TREI CEŞTI DE CEAI PE ACOPERIŞUL LUMII

Lui Greg Mortenson avea să-i fie destul de greu să construiască o şcoală în munţi. Dar cel mai mare obstacol pe care urma să-l întâmpine îl reprezenta chiar populaţia balti
 

În lanţul muntos Karakoram
din Pakistan, pe o suprafaţă care de-abia atinge 160 de kilometri lăţime, peste 60 dintre cei mai înalţi munţi din lume tronează măreţi deasupra unei întinderi sălbatice aflate la mare altitudine. Coborând de pe K2, cel de-al doilea vârf ca înălţime din lume, gheţarul Baltoro se îndreaptă către zonele mai puţin populate ale văii Indusului, înaintând cu o viteză de zece centimetri pe zi.

În acea după-amiază de septembrie, în timp ce îşi croia drum peste crevasele gheţarului, Greg Mortenson avea impresia că nu înainta aproape deloc. Se aşteptase să-l găsească pe Scott Darsney, un membru al expediţiei alături de care parcurgea drumul înapoi înspre civilizaţie, aşezat pe o stâncă şi tachinându-l pentru că mergea atât de încet. Însă partea superioară a gheţarului Baltoro se prezintă mai degrabă ca un labirint decât ca o potecă dreaptă. Mortenson nu şi-a dat seama atunci că s-a rătăcit şi a rămas singur. În mod normal, ar fi fost mai atent. Nu i-ar fi scăpat faptul că Mouzafer Ali, cărăuşul care o luase înainte pentru a pregăti tabăra, îi căra cortul şi aproape toate proviziile.

Pe măsură ce apunea soarele, Mortenson nu a mai băgat de seamă aceste lucruri. Era cufundat în introspecţie, uimit şi absorbit de ceva care până în acel moment din viaţă îi fusese necunoscut – eşecul.

Îşi duse mâna în buzunar şi pipăi lanţul de mărgele de chihlimbar pe care Christa, sora lui mai mică, îl purtase adesea. În Tanzania, unde părinţii lui Mortenson lucraseră ca misionari luterani şi profesori, Christa se îmbolnăvise de meningită la vârsta de trei ani şi nu îşi mai revenise niciodată complet. Greg, care era cu 12 ani mai mare, se autodeclarase protectorul ei. Deşi Christa se chinuia să îndeplinească sarcini simple şi suferea de crize grave de epilepsie, Greg a insistat ca mama sa, Jerene, să-i acorde puţină independenţă. Însă, cu şase luni în urmă, în ziua în care împlinea 23 de ani, Christa murise în urma unei crize.

Mortenson găsise lanţul printre lucrurile Christei şi îl luase cu el în Pakistan, împachetându-l într-un steguleţde rugăciune tibetan şi plănuind să-i aducă un tribut surorii lui. Era alpinist şi se decisese să-i închine cel mai preţios omagiu din viaţa sa: avea să escaladeze vârful K2 – piscul pe care majoritatea alpiniştilor îl consideră cel mai greu de atins din lume – şi să lase acolo lanţul Christei la o altitudine de 8.615 metri.

Ajunsese la câteva sute de metri distanţă de pisc. Însă Mortenson şi Darsney erau complet epuizaţi fizic după ce salvaseră un membru rănit al echipajului într-o operaţiune-maraton care durase 72 de ore. Au decis să abandoneze încercarea.

K2 se făcuse nevăzut, învăluit în ceaţă, iar lanţul era încă în buzunarul lui Mortenson. Şi-a şters ochii, dezorientat de lacrimile pe care nu era obişnuit să le verse şi pe care le-a pus pe seama altitudinii. După 78 de ore, se simţea ca o caricatură zgribulită a ceea ce fusese cândva. Pe braţpurta urmele rosăturilor de la frânghiile de salvare, iar rănile refuzau să se vindece la acea înălţime. Nu ştia dacă avea forţa necesară pentru a mai parcurge cei 80 de kilometri până la Askole, singurul oraş din zonă.

O altă rută

Ghemuit sub o singură pătură subţire, Mortenson şi-a petrecut noaptea delirând, la graniţa dintre luciditate şi inconştienţă. Se resemnase cu eşecul de a omagia amintirea Christei. Realiza că trupul fusese cel care cedase, nu spiritul.

În dimineaţa următoare, în timp ce înainta nesigur pe picioare, a desluşit o formă umană pe o stâncă din depărtare. Era Mouzafer, care venise să-l caute pe „domnul Greg“. „Slavă lui Allah că sunteţi în viaţă!“, a strigat acesta. Pe parcursul următoarelor trei zile, până au ieşit din zona gheţarului, Mouzafer nu l-a scăpat pe Mortenson din ochi, ţinându-l chiar de mână. Când au ajuns în cele din urmă în siguranţă, pe drumul aflat chiar deasupra învolburatului râu Braldu, Mouzafer a luat-o înainte, ridicând tabăra şi pregătind cina în fiecare seară. În cea de a şaptea zi după ce părăsise K2, Mortenson a zărit primii copaci, cinci plopi. Absorbit de peisaj, Mortenson nu a observat răscrucea de drumuri din josul râului. Mortenson s-a rătăcit pentru a doua oară, dar, de fapt, a început o altfel de călătorie. În faţa ochilor i-a apărut o livadă de caişi. Aici, la 3.000 de metri altitudine, oamenii strângeau deja recolta din septembrie. Femeile care munceau în livadă şi-au ascuns chipurile, însă copiii au alergat după el. Când a intrat în satul construit precar la 243 de metri deasupra râului, a fost întâmpinat de un bătrân zbârcit, cu trăsături atât de bine conturate de parcă ar fi fost sculptate în pereţii canionului. Numele lui era Haji Ali şi era nurmadhar-ul (căpetenia) satului Korphe.

Acesta l-a escortat pe Mortenson până la un pârâu rece ca să-şi spele faţa şi mâinile. L-a poftit apoi într-o colibă pătrată. Haji Ali a pus nişte perne pe un loc de onoare, lângă o vatră deschisă, unde l-a invitat pe Mortenson să se aşeze. I-a adus mâncare şi o ceaşcă de ceai de untişor.

Apoi, şi-a apropiat faţa bărboasă de cea a lui Mortenson.

– Cheezaley!, a exclamat el – un cuvânt în limba balti care înseamnă cam „Ce naiba!“.

Cum să fii de ajutor

La vârsta de 11 ani, Greg Mortenson a efectuat prima sa ascensiune serioasă, pe muntele Kilimanjaro. Când familia lui s-a întors în Statele Unite, Greg s-a înrolat în armată, după care s-a înscris la facultate pe baza unei burse militare şi a absolvit studiile cu o dublă specializare, în domeniul asistenţei medicale şi al chimiei.

Veşnic preocupat de boala surorii sale, intenţionase să studieze mai aprofundat epilepsia. Dar tânărul în vârstă de 28 de ani a devenit pasionat de alpinism şi şi-a petrecut următorii patru ani participând la cât mai multe expediţii, întreţinându-se singur lucrând ca asistent în medicina de urgenţă şi menţinându-şi corpul de 1,90 metri şi 95 de kilograme în cea mai bună formă. În momentul în care a fost invitat să ia parte la expediţia de pe K2 ca asistent medical al echipei, nu a ezitat nici măcar o clipă.

În următoarele săptămâni,
Mortenson şi-a revenit treptat sub supravegherea lui Haji Ali, a zâmbitoarei sale soţii Sakina şi a fiului lor Twaha, care vorbea puţin engleza. După ce şi-a recuperat ruscacul care ajunsese la Askole cu Mouzafer, a început să împartă tot ce avea: lanterna, plita de camping, hanoracul, canadiana. Însă cele mai valoroase s-au dovedit a fi proviziile din trusa medicală a expediţiei şi pregătirea lui de asistent medical. În fiecare zi, pe măsură ce se întrema, petrecea din ce în ce mai mult timp urcând potecile abrupte dintre casele din Korphe şi făcând ce ştia el mai bine. Poveştile despre „doctorul Greg“ s-au răspândit.

Denumit odinioară Micul Tibet, Baltistan este o regiune ostilă, acoperită de gheaţă şi zăpadă din decembrie până în mai. Populaţia balti migrase iniţial, cu mai bine de 600 de ani în urmă, la sud-vest de Tibet. Au trecut de la religia budistă la islamismul şiit, însă şi-au păstrat limba, un dialect tibetan străvechi. Mici de statură, rezistenţi şi capabili de a trăi la altitudini la care puţini oameni reuşesc să ajungă vreodată, din punct de vedere fizic ei amintesc multor alpinişti de rudele lor îndepărtate de la est, şerpaşii din Nepal.

– Aş vrea să văd şcoala, i-a spus Mortenson lui Haji Ali. O umbră a trecut peste chipul bătrânului, însă acesta l-a condus pe american pe o cărare abruptă ce ducea spre un platou deschis.

Patru fete şi 78 de băieţi stăteau în genunchi pe pământul îngheţat sub cerul liber. Un învăţător era plătit cu echivalentul unui cent pe zi, a explicat Haji Ali, ceea ce era mai mult decât îşi putea permite satul. Aşa că împărţeau un profesor cu satul învecinat. Când nu era prezent, copiii trebuiau să se pregătească singuri scrijelind în noroi cu beţele sau scriind cu nămol pe plăcile de ardezie.

Mortenson a fost copleşit de tristeţe şi furie. Copiii erau disperaţi să înveţe, în ciuda faptului că totul părea să le fie împotrivă. Ştia că trebuia să facă ceva.

Stând lângă Haji Ali, putea vedea clar munţii pentru cucerirea cărora străbătuse jumătate de lume. Ţelul său fusese acela de a aduce un omagiu amintirii preaiubitei sale surori Christa. Acum putea să facă un gest şi mai însemnat. Şi-a aşezat mâinile pe umerii lui Haji Ali, precum făcuse bătrânul cu el de zeci de ori.

– O să vă contruiesc o şcoală, a spus Mortenson. Vă promit!

Un nou scop

Întors la Berkely, în California, Mortenson a preferat să doarmă pe bancheta din spate a maşinii sale decât să cheltuiască bani pe o locuinţă. A muncit în cele mai obositoare ture la serviciul de urgenţă al Centrului Medical al Universităţii din California de la San Francisco. Când nu lucra, scria scrisori tuturor celor care, credea el, ar fi putut face donaţii. După 580 de scrisori, a primit un cec de 100 de dolari. Mama sa, directoarea unei şcoli primare din Wisconsin, l-a convins pe Greg să vină şi să le facă o prezentare însoţită de o proiecţie cu diapozitive elevilor ei. Nu fusese uşor să le explice adulţilor de ce dorea să construiască o şcoală într-un sat din Pakistan, însă copiii au înţeles acest lucru de la bun început.

– Cu numai un cent, a spus el, am putea cumpăra un creion.

O lună mai târziu, Mortenson a primit o scrisoare de la mama lui. Elevii ei lansaseră campania „Un ban pentru Pakistan“ şi strânseseră 62.345 de cenţi. În momentul în care a primit cecul, Mortenson a simţit că norocul i se schimbă.

În timpul perioadelor mai puţin încărcate de la slujbă, Mortenson s-a împrietenit cu Tom Vaughan, un medic şi alpinist entuziast. Vaughan sprijinea Fundaţia Himalayană Americană şi a scris un articol pentru revista acesteia despre excursia lui Greg pe K2 şi despre eforturile lui de a construi o şcoală în Korphe.

Unul dintre abonaţii acestei reviste era doctorul Jean Hoerni, un fizician şi inventator născut în Elveţia, care, acum, la vârsta de 70 de ani, era multimilionar. Acesta a dat de urma lui Mortenson.

– Spuneţi-mi, i-a spus la telefon o voce cu accent franţuzesc, dacă v-aş acorda fonduri pentru şcoala dumneavoastră, sper că nu veţi dispărea pe vreo plajă din Mexic?

– Nu, domnule, bineînţeles că nu. Eu vreau doar să educ copiii din Karakoram.

– Cât ar costa exact şcoala dumneavoastră? a întrebat Hoerni.

– 12.000 de dolari, a spus Mortenson agitat, dar puteţi contribui cu cât doriţi…

– Doar atât? a replicat Hoerni. Care este adresa dumneavoastră?

Cecul a sosit însoţit de un bilet succinct: „Să nu o dai în bară! Salutări. J.H.“

În timp ce aştepta virarea banilor, Mortenson şi-a vândut tot avutul format din echipamentul de alpinism, colecţia de cărţi de specialitate şi maşina, pentru a-şi putea cumpăra biletul de avion.

Calcul greşit

În Rawalpindi, Mortenson a reuşit să cumpere toate lucrurile necesare pentru construirea şcolii, de la cuie până la profile galvanizate, şi a transportat toate materialele până în Skardu, un oraş situat la mai puţin de 112 de kilometri (opt ore de mers cu maşina) de Korphe. Lăsând materialele în mâini sigure, s-a grăbit să ajungă în vale.

În graba sa de a ajunge înapoi în Korphe, Mortenson era chiar dispus să călătorească cu „telefericul“ deasupra defileului râului Baldru. Acesta era o cutie şubredă de lemn, suspendată şi agăţată de un cablu de 100 de metri, pe care pasagerul avansa trăgând de o funie. Astfel puteai economisi o jumătate de zi de mers pe jos, între Askole şi Korphe, însă cutia fusese concepută pentru a transporta oameni mult mai mărunţi. Mortenson, înalt şi cu un fizic solid, de-abia încăpea în ea.

Pe celălalt mal al râului, oamenii, în frunte cu Haji Ali, se aliniaseră să-l întâmpine. Haji Ali îi mulţumea cu voce tare lui Allah pentru că îl adusese pe oaspete înapoi teafăr. Deşi ardea de nerăbdare să le comunice noutăţile, Mortenson a trebuit totuşi să aştepte până când toată ceremonia de ospitalitate a fost îndeplinită. În cele din urmă, a început să vorbească în dialectul balti, după cum se pregătise.

– Am cumpărat toate lucrurile de care avem nevoie pentru a construi o şcoală. Tot lemnul şi cimentul, şi uneltele. M-am întors să-mi îndeplinesc promisiunea.

– Domnule doctor Greg, nici nu ne îndoiam de asta. Ne dorim foarte mult să avem o şcoală în Korphe, a spus Haji Ali. Însă am luat o decizie. Înainte, trebuie să construim un pod.

Mortenson spera să fi înţeles greşit dialectul balti.

– Un pod? a întrebat.

– Da, a confirmat Twaha. Ca să putem aduce şcoala în satul Korphe.

Mortenson a luat o gură de ceai, reflectând nervos. Bineînţeles că aveau nevoie de un pod pentru a transporta toate materialele de construcţie. Cum de putuse să fie atât de prost? Era mânios pe el însuşi pentru că nu plănuise lucrurile mai bine.

După cum era de aşteptat, încăperea în care se adunaseră toţi bărbaţii adulţi din Korphe s-a cufundat în tăcere. În cele din urmă, Mortenson a întrebat:

– De ce avem nevoie?

Americanul a mai rămas în sat
timp de aproape două luni, până când au început să cadă primii fulgi de zăpadă. A studiat podurile construite mai jos în vale şi şi-a făcut relaţii. I-a dat schiţele sale unui inginer militar pakistanez, care a realizat o machetă. Turnuri gemene de piatră înalte de 19 metri, deasupra cărora se ridicau arcurile de beton turnate la distanţă unul de altul, astfel încât să permită trecerea căruţelor trase de iaci, şi un arc suspendat, de 86 de metri, situat la 60 de metri înălţime faţă de nivelul râului. Singura resursă naturală din Korphe era piatra, aşa că sătenii au tăiat lespezi de granit. Mulţumită unui alt cadou sosit de la Jean Hoerni, au putut comanda cablul de oţel şi cimentul şi au fost angajaţi zidari cu experienţă pentru a supraveghea construcţia.

În momentul în care jeepurile care transportau materialele au fost oprite de o alunecare de teren la 28 de kilometri de Korphe, Haji Ali a propus ca fiecare bărbat în putere din sat să ajute la transportarea cablului. Cu o voie bună de-a dreptul surprinzătoare, 35 de bărbaţi balti, de la adolescenţi până la Haji Ali şi cei de o vârstă cu el, cu bărbile încărunţite, au mers toată ziua prin ploaia musonică cărând cablul şi întorcându-se la Korphe după 12 ore de muncă. Fiecare bobină cântărea o treime de tonă şi a fost nevoie de zece oameni pentru a căra cablurile înfăşurate pe pari groşi de lemn.

După zece săptămâni, la sfârşitul lui august, Haji Ali i-a predat lui Mortenson ultimul element al podului, cerându-i să îl aşeze la locul lui. Însă Mortenson a insistat ca podul din Korphe să fie terminat de către căpetenia satului.

Târziu în acea seară, stând pe un acoperiş, au discutat despre planurile de a construi şcoala. La 200 de metri sub ei, luminile felinarelor pâlpâiau în inima defileului râului Braldu în timp ce locuitorii din Korphe se plimbau curioşi de-a lungul barierei care cândva îi izolase complet de lumea exterioară, lumea la care Mortenson se pregătea fără tragere de inimă să se întoarcă.

O întâlnire întâmplătoare

Cina aniversară a Fundaţiei Americane Himalaya, la care a ajuns singur şi fără un ban în buzunar, a fost o seară memorabilă pentru Greg Mortenson. La coktailul care a precedat cina şi care a avut loc într-un hotel elegant din San Francisco, Jean Hoerni i-a spus că el şi un alt mecena au făcut aranjamente ca Mortenson să primească un salariu modest.

Discursul care a urmat după cină a fost ţinut de Sir Edmund Hillary, unul dintre eroii şi sursele de inspiraţie ale lui Mortenson.

În timp ce Greg asculta, a simţit cum cineva îl bate pe umăr. S-a întors. O femeie drăguţă, roşcată, într-o rochie neagră, îi zâmbea. Au început să vorbească în şoaptă, iar conversaţia lor s-a încheiat în apartamentul ei.

– Bine ai venit în viaţa mea!, i-a spus Tara Bishop, după primul lor sărut.

– Bine ai venit în sufletul meu!, a spus el îmbrăţişând-o.

Şase zile mai târziu, s-au căsătorit.

Asemeni lui Mortenson, Bishop îşi petrecuse primii ani de viaţă în afara Statelor Unite. Tatăl ei fusese fotograf şi alpinist şi luase parte la prima expediţie americană de escaladare a Everestului. Familia ei locuise în Nepal timp de doi ani înainte de a se întoarce în America. Bishop, în vârstă de 31 de ani, îşi termina doctoratul şi se pregătea pentru o carieră de psiholog într-o clinică.

Mortenson şi-a amânat zborul spre Pakistan de trei ori, dar, în cele din urmă, a reuşit să se smulgă de lângă Tara şi să plece la Korphe. Înainte de a pleca, cu o iarnă în urmă, Mortenson schiţase planul primului etaj al şcolii, care urma să includă cinci încăperi. Îi lăsase lui Haji Ali suficienţi bani pentru a angaja muncitori din vale, care să ajute la tăierea şi transportul pietrei. Aşa că se aştepta să găsească fundaţia săpată. În schimb, a dat peste două mormane de pietre.

S-a străduit să-şi ascundă dezamăgirea faţă de Haji Ali. Săptămâna aceasta ar trebui să ridice zidurile,
s-a gândit Mortenson. Nu mai putea să facă tot timpul drumuri până în Pakistan. Acum, că se căsătorise, trebuia să-şi găsească un loc de muncă constant, să-şi croiască o carieră. Şi iarna avea să întârzie din nou construcţia şcolii. A dat nervos cu piciorul într-o piatră. Haji Ali i-a simţit deznădejdea.

– Domnule doctor Greg, am decis că nu avea rost să irosim banii plătindu-i pe leneşii din satele Munjung şi Askole. Ei ştiu că un străin bogat construieşte şcoala, aşa că o să muncească puţin şi o să se certe mult. Aşa că am tăiat noi înşine pietrele. A durat toată vara, pentru că mulţi dintre noi au trebuit să plece să lucreze pe post de cărăuşi.

– Dar voiam să ridic acoperişul înainte de venirea iernii, astfel încât copiii să aibă un loc unde să înveţe, a spus Mortenson.

Haji Ali şi-a aşezat mâna pe umărul lui Mortenson, strângându-l părinteşte pe nerăbdătorul american.

– Îi mulţumesc Preamilostivului Allah pentru tot ce aţi făcut. Însă oamenii din Korphe au trăit fără şcoală timp de 600 de ani, a spus el. Ce mai contează o iarnă în plus?

În acea seară, stând alături de Twaha sub stelele care străluceau deasupra acoperişului lui Haji Ali, i-a povestit că se căsătorise. O rafală de pumni i-a lovit braţele şi umerii în semn de felicitare.

– Haji Ali a spus că doctorul Greg arată altfel de data asta, a râs Twaha.

În dimineaţa următoare, Mortenson a găsit un dar preţios, un ou fiert, în farfuria lui.

Sakina îi zâmbea din pragul uşii bucătăriei. Haji Ali a decojit oul pentru Mortenson şi i-a explicat.

– Ca să fii suficient de puternic pentru a face copii, a spus el în timp ce Sakina chicotea cu faţa ascunsă în şal.

Haji a aşteptat răbdător până când Mortenson a terminat a doua cană de ceai de untişor. În barba sa deasă, mocnea un zâmbet care apoi i-a luminat tot chipul.

– Hai să construim şcoala!, a spus el.

Primii paşi

Cu patru lopeţi, Mortenson şi 50 dintre săteni au săpat pe rând până când au făcut un şanţde un metru lăţime şi un metru adâncime, în jurul perimetrului şcolii. După terminarea săpăturilor, a fost sacrificat un berbec din care s-a ospătat tot satul pentru a sfinţi astfel fundaţia. În timp ce luna răsărea peste K2, au aprins un foc, au intonat cântece despre bătălii şi victorii străvechi şi au dansat în mijlocul a ceea ce avea să devină într-o bună zi curtea şcolii. Probabil că nu avea să realizeze mai multe înainte de întoarcerea acasă la Tara, se gândea Mortenson, însă cel puţin şcoala începea să devină realitate.

În acel an, de Ziua Recunoştinţei, Jean Hoerni şi soţia lui au invitat tânărul cuplu la Seattle, iar Mortenson i-a delectat cu poveşti despre Korphe şi grelele încercări de a construi şcoala.

– Ascultă!, a spus Hoerni. Îţi place ce faci în Himalaya şi se pare că nu te descurci tocmai rău. De ce nu faci o carieră din asta? Ce ar fi dacă aş investi într-o fundaţie şi te-aş numi directorul ei? Ai putea să construieşti o şcoală în fiecare an.

Mortenson a strâns mâna soţiei sale. Ideea i se părea atât de potrivită, încât îi era teamă să mai spună ceva. Iar Jean Hoerni nu s-a răzgândit. Când Mortenson s-a întors în Pakistan în mai, în actele sale de imigrare era trecută funcţia: „Director, Institutul Asia Centrală“.

Avea responsabilităţi mari. Era hotărât să nu accepte reuniuni interminabile şi banchete. Avea să se concentreze pe proiect, pentru a-l finaliza rapid.

Pe parcursul lunii iunie, zidurile şcolii s-au ridicat constant, însă cum jumătate din muncitori lipseau aproape în fiecare zi, pentru că plecau să se îngrijească de recolte şi animale, construcţia progresa mult mai încet decât ar fi vrut Mortenson. Stătea pe şantier din zori şi până noaptea, verificând zidurile cu nivelatorul şi folosind un fir cu plumb pentru a se asigura că fuseseră construite drept. Cu un carneţel în mână, supraveghea pe toată lumea, preocupat să profite la maximum de fiecare bănuţ.

Într-o după-amiază, la începutul lui august, Haji Ali l-a rugat să-l însoţească într-o plimbare. Bătrânul a urcat cu fostul alpinist timp de o oră pe munte, având picioare încă suficient de puternice pentru a-l întrece pe bărbatul mult mai tânăr care îl însoţea.

Haji Ali s-a oprit pe o limbă îngustă de pământ, aflată mult deasupra văii, şi l-a îndemnat pe Mortenson să admire peisajul. Fiind sub K2, la înălţime şi sub cerul limpede, puteai vedea cum vârful de gheaţă al Karakoramului central străpungea cerul albastru. La 300 de metri mai jos, se zărea satul înverzit de câmpurile de orz copt.

– Munţii aceştia se află aici de multă vreme, la fel ca noi, a spus Haji Ali aşezându-şi mâna pe umărul lui Mortenson. Nu le poţi spune acestor munţi ce să facă. Trebuie să înveţi să-i asculţi. Aşa că acum te rog să mă asculţi. Trebuie să mai faci un lucru pentru mine.

– Orice!, i-a promis Mortenson.

– Stai jos şi taci din gură!, a spus Haji Ali. Înnebuneşti pe toată lumea.

Spunând acestea, i-a luat firul de plumb, nivelatorul şi carneţelul şi l-a condus pe Mortenson înspre casă, unde a cerut să li se servească ceaiul.

– Prima dată când împarţi ceaiul cu un balti eşti un străin. A doua oară eşti un oaspete de onoare, iar a treia oară devii parte a familiei. Şi pentru familia noastră suntem dispuşi să facem orice, chiar să şi murim. Doctore Greg, trebuie să vă faceţi timp să luaţi trei ceşti de ceai cu noi. Poate că nu suntem şcoliţi, însă nu suntem proşti. Am trăit şi am supravieţuit pe aceste meleaguri multă vreme.

Preţul ştiinţei

Trei săptămâni mai târziu, după ce Mortenson fusese retrogadat din funcţia sa de maistru la cea de simplu spectator, pe când se montau grinzile acoperişului şcolii, a sosit în sat nurmadhar-ul din Askole, Haji Mehdi, însoţit de un grup de oameni. Deşi spunea despre el însuşi că ar fi fost un musulman devotat, administra economia din întreaga vale Braldu ca un conducător mafiot.

Haji Mehdi a vorbit în faţa oamenilor din sat:

– Am auzit că un necredincios a venit să învenineze copiii musulmani cu învăţămintele sale. Allah interzice educaţia fetelor, iar eu interzic construcţia acestei şcoli!

– Vom termina de construit această şcoală, a spus Haji Ali, fie că ne interzici tu sau nu.

– Atunci trebuie să plătiţi un preţ, a spus Haji Mehdi. Cer 12 dintre cei mai mari berbeci ai voştri.

– Fie cum vrei, a spus Haji Ali.

În sate precum Korphe, un berbec este ca primul copil născut, reprezintă în acelaşi timp un premiu şi un animal de companie, iar cea mai sfântă datorie a băiatului cel mai mare din fiecare familie este să se îngrijească de berbeci. Aceştia constituie jumătate din avuţia satului. Înghiţindu-şi lacrimile, băieţii au predat cornutele nurmadharului lor. Haji Ali s-a îndreptat înspre Haji Mehdi mânând şirul de berbeci şi i-a lăsat turma fără să-i adreseze un cuvânt.

– Nu fiţi trişti, a spus el mulţimii îndurerate. Haji Mehdi are ce mânca astăzi, însă copiii noştri vor avea educaţie pentru totdeauna.

După lăsarea întunericului, la lumina focului care ardea mocnit în casa sa, Haji Ali şi-a luat Coranul îndoit şi mânjit de grăsime şi i l-a arătat lui Mortenson.

– Vezi cât de frumos este acest Coran?, a spus el. Nu pot să-l citesc. Nu pot să citesc nimic. Asta este cea mai mare nefericire a vieţii mele. Aş face orice ca tinerii din sat să nu cunoască niciodată acest sentiment. Aş plăti orice preţ.

Acest analfabet, care nu părăsise niciodată sătucul său din Karakoram, îi părea lui Mortenson cel mai înţelept om pe care îl cunoscuse vreodată.

Pe 10 decembrie 1996, Greg Mortenson s-a urcat pe acoperişul şcolii din Korphe şi a bătut ultimul cui exact când începeau să cadă primii fulgi de nea. În acea seară, Haji Ali i-a înapoiat lui Mortenson firul de plumb, nivelatorul şi carneţelul. Apoi, i-a dat un registru contabil. Mortenson a fost uimit să vadă şiruri de cifre scrise frumos pe fiecare pagină. Satul notase fiecare rupie care fusese cheltuită la construcţia şcolii.

Spre sfârşitul anului, Jean Hoerni era grav bolnav, însă, înainte de a se interna într-un sanatoriu, a donat Institutului Asia Centrală un milion de dolari. În ultimele zile de viaţă ale acestuia, Mortenson şi-a asumat rolul de asistent medical, mulţumit că avea pregătirea necesară pentru a-l putea ajuta pe binefăcătorul lui. Poate că cel mai frumos dar pe care i l-a făcut lui Hoerni a fost o fotografie a şcolii din Korphe, înfăţişând 70 de elevi zâmbitori gata să-şi înceapă studiile.

De atunci, Mortenson şi institutul
său au ajutat 64 de comunităţi să construiască şcoli în zone muntoase izolate din Pakistan şi Afganistan, o prioritate reprezentând educaţia fetelor. A primit ameninţări cu moartea, s-a tras în el, a fost răpit şi ţinut ostatic. Tara, acasă, în Montana, ocupându-se de cei doi copii ai lor, Amira şi Khyber, s-a resemnat cu absenţele lui.

– Continui să îmi spun că totul o să fie bine.

Mortenson îşi asumă aceste riscuri datorită convingerilor sale.

– Poţi să arunci cu bombe sau să contruieşti străzi, dar, dacă nu educi fetele, societatea nu are cum să se schimbe.

Vote it up
43
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza