzeu. Nu s-a mai stiut nimic de ele pana in 1991, cand s-a confirmat ca se aflau in fosta Uniune Sovietica, unde fusesera duse de soldatii rusi. Acum sunt expuse la Muzeul Puskin din Moscova.</p>

Vote it up
578
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza