Cu ceva ani în urmă, am găsit o pisică aruncată în curte. Rea și sălbatică de nu te puteai apropia de ea. Încet, cu răbdare și tact, am îmblânzit-o. La ceva timp, mi-a mai apărut în curte un pisoi tărcat, frumos nevoie mare. Și blând de-ți mânca din mână. Între timp, felinele s-au împrietenit. Pisica, mai harnică, prindea șoricei și nu-i mânca până nu-l împărțea cu pisoiul. Când nu-l găsea, miorlăia până îl aducea „la masă“. Îl lingea uneori ca pe puiul ei. Într-o zi, pisoiul a fost călcat de o mașină. Necăjit, l-am adus pe ascuns în curte ca să-l îngrop. Pisica l-a văzut. L-a lins, i-a netezit părul, după care s-a culcat cu lăbuțele pe el… A doua zi, l-am îngropat. Nu peste mult timp, a apărut pisica lângă locul unde fusese îngropat, cu un șoricel în gură. A mieunat și a râcâit cu lăbuțele pământul care-l acoperea. Negăsindu-l, a lăsat șoricelul pe „mormântul“ pisoiului și a plecat tristă. De atunci, de câte ori prinde câte un șoricel, parcă ar vrea să împartă „vânatul“ cu noi. Asta, probabil, în amintirea pisoiului dispărut.
Tristețea unei pisici
Ianuarie 11, 2010 - 22:35 De Anca David Titorov;Tudor Mătreșu, Teleorman