Tragedia mâine, comedia azi

 

Cel mai mare
autor de comedie în viață al Americii nu poate înțelege de ce toată lumea consideră că este cam caraghios. Nevrotic, poate. Dar caraghios?

„Am fost mereu un atlet desăvârşit, primul ales la orice joc din curtea școlii“, insistă Woody Allen. „Eram popular la şcoală. Aşa că nu am avut niciodată senzația de caraghioslâc.“ Dar l-au trădat constituția firavă şi ochelarii cu ramă groasă, spune el, așa că se autodefinește astfel: „Dacă există și în realitate stereotipul bărbatului cu şase doze de bere, acela sunt eu. Când ajung acasă seara, nu deschid o carte de Dostoievsky. Îmi scot o bere şi mă uit la meciul echipei Yankees“.

Să nu uităm că vorbim de un om care îl pune pe Schopenhauer în topul celor mai comici filozofi. Un om care îl poate pune pe Schopenhauer pe orice listă.

La 72 de ani e o victimă a propriului succes. La jumătatea anilor ’50, avea 20 de ani și dădea lovitura cu scrieri umoristice pentru Caesar’s Hour (Ora lui Caesar), show-ul lui Sid Caesar. Lucra cot la cot cu legende în devenire ca Mel Brooks, Neil Simon şi Larry Gelbart. Într-o zi, Caesar i-a chemat pe Allen şi pe Gelbart acasă la el ca să lucreze la un scenariu. Acolo, Caesar şi Gelbart au hotărât să facă o baie de aburi. Nu şi Allen. „Nu vroiam să-mi dau jos hainele. Pur şi simplu nu mă simțeam în largul meu dacă făceam asta“, spune el, oripilat la gândul de a apărea dezbrăcat în fața şefului. „Și ştii, ei credeau că eu eram ciudatul! Adică ei se dezbracă şi intră într-o baie de aburi, dar ciudatul eram eu.“

Nu-l încadra pur și simplu la „nebuni“, căci îi vei rata geniul. E unul din puținii regizori capabili de a produce replici fabuloase.

Allen s-a folosit
de această complexitate pentru a se lansa într-o carieră filmografică de un succes incredibil, în condițiile pe care el și le-a stabilit. Încă de la început a decis să facă genul de filme pe care le iubea în tinerețe.

„Când eram copil, spune el, îmi plăceau comedia sofisticată și filmele cu dopuri de şampanie care săreau şi oameni îmbrăcați de gală care vorbeau la telefoane albe şi aveau o conversație sclipitoare. Sau ceva în genul comediei Fraților Marx sau a lui W.C. Fields.“

Desigur, a dat filmelor sale inconfundabilul stil Woody Allen. În ele întâlnești „new-yorkezi inteligenți care fac psihanaliză şi au dificultăți în relațiile interpersonale“.

Relațiile dificile
stau la baza filmului Vicky Cristina Barcelona, ultima creație a lui Allen, care va fi pe ecranele românești luna aceasta. Dar el foloseşte filmul şi pentru a analiza încă una din obsesiile sale principale: cât de nedreaptă poate fi viața. La un moment dat, un artist spune despre tatăl său, un poet care refuză să-şi publice munca: „Afirmă viața în ciuda tuturor dificultăților“.

„Nu sunt, din păcate, ca acel personaj. Sunt ca scutierul din A șaptea pecete de Ingmar Bergman: sunt pe ducă, dar protestez“, spune Allen despre un slujitor care îşi urmează cavalerul până la moarte.

„Dilemele morale sunt aceleași de la începutul timpului. Oamenii se comportă ca nişte prădători şi sunt competitivi“, spune el prozaic. „Problemele azi pot fi încălzirea globală şi Darfur, dar este acelaşi lucru. Tot nu ne place unuia de celălalt. Am fost întotdeauna de părere că, dacă fanaticii ar face ce vor şi ar elimina toți negrii şi toți evreii, atunci s-ar răzvrăti împotriva următorului grup de oameni şi, apoi, al următorului. La sfârşit, când au rămas doar doi oameni pe Pământ, dreptaciul s-ar răzvrăti împotriva stângaciului.“

Desigur, întrebarea evidentă care apare atunci când discuți despre dileme morale cu Woody Allen ar fi cu privire la propriile sale dileme, în special dezastrul Woody-Mia-Soon Yi.

Pentru cei care au trăit într-o mănăstire în anii ’90, Soon-Yi era fiica adoptivă a Miei Farrow. Woody era concubinul Miei. Situația a degenerat când lui Woody, pe atunci în vârstă de 56 de ani, i s-au aprins călcâiele după Soon-Yi, care avea 21. Cei doi au fost căsătoriți ulterior timp de 11 ani şi au avut doi copii.

Nu-l întreb însă despre asta. Este jurnalism slab, ştiu. Dar subiectul este răsuflat. Și, oricum, îmi place tipul. Este cât se poate de plăcut şi new-yorkeza sa guralivă mi-a dat o stare de linişte. În plus, ca majoritatea fanilor, chiar dacă nu scuz ceea ce a făcut, mă pot identifica și eu cu nevroza şi atitudinea lui de tip „nu sunt un caraghios“.

Și, în schimb, îl întreb singurul lucru care îmi vine în minte: de ce este aşa de deprimat?

„Nu ştiu. Poate este ceva chimic“, spune el. „Mama mea spunea că, atunci când am împlinit cinci ani, am devenit posomorât.“

Cât de posomorât? Unul dintre filmele care-i plac cel mai puțin este unul lacrimogen, care celebrează viața, It’s a Wonderful Life, de Frank Capra.

„Cred că este prostesc“, spune el.

Filmul, bineînțeles, este o gură de otravă pentru un om ca Woody Allen, care crede că viața e nasoală.

Și cum l-ar reface ca să nu mai fie prostesc?

„Aş face, spune el, ca, după ce îngerul păzitor îi salvează viața lui Jimmy Stewart pe pod, acesta să se decidă să devină criminal în serie.“

Îl mai întreb de ce nu-l descoperă pur şi simplu pe Dumnezeu – nu i-ar uşura asta viața?

Allen nu este credincios. Și-a exprimat straşnic această poziție în felul următor: „Pentru tine, sunt un ateu; pentru Dumnezeu, sunt opoziția loială“.

„Dacă chiar ai credință, dacă speri că viața are mai multe de oferit în sens pozitiv, atunci este un lucru cu adevărat minunat“, spune el.

Dar… „Nu pot să mă conving singur să fac asta. Dacă stau lângă cineva care este credincios, mă uit la el şi mă gândesc: Săracul de tine, chiar eşti dus! Dar viața lui e mult mai bună decât a mea.“

Așadar, ceea ce-l împiedică pe Woody Allen să se arunce în prăpastie este munca sa, un motiv pentru care de 10 ani încoace face în medie un film pe an. În toamna trecută s-a lansat într-o nouă aventură: ca regizor de comedie cu un spectacol pe muzica lui Puccini la Opera din Los Angeles, despre care, înainte de premieră, se plânge: „Am fost târât în asta. Sunt sigur că va fi un dezastru. Adică, mai degrabă aş antrena echipa (de fotbal american) New York Knicks decât să dirijez operă. N-am făcut niciodată nici una, nici alta, dar sunt sigur că aş putea să fac o treabă mai bună ca antrenor“.

Problema, mă asigură el, nu va fi cu cântăreții.

„Ei vor fi grozavi. Problema va fi că eu îi voi pune să dea unul peste celălalt.“

Între timp, Allen lucrează la două noi filme, unul pe care îl editează şi unul pe care îl scrie. Și neîndemânaticul/depresivul/comicul geniu… mă rog… pare cu adevărat fericit. Munca sa îl relaxează, spune el: „E ca terapia pentru un pacient aflat într-un azil“.

Debutul în operă al lui Woody Allen a avut loc la 6 septembrie 2008, spectacolul „Gianni Schicchi“ fiind aclamat la scenă deschisă și caracterizat de critici drept teribil de amuzant și memorabil.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza