„Sunt aici. Rezistă!“

Un bărbat grav rănit în munții de lângă orașul Vancouver, din Canada, declanșează o riscantă operațiune de salvare
 

Munții de pe coasta nordică
a provinciei Columbia Britanică, din Canada, se profilează deasupra orașului Vancouver asemenea unui perete de păduri și stânci, cu vârfuri ce depășesc 1.500 de metri. Ei separă întinsa metropolă de 2,2 milioane de locuitori de sălbăticia din jur.

Cu șase vârfuri montane principale, trei stațiuni de schi foarte populare, două rezervații și o rețea de trasee cu grade diferite de dificultate, acești munți constituie terenul de joacă al orașului Vancouver, dar și decorul său.

Apropierea munților maschează însă pericolele pe care aceștia le ascund. Pe urcușuri pot fi văzute diverse panouri: „Dacă te vei rătăci astăzi, va ști cineva unde ești?“ Aproape în fiecare an aici mor oameni, dar, câteodată, dacă Dumnezeu este îndurător, o persoană aflată în mare primejdie este cruțată și scapă cu viață.

miercuri, 17 ianuarie 2007, 11.00 dimineața

Era o zi cenușie, înnorată, iar temperatura se apropia de 0 grade. Chris Morley, în vârstă de 37 de ani, și Simon Chesterton, 30 de ani, ajungeau în parcarea acoperită de zăpadă a rezervației și stațiunii de schi Mount Seymour, aflată la aproximativ 30 de minute distanță de mers cu mașina de centrul Vancouverului. Se mai puteau bucura de aproape șase ore de lumină, timp în care puteau face un traseu revigorant prin zăpadă.

Cei doi se cunoscuseră cu două luni înainte ca membri ai grupului ClubTread.com, o comunitate online de 10.000 de nord-americani pasionați de viața în aer liber. Morley organizase o Zi Comemorativă de trekking*, iar Chesterton era unul dintre cei 18 „trekkeri“ care își făcuseră apariția. și-au dat seama că făceau o echipă bună.

Morley îl consideră pe Chesterton un „superalpinist“. Bine făcut și într-o formă foarte bună, Chesterton arată ca un Lance Armstrong masiv. Lucrează ca șofer pe o mașină de curățat gheața pe un patinoar din oraș.

Morley era nerăbdător să-l înso-țească. Tâmplar specializat, proprietar al unei companii de restaurări, Morley, era mai puțin experimentat în ale alpi-nismului, însă era în formă și doritor să învețe.

Amândoi erau echipați cu patru straturi de haine, un piolet, un fluier, o lanternă LED, apă și alimente. Chesterton avea de asemenea un GPS, un aparat de fotografiat și un telefon mobil, precum și feșe elastice și un șiret de pantof. Un strat de zăpadă proaspătă și ușoară, de vreo 12 centimetri grosime, se odihnea pe o pojghiță de gheață deasupra unui alt strat gros de zăpadă, măturat pe alocuri de vântul puternic.

Au pornit la drum cu încălțările lor ușoare de aluminiu, traversând stațiunea montană și îndreptându-se către traseele mai îndepărtate. Morley decisese să poarte cizmele înalte de zăpadă în locul bocancilor de alpinism deoarece nu avea parazăpezi, cotiere și genunchere care să împiedice intrarea zăpezii în încălțăminte. Aceasta era o decizie pe care avea să o regrete, deoarece protecția mai slabă pe care o ofereau aceste cizme îl obosea și îi provoca dureri în piciorul stâng.

Se îndreptau către vârful Runner, spre partea de nord a Muntelui Seymour, pe traseul dificil al Lacului Elsay.

Croindu-și drumul, cei doi au coborât o pantă numită Scara lui Wes, îndreptându-se către primul șir de traverse, atât de abrupte în unele locuri, încât cei doi trebuiau să se întoarcă cu fața înspre coasta muntelui, pășind atent pe lateral și introducându-și picioarele în firide, asigurându-se de stabilitatea locului pe care călcau înainte de a continua drumul. Au privit în jos de pe una dintre traverse într-o prăpastie care părea fără fund.

– Uau!, a exclamat Morley. Unde se termină prăpastia asta?

– Nu cred că vrem să știm, a glumit Chesterton.

La jumătatea după-amiezii se îndreptau către trecătoarea dintre Muntele Seymour și Vârful Runner. Chesterton a escaladat rapid piscul, însă Morley, aflat la aproximativ 50 de metri de vârf, nu era prea sigur pe sine, având fața descoperită și încălțămintea alunecoasă. A coborât înspre o creastă, unde l-a așteptat pe Chesterton.

Erau afară de mai mult de trei ore, timp în care se opriseră doar din când în când să mai facă o poză, să mănâ-nce câte un baton de proteine sau să ia o înghițitură de apă. La 16.45, soarele avea să apună. Nu știau dacă să se întoarcă acasă pe traseul vestic, mai umblat, sau dacă să urmeze același drum pe care veniseră. Au decis că ar fi fost mai rapid și mai sigur să refacă traseul pe care veniseră.

La ora 16.00, se aflau pe ultima porțiune a drumului înspre casă, la mai puțin de 20 de minute de marginea stațiunii alpine de schi, și mai aveau doar câteva porțiuni de traverse dificil de escaladat. Pe Morley îl durea piciorul stâng. A pășit pe panta abruptă și a alunecat, reușind să-și mențină stabilitatea cu pioletul.

– Hopa!, a rânjit el către Chesterton. Trebuie să fiu atent.

Cu trei sau patru metri mai în față, Morley s-a îndreptat către niște pomi, odihnindu-se puțin înainte de a escalada următoarea traversă – cea de deasupra prăpastiei fără fund. Cu fața la culmea muntelui, și-a întins piciorul stâng pentru a-l introduce în firida stâncii, ezitând pentru a traversa panta. Morley nu își mai aduce aminte ce s-a întâmplat apoi.

Chesterton și-a ridicat privirea și și-a văzut prietenul prăbușindu-se în râpă, cu picioarele strânse la piept, căzând în gol. Morley nu țipa și nici nu se zbătea. Nu își folosea nici măcar pioletul pentru a opri căderea.

16.36, miercuri

De fiecare dată când un apel la numărul de urgență 911 e atribuit North Shore Rescue (NSR), una dintre cele mai vechi asociații voluntare de Căutare și Salvare (SAR) din America de Nord, organizația trimite mesaje așa-numiților manageri de căutare, adică celor trei membri veterani ai NSR aflați de gardă. Primul care răspunde trimite mai departe mesajul, care bipăie la centurile a 40 de alți membri răspândiți prin toată regiunea. Avem de-a face cu o muncă exclusiv de echipă – operațiunea nedepinzând niciodată de o singură persoană.

Tim Jones, în vârstă de 50 de ani, un paramedic din serviciul mobil de reanimare și terapie intensivă din Columbia Britanică, veteran al NSR-ului, pentru care lucrase 16 ani, a primit mesajul de la Serviciul de Ambulanță din Columbia Britanică, mesaj care îl înștiința de o urgență pe traseul Lacului Elsay.

Jones a fost pus imediat în legătură cu Chesterton de către Serviciul de Ambulanță al Columbiei Britanice. În același timp, Jones a deschis calculatorul NSR, trimițându-le un mesaj tuturor membrilor, prin care îi convoca la sediu. Apoi, a solicitat prin radio un elicopter.

Greg Miller, veteran al NSR, pentru care lucrase 30 de ani și unul dintre cei trei manageri de gardă, a primit mesajul în timp ce se întorcea spre casă la o oră de vârf de la sediul companiei Agriculture Canada, unde lucra pe post de consilier politic. În timp ce se îndrepta înspre Ambasadă, a deschis radioul mașinii pentru a demara operațiunea de salvare.

Chesterton era cocoțat pe un povârniș stâncos de pe coasta muntelui. Trecuseră probabil zece minute de la căderea lui Morley. Chesterton își scosese imediat telefonul mobil, însă nu avea semnal. Temându-se că Morley ar fi putut fi deja mort, Chesterton a coborât panta, căutându-și prietenul. și-a croit drum prin terenul înșelător asemeni unei capre de munte, sărind la un moment dat de pe o stâncă înaltă de trei metri, încercând să-și amintească pe unde se prăbușise Morley. În cele din urmă, a ajuns pe un povârniș foarte abrupt unde a trebuit să se oprească. De pe câmpul acoperit de zăpadă, aflat la 150 de metri mai jos, s-a auzit o voce:

– Ajutor! Ajutor!

Nu îl putea vedea pe Morley, însă vocea acestuia l-a liniștit pe Chesterton.

– Sunt aici, Chris. Rezistă! Chem ajutoare!

Chesterton striga în timp ce verifica semnalul telefonului. Reușise! Vorbea cu centralistul de la 911 în timp ce își studia GPS-ul.

– Cine ești? a strigat Morley.

Morley supraviețuise în mod miraculos căderii de pe pantă, însă dezorientarea lui îi dădea de înțeles lui Chesterton că prietenul lui era grav rănit și probabil suferise o traumă craniană. Apelul de urgență al lui Chesterton a fost preluat de o serie de centraliști până când a ajuns, în cele din urmă, la Jones.

– Ce vezi? a întrebat Jones.

Chesterton a descris peisajul din jurul lui, în special un lac glaciar aflat exact sub el.

– Sunteți deasupra lacului Theta, a spus Jones. Va sosi un elicopter. Aprinde lanterna acum, venim.

Pe aeroportul internațional din Vancouver, aflat la aproximativ 25 de kilometri, pilotul Peter Murray, proprietar și președinte al companiei Talon Helicopters, deja decolase la bordul unui Astar 350, un elicopter cu motor unic, ideal pentru pilotajul prin munți.

A survolat orașul și golful Burrard, oprindu-se în parcul Waterfront, din nordul Vancouverului. De aici, Murray i-a preluat pe Jones și Gord Ferguson, după care a decolat din nou. Ferguson, veteran al NSR pentru care lucrase 16 ani, și director al patrulei naționale de schi Cypress Mountains, se afla în zonă când a primit apelul și s-a grăbit să ajungă la elicopter.

Este deosebit de greu să pilotezi un elicopter în munți și mai ales pe timp de iarnă. Însă Murray mai zburase foarte aproape de munți și fusese la Lacul Theta cu echipajele NSR.

Au zburat peste parcarea de la Muntele Seymour, folosind stâlpii de lumină ai stațiunii ca repere. Soarele apusese, iar lui Murray îi mai rămăseseră doar câteva minute de amurg, însă, odată ce avea să-i lase pe Jones și Ferguson la locul accidentului, el avea să fie departe de luminile orașului. S-au ridicat deasupra unei creste muntoase și l-au văzut pe Chesterton făcând semne cu lanterna de pe povârniș. La aproape 150 de metri mai jos era Morley, în picioare pe un câmp de zăpadă adâncă, aflat la baza stâncii de pe care căzuse.

Nu aveau timp să îl ridice de acolo, iar terenul era prea abrupt pentru a ate-riza, așa că Murray s-a rotit deasupra lacului înghețat din apropiere, în timp ce ceilalți doi au sărit din elicopter cu tot echipamentul. Murray s-a făcut nevăzut. Era 16.59. Echipa ajunsese la locul accidentului în 23 de minute.

Jones și Ferguson și-au aruncat o mare parte a echipamentului, urcând către locul în care se afla Morley folosindu-se de crampoane. L-au găsit pe Morley sângerând, plin de tăieturi pe cap și pe față. Incisivii de sus îi căzuseră. Părea să își fi rănit încheietura, genunchii și coastele. Din cauza forței cu care căzuse, rucsacul i se rupsese și îi căzuse din spate, iar crampoanele de zăpadă și o cizmă îi săriseră din picioare. Tremura în zăpadă, cu un picior desculț, și țipa incoerent.

– Liniștește-te, prietene, am ajuns!, a spus Jones.

Morley s-a simțit ușurat, dar și confuz: De ce plecase elicopterul? De ce nu îl luase și pe el? Sus, pe povârniș, Chesterton trebuia să facă față acum propriei probleme. Nu putea coborî, iar ca să urce trebuia să-și folosească pioletul și ambele mâini, lucru imposibil în întuneric, deoarece trebuia să își lumineze drumul cu lanterna.

– Rămâi acolo! Vom trimite un echipaj la tine, i-a spus Greg Miller prin telefon. Miller, managerul operațiunilor de salvare, conducea acum operațiunea de salvare pentru unitatea de comandă mobilă a NSR din parcarea din Muntele Seymour. Miller i-a spus lui Chesterton că un echipaj de patru persoane fusese deplasat pe traseul Lacului Elsay pentru a-l salva.

Între timp, Jones și Ferguson au examinat rănile lui Morley și l-au înfășurat într-un sac termic special. Morley avea să stea astfel împachetat, pe spate, incapabil să facă vreo mișcare mai mult de 48 de ore. L-au coborât pe corzi până la lac, unde urmau să fie preluați de un elicopter Cormorant al Forțelor Aeriene Canadiene.

La ora 18.00, a început să ningă, iar până la 20.45, vremea se înrăutățise atât de mult, încât operațiunea de salvare cu Cormorantul a fost anulată. Bărbații au instalat o prelată de bivuac, construind o bermă împotriva vântului, pentru a putea campa în timpul nopții.

Înfometat și înfrigurat pe culmea povârnișului, Chesterton bătea din picioare pentru a se încălzi. Timp de cinci ore echipa NSR l-a căutat în întuneric. În jurul orei 22.00, Chesterton a auzit în cele din urmă fluierăturile echipei NSR și a văzut o lumină deasupra lui. S-a cățărat cât de sus a putut, oprindu-se sub stânca înaltă de trei metri. De acolo a fost ridicat ținându-se de coardă împreună cu membrul NSR Ales Ponec și, ajutat de restul echipajului, care trăgea de aceasta, operațiune numită asigurare fixă, au urcat în tandem stânca.

Pe parcursul nopții, Jones i-a făcut lui Morley injecții cu morfină pentru a-l ajuta să doarmă.

Ziua a doua, joi, 18 ianuarie

Peter Murray a ajuns la hangarul Talon Helicopters înainte de a se lumina de ziuă, sperând că vremea se va schimba. Însă plafonul de nori înalt de 60 de metri era atât de dens, încât le-a comunicat celor de la NSR:

– Concentrați-vă asupra operațiunilor terestre, mă îndoiesc că voi putea decola.

Până la ora 7.00, 27 de membri NSR se prezentaseră la sediu alături de echipe de Căutare și Salvare (SAR) din regiune și câțiva angajați de la re-zervațiile din Columbia Britanică. Planul era să fie trimise două echipe de câte cinci oameni pe traseul Lacului Elsay pentru a-i aproviziona pe Jones și Ferguson și a pregăti terenul pentru a-l extrage pe Morley cu ajutorul corzilor. De asemenea, aveau să construiască o tabără pe panta Scării lui Wes pentru a-și depozita tot echipamentul. știau că aveau să lucreze susținut în echipă de la 10 la 20 de ore pentru a-l căra pe Morley pe targă prin terenul accidentat.

Ninsese toată noaptea. Căzuse aproape jumătate de metru de zăpadă peste pojghița de gheață. Riscul de avalanșă era ridicat și în continuă creștere. Echipa de salvare de cinci oameni a pornit operațiunea în bocanci de trekking, după care s-au schimbat în crampoane în apropierea pantei abrupte de la Scara lui Wes. Mergeau la distanță de 5–10 metri unii de ceilalți. În jurul lor, pe culmile mai înalte, se declanșau în mod natural avalanșe mai mici. Au ajuns aproape prea târziu. Morley era sub bivuac, înfășurat în sacul termic, când, la ora 10.45, Jones a strigat brusc:

– Avalanșă!

Un val de zăpadă a bubuit puternic, oprindu-se la câțiva metri de tabără. Morley a simțit cum vântul rece îi șfichiuie fața.

Când a sosit echipa de salvare, i-au ajutat pe Jones și pe Ferguson să-l târască pe Morley prin zăpada adâncă până la niște pomi din apropiere, un loc relativ mai sigur, unde au construit o altă tabără care includea două adăposturi mari din zăpadă. Acum, nu mai era doar un om izolat pe munte, ci opt. Pentru ai salva pe Morley și pe ceilalți, trebuiau să arunce în aer avalanșele, însă în zona respectivă nu se folosise niciodată explozibil pentru o operațiune de salvare. Dave Sulina împreună cu Don Jardine – acum manager al operațiunii – și Miller au început să dea telefoane pentru a face rost de experții și de permisele guvernamentale de care aveau nevoie.

Între timp, Morley și salvamontiștii săi s-au ghemuit în adăposturile de zăpadă, pregătindu-se pentru o nouă noapte pe munte. Pentru Morley, adăpostul era infernal. Suferea de claustrofobie.

Ziua a treia, vineri, 19 ianuarie

În ultimele 24 de ore, se depusese mai mult de un metru de zăpadă. Pericolul de avalanșă era foarte ridicat. Poliția Călare și Parcurile din Columbia Britanică au închis o parte a rezervației Muntele Seymour, lăsând cale liberă numai personalului de salvare, permițând specialiștilor în avalanșe să arunce în aer pantele încărcate de zăpadă.

Mai mult de 60 de voluntari SAR, printre care și o echipă specializată în avalanșe din Whistler care plecase din stațiunea de schi în acea dimineață la patru și jumătate, se ocupau acum de această operațiune. Printre specialiștii în avalanșe se numărau patru membri ai Patrulei de Schi BlackComb și un expert de la Ministerul Transporturilor. În unitatea mobilă de comandă, echipa specializată în avalanșe a studiat hărți topografice detaliate pentru a planifica detonările. Apoi, au săpat o groapă în zăpada de lângă tabără pentru a evalua straturile.

În jurul orei 8.30, au detonat primul explozibil pe o pantă din apropierea taberei. Detunătura a răsunat puternic pe tot muntele, după care un zid de zăpadă s-a prăbușit. Jos, la Lacul Theta, echipa a auzit cum se dă comanda prin stația radio, după care a urmat o zguduitură și un val de zăpadă s-a prăbușit ca o cascadă pe coasta muntelui. Au privit și au ascultat toată dimineața spectacolul de avalanșe, știind că un drum sigur se croia acum pentru ei.

Cu schiuri late în picioare, echipa de specialiști în avalanșe a pornit la drum. Ningea și era ceață; puteau vedea doar zece metri în față. Printre membrii echipei se număra și Brad Sills, manager la SAR-ul din Whistler de 17 ani și proprietarul unei cabane de schi din inima ținutului, lângă Whistler.

În acea dimineață, Sill a fost surprins de două ori. Prima dată, o mică avalanșă l-a îngropat în zăpadă până la gât. Ceilalți l-au dezgropat rapid. A doua alunecare de zăpadă aproape că l-a omorât. A fost al treilea care a trecut cu schiurile peste un explozibil întârziat de pe o pantă foarte abruptă. Deodată, aceasta a început să se miște. și-a dat seama imediat că era în primejdie, riscând să alunece în șanțul stâncos de deasupra unei prăpăstii. A avut timp să îi strige unui coleg care să-l vadă, să-i scoată unul dintre schiuri și ruscacul pentru a-și putea menține echilibrul deasupra zăpezii care se rostogolea. Învârtindu-se ca o păpușă de cârpă, pe burtă sau pe spate, făcând tumbe, s-a prăbușit pe pantă, înspre stâncă. Îngroziți și neajutorați, ceilalți erau siguri că erau martori la moartea lui.

Apoi, în mod miraculos, a reușit să se proptească în coate și să se oprească. Coborâse în jur de 150 de metri cu o viteză extraordinară, însă nu era rănit. Fără echipament și după o zdruncinătură puternică, Sill a rămas pe o creastă de lângă prăpastie pentru a ajuta echipa să găsească drumul spre lac. Ceilalți cinci au continuat să detoneze explozibilele până la Lacul Theta.

Morley își amintește chipurile specialiștilor în avalanșe aplecându-se deodată asupra lui.

– Salut! au spus ei. Deci, tu ești tipul.

Apoi, au dispărut înapoi în munți, scoțându-și schiurile și croind cu cizmele un drum prin zăpadă asememănător unei scări, până la tabără.

Pe măsură ce ziua trecea, Morley era din ce în ce mai abătut. Rănile îl dureau și, așezat pe spate, înfășurat ca o mumie, dorea cu disperare să iasă de acolo. Se temea să mai petreacă încă o noapte în spațiul claustrofobic din adăpostul de gheață. A auzit ore în șir un elicopter undeva în depărtare, însă acesta nu a sosit niciodată. În elicopter se afla Peter Murray. Survola valea din apropiere în sus și în jos, căutând timp de aproape trei ore, printre nori, un spațiu prin care să se poată strecura. După ce se învârtise ore întregi în cerc, Murray a zărit cum norul de deasupra copacilor se ridică puțin. A anunțat prin radio că avea de gând să testeze dacă ar avea pe unde să iasă în cazul în care ar fi intrat printre nori – nu își lua niciodată un angajament înainte de a se asigura.

Anticipând succesul, salvamontiștii l-au încurajat.

– Du-te, du-te, du-te!, țipau cei șapte salvamontiști, ridicându-l pe Morley de mânerele sacului termic și alergând cu el 150 de metri în josul rampei de zăpadă. Morley tresărea de durere, așa cum era împins și răsucit în aer, însă nu îi păsa. Se mișca.

Murray a descris un cerc, ieșind prin crăpătura dintre nori.

– OK, a anunțat el. Vin! I-a văzut pe salvamontiști mai jos făcându-i cu mâna și strigând bucuroși.

În timp ce Murray se rotea în aer, echipa îl pregătise pe Morley. L-au ridicat la nivelul umerilor, împingându-l spre ușile deschise ale elicopterului, de unde a fost preluat de Jones și Danks. Murray s-a înălțat cu ușile încă deschise. Tocmai trecuse de ora 15.00.

Euforia lui Morley la gândul că se afla în sfârșit în elicopter a înlăturat orice urmă de disconfort. Echipa de salvare striga bucuroasă: „Subiectul a părăsit locul!“, prin stația de radio. Însă Murray nu sărbătorea încă. Norii se închiseseră la loc. Nu mai putea vedea în jos, înspre Indian Arm. Se temea că va trebui să aterizeze în apropiere de Lacul Theta și că vor rămâne încă trei oameni și un elicopter blocați pe munte.

A înconjurat o vale și, spre ușurarea sa, norul s-a risipit îndeajuns, iar el a zărit o cale de acces.

– Putem pleca, a transmis el prin radio.

În mai puțin de trei minute, după o scurtă oprire pe un banc de nisip pentru a închide ușile, au aterizat în Parcul Waterfront, din nordul Vancouverului. Morley a fost transportat cu o ambulanță care îl aștepta, fiind dus la Spitalul Lions Gate.

Înapoi pe munte, echipa din apropierea Lacului Theta a părăsit tabăra, ascunzându-și echipamentul, cu excepția celui mai important, și urcând pe drumul croit de specialiștii în avalanșe până când au întâlnit echipele cu corzi. Până la ora 6.00, toți cei 60 de salvamontiști se aflau în siguranță, departe de munte. Însă a durat cinci zile până când vremea s-a îmbunătățit îndeajuns pentru ca salvamontiștii să poată urca și recupera echipamentul abandonat.

Aprinzând radioul și ascultând știrile în timp ce se întorcea acasă din excursia sa pe munte, Chesterton a țipat de bucurie auzind că Morley fusese în sfârșit salvat.

Morley își rupsese nasul, coastele și umărul drept și, de atunci, nu a mai lucrat sau condus și a rămas cu o mobilitate redusă a părții superioare a corpului. Nerăbdător să se întoarcă în munții săi dragi, a plecat într-o primă expediție – un traseu simplu, împreună cu Chesterton, la mijlocul lui mai. La câteva zile după expediție, o tomografie computerizată a scos la iveală o fractură între două vertebre ale gâtului. Ca urmare, Morley a suferit o operație pentru sudarea celor două vertebre. A urmat o recuperare lentă și îndelungată.

Nu va uita niciodată cât de aproape a fost de lumea civilizată, și totuși atât de departe, și nici efortul depus de toți cei care au muncit asiduu trei zile pentru a-l aduce acasă.

* trekking - „fratele“ mai mic al alpinismului clasic și constă în drumeții pe trasee montane

Vote it up
36
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza