Tristețea unei pisici

 

Cu ceva ani în urmă, am găsit o pisică aruncată în curte. Rea și sălbatică de nu te puteai apropia de ea. Încet, cu răbdare și tact, am îmblânzit-o. La ceva timp, mi-a mai apărut în curte un pisoi tărcat, frumos nevoie mare. Și blând de-ți mânca din mână. Între timp, felinele s-au împrietenit. Pisica, mai harnică, prindea șoricei și nu-i mânca până nu-l împărțea cu pisoiul. Când nu-l găsea, miorlăia până îl aducea „la masă“. Îl lingea uneori ca pe puiul ei. Într-o zi, pisoiul a fost călcat de o mașină. Necăjit, l-am adus pe ascuns în curte ca să-l îngrop. Pisica l-a văzut. L-a lins, i-a netezit părul, după care s-a culcat cu lăbuțele pe el… A doua zi, l-am îngropat. Nu peste mult timp, a apărut pisica lângă locul unde fusese îngropat, cu un șoricel în gură. A mieunat și a râcâit cu lăbuțele pământul care-l acoperea. Negăsindu-l, a lăsat șoricelul pe „mormântul“ pisoiului și a plecat tristă. De atunci, de câte ori prinde câte un șoricel, parcă ar vrea să împartă „vânatul“ cu noi. Asta, probabil, în amintirea pisoiului dispărut.

Vote it up
56
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza