Stela Popescu: Am făcut și mâncare de fasole

Cine ar realiza un sondaj al celor mai iubiți actori din România ar regăsi-o cu siguranță pe Stela Popescu pe primele locuri. Simbol al feminității fără vârstă, a șocat prin ultimul ei rol. În serialul Aniela, apare așa cum puțină lume o știe : fără farduri, în pielea unei țărănci
 

Reader’s Digest:
Toată lumea vă admiră pentru energia și vitalitatea de care dați dovadă la 74 de ani. Care vă e secretul?

Stela Popescu:
Nu e niciun secret, am moștenit de la părinți o anumită vitalitate și rezistență, pe care li le-a dat natura. Și apoi, contează și că sunt mulțumită de ceea ce fac și nu-mi doresc mai mult decât pot. Sunt fericită că sunt sănătoasă și profesia îmi dă satisfacție, și atunci nimic nu mă stresează, așa că nu am de ce să nu fiu un om deschis.

RD:
Cum ați evoluat ca artist și ca om, de la rolul Coanei Chirița, la absolvirea Institutului de Teatru, în ‘59, la Coana Chiva de azi, din Aniela?

SP:
Am trecut prin foarte multe ipostaze de-a lungul carierei, deoarece teatrul de revistă mi-a dat ocazia să joc nenumărate tipuri umane, am acumulat experiență și atunci ajungi să fii autentic. Acum am o experiență de 50 de ani, nu mi se pare complicat să fac astfel de roluri și oricum mereu am fost bucuroasă să joc caractere, roluri de compoziție, nu „doamne bine“. Coana Chirița era mai înapoiată mintal, o femeie preocupată de lucruri ușoare. Coana Chiva e puternică, are un caracter mai ferm, e avidă de avere, are o minte ascuțită, îi transmite fiului ei dorința de a se realiza, vine dintr-un mediu simplu, iar fandoselile nu o impresionează, nu aderă la ele și le taxează mereu. E o femeie dintr-o bucată. Cele două se aseamănă doar că vorbesc moldovenește.

RD:
Dacă ați da timpul înapoi, ce ați alege acum: o viață de familie tihnită sau succesul de pe scenă?

SP:
Părerea mea e că poți să fii un artist extraordinar și să ai o viață liniștită de familie. Am avut o căsnicie feri- cită, o viață de familie bogată și mi-am urmărit și profesia, în același timp. Depinde de alegerile pe care le faci în viață, pe cine iei de bărbat, de cât de mult te sprijină în ceea ce faci. Sunt multe căsnicii în teatrul românesc, multe exemple de familii perfecte. Oamenii divorțează și nu se înțeleg indiferent de domeniul în care profesează, și nu se întâmplă la artiști în mod special, e ceva omenesc. Ce înseamnă, de fapt, o viață de familie tihnită? Să stai acasă și să faci mâncare de fasole? Am făcut și asta. Dacă ar fi să o iau de la început, aș face aceleași alegeri.

RD:
Ați fost cenzurată înainte de ‘89?

SP:
Toți am fost cenzurați. Nu ieșea niciun spectacol dacă nu era văzut în prealabil de o comisie. Textele care vorbeau despre sistem erau tăiate. Iar noi ori le săream la vizionare și le spuneam doar la spectacol, ori le ziceam atât de repede încât să nu înțeleagă ce am spus și atunci aveam șansa să fie trecute cu vederea. Dar aveam spioni și la spectacole. Însă, din fericire, aflam de la unul sau altul și scoteam textele. Și eram oricum bucuroși că Ceaușescu nu venea niciodată la teatru, ăsta era norocul nostru. Textele erau făcute de bărbatul meu, care spunea lucruri grave, pe care le prindeai doar dacă erai deștept. Și atunci am descoperit că românii sunt foarte deștepți. Spre exemplu, atunci nu se mai găsea nimic în cofetării, doar biscuiți și borcane de compot. Și aveam un număr a cărui concluzie era că am ținere de minte. Mai întâi, spuneam că „am fost la cofetărie și am găsit sarailii, amandine, savarine…“ și enumeram multe feluri de prăjituri extraordinare, care nu se mai găseau… Și încheiam cu „hai că am ținere de minte“.

RD:
V-ați născut într-un orășel din Basarabia. Ce amintiri aveți din copilărie?

SP:
Când aveam cinci ani, tatăl meu a fost deportat, așa că imaginile legate de părinți sunt până la această vârstă. Îmi amintesc că tata era învățător, se ducea la vânătoare, unde prindea iepuri, mama îi pregătea sendvișuri, iar el păstra o bucățică din pâine și mi-o aducea când se întorcea și îmi spunea că e de la iepure. Se făceau petreceri multe, doamnele se întreceau să își gătească casa, brodau și ne îmbrăcam în costum național.

RD:
Ce diferențe sunt între „femeia modernă de azi“ și Stela Popescu?

SP:
Eu nu țin la ieșirile în public, la imagine, mă îmbrac cum mă simt bine, nu fac eforturi să stau de vorbă cu oamenii la evenimente, unde totul e formal. Eu lucrez mult, nu am timp de întâlniri mondene, iar când ajung la coafor e zi de sărbătoare, însă trebuie să o fac, pentru că am spectacole. Totuși, nu îmi permit să ies neglijentă, sunt actriță, iubesc moda, dar nu apuc să port rochiile la modă. Iar munca îmi dă o satisfacție atât de mare, încât nu am nevoie de alte lucruri complementare.

RD:
Dețineți o colecție de peste o sută de perechi de pantofi. Ce înseamnă pantofii în viața unei femei?

SP:
Mult. Linia frumoasă a picioarelor și pantoful sunt unele dintre cele mai sexy elemente ale femeii. Un picior frumos, încălțat cu un pantof frumos, atrage imediat privirea.

RD:
Ștefan Bănică, Alexandru Arșinel – cine v-a marcat mai mult?

SP:
Cu amândoi am colaborat foarte bine. Însă cu Bănică am jucat opt ani, pe când cu Arșinel 30 de ani, așa că am mult mai multe amintiri și succese în comun cu Arșinel. Bănică avea o anumită originalitate, nu semăna cu nimeni, era un actor foarte special.

RD:
Ați înfiat o fată, aveți nepoți. Cum sunteți ca mamă și bunică?

SP:
Avea deja 17 ani când am înfiat-o, venea din Cehoslovacia. Ne-am înțeles perfect din prima clipă, am tratat-o ca pe o soră mai mică. Este o fire interesantă, o fată care nu profită de faptul că e fiica Stelei Popescu, un copil independent, care a vrut să se realizeze singur. Este profesor la UNATC, la regie de film. Nepoata are 24 de ani, a terminat Regia și face parte dintr-o dinastie de artiști și regizori numită Maximilian. A luat deja trei premii internaționale de regie de film: Cinemaiubit, Next și la TIFF, la categoria scurtmetraj. Nu multe femei au ajuns cunoscute în regie de film. Sunt foarte mândră de ea. Și o ajut cât pot. Nu am fost o bunică prea bună când era mică, deoarece nu aveam timp să o duc în parc. Dar nu poți să știi, poate a fost mai bine așa.

Vote it up
62
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza