Singuri pe ocean

 

– Valul!!!

În iahtul lustruit ridicat de valurile imense ale Oceanului Indian, Libi Belozersky auzi strigătul de alarmă şi se uită înapoi. Un val de apă albastră înalt cât o casă acoperea cerul. Tânăra de origine israeliană de 27 de ani care conducea ambarcațiunea se prinse bine cu mâinile şi se pregăti pentru ce avea să urmeze.

Însă iahtul GiGo2, de 16 metri înălțime, tocmai pentru asta era făcut. Se repezi către vârful furios al valului şi alunecă pe partea cealaltă, lăsând în urmă o mare de spumă. La timonă, chipeşul căpitan italian, Pierpaolo Mori, de 34 de ani, lovi zgomotos podeaua.

– Hai, GiGo, du-ne acasă!, strigă el.

Libi i se alăturase lui Pier în călătoria pe Marea Caraibelor. Navigau în jurul lumii cu iahtul rapid şi performant al unui fabricant italian, întâlnindu-se cu acesta în porturi exotice pentru croaziere locale. Traseul urmat i-a purtat de-a lungul Pacificului şi în jurul regiunii superioare a Australiei până în Insulele Maldive. Cele cinci zile de la plecarea din portul Malé şi drumul până în Eritrea, pe Marea Roşie şi prin Canalul Suez, au fost dure. Luptau cu vânturile furioase care băteau din față.

În această de zi de 24 septembrie 2007, priveau apusul şi mâncau nişte ton pe care îl prinseseră chiar ei. Se cunoscuseră în 2005, în timp ce navigau pe Atlantic. Libi lovi uşor podeaua cu palma.

– Nu-i aşa că-i grozav să navighezi un vas în care ai încredere?, întrebă ea.

Pierpaolo, care condusese echipaje şi fusese comandant de iahturi încă din tinerețe, când locuia în Sestri Levante, lângă Genova, afişă zâmbetul unui bărbat fericit.

Privind către miazănoapte, Libi era atât de fermecată de strălucirea stelelor şi de valurile sălbatice, încât se hotărî să-l lase pe Pierpaolo să se mai odihnească încă 30 de minute. Câteva clipe mai târziu, se auzi un sunet asemănător unui arc desprins: „Ping!“.

Libi privi în sus: velatura părea în regulă. Se uită peste bord: în apă nu se vedea nimic. În cabină, Pier îşi puse ochelarii şi urcă scările dintr-o săritură.

– Am lovit ceva?, întrebă el.

– Nu, aş fi simțit.

Pier ridică din umeri. Vasul gonea mai departe şi nimic nu părea în neregulă. Îşi trase pe el pantalonii galbeni şi geaca pe care le folosea pe timp de furtună şi se duse să vadă ce se întâmplă. Când ajunse la ultima treaptă, vasul se înclină într-o parte ca şi când ar fi fost lovit de un val.

– Chila îl va ridica la loc, spuse Libi. Dar nici nu apucă să termine bine propoziția şi căzu în apă.

Pier văzu catargul şi vela scufundându-se. Vasul se răsturna! Nu mai era timp să ia echipamentul sau să folosească semnalul radio. Se cățără pe punte şi apoi se trezi înotând.

Vasul s-a răsturnat, prinzându-i dedesubt. Ridicându-şi brațele pentru a-şi proteja capul, îşi eliberară calea. Pier îşi smulse hainele pe care le folosea pe vreme de furtună. Îl trăgeau la fund.

– Avem nevoie de barca de salvare!, zise el cu respirația tăiată.

Aceasta se afla într-un sac în spatele cârmei. Libi tăie sforile şi Pier o scoase de acolo. Barca se umflă cu o şuierătură. Pier urcă în ea, după care o apucă pe Libi de mână şi o trase. Se uitară înapoi.

Strălucind în lumina lunii, iahtul avariat era aruncat de valuri. Se vedea elicea. Însă nici urmă de chila de trei metri şi care cântărea patru tone.

Pier trase copertina portocalie a plutei şi blocă astfel accesul către priveliştea îngrozitoare. Trecuseră mai puțin de două minute de când se trezise.

Fără velă, fără motor sau radio,
micuța barcă de salvare se strecura în sălbăticia nesfârşită a apelor învăluite în spumă albă. Vârtejurile violente ale acestora erau mai terifiante decât orice montagne russe. Pier se temea că un val care se sparge ar putea răsturna barca şi ar putea rupe țesătura din care era făcută, aşa că a lansat o ancoră plutitoare, un dispozitiv mic asemănător unei paraşute care să o țină în loc. Frânghia însă se rupse.

Barca avea 1,5 metri pătrați, mai mică decât un pat dublu, cu un acoperiş care abia măsura un metru. Părțile laterale erau făcute din două tuburi umflate, unul deasupra celuilalt. Aerul începuse deja să iasă din ele. Pier găsi o pompă cu burduf şi le umflă din nou, însă scurgerea era constantă şi gravă. Barca lua apă.

Într-o geantă găsiră
un „echipament de supraviețuire“: o torță care se stinse în cinci minute, o trusă medicală de prim-ajutor plină cu apă, o cutie cu rachete de semnalizare distruse, vâsle, o undiță şi 12 litri de apă potabilă în pungi mici de plastic.

Zorile stăteau să apară. Următoarea zi a fost îngrozitor de lungă. Epuizați, uzi şi înfrigurați, cei doi nici nu se mai puteau încuraja unul pe celălalt. Dacă vorbeau, pierdeau prea multă energie. La fiecare 40 de minute, Pier sufla aer în tuburi, în timp ce Libi arunca apa peste bord.

Desfăcură copertina şi se uitară atenți sub barcă. Spre surprinderea lor, zeci de peştişori se agitau în umbra ei, deasupra altor peşti mai mari.

– E o adevărată piață de peşte aici!, spuse Pier.

Pier despachetă undița. Dar cârligul era minuscul şi firul puțin mai gros ca cel de păr. Îl aruncă descurajat.

– Cică e echipament de supraviețuire şi nici măcar de jucărie nu e bun!, spuse furios.

A doua zi, vântul se oprise şi valurile se calmaseră. Libi calcula rezervele de apă.

– Două pungi de apă pe zi înseamnă un sfert de litru pentru fiecare timp de 20 de zile, spuse ea. Era o cantitate mică, mai puțin de jumătate din cât aveau nevoie, însă timpul era prețios.

Libi calcula că, în 20 de zile cu vânt şi curent favorabil, barca ar putea ajunge pe coasta indiană la 800 de kilometri spre est. Când rezerva de apă se va epuiza, ar putea să mai supraviețuiască până la şapte zile înainte de a se întâmpla ce era mai rău.

Înaltă şi subțire, cu trăsături bine conturate şi cu un zâmbet larg care îl atrăgea pe Pier, Libi se mutase cu mama sa în Tel Aviv, din Moscova, când avea zece ani. Cu dorința de a naviga până la Marea Scouts, aceasta şi-a plătit studiile universitare (în Anatomia creierului) predând cursuri despre navigare şi vânzând iahturi peste tot în zona Mării Mediterane.

Din momentul în care au închis fermoarul copertinei, Libi privea numai în viitor. Întoarcerea la trecut era inutilă, gândea ea. Doar gândirea pozitivă îi va salva.

Pier, puternic şi arătos, cu sprâncene negre şi groase, cu maniere alese, era mai pesimist.

– Știi care este problema ta? Paharul tău e întotdeauna pe jumătate plin, îi spuse.

– Când este pe jumătate gol, îl umplu, replică ea.

Cu o constituție solidă, Pier era pragmatic în legătură cu situația periculoasă în care se aflau. Mai târziu, spuse:

– Îți dai seama că am putea muri aici?

– Atât de rău stau lucrurile acum?

– Nu.

– OK, atunci vom discuta despre asta peste două săptămâni, nu înainte, îi spuse Libi.

Deodată, se auzi o bufnitură într-una din părțile laterale ale bărcii. Un peşte zburător se agățase de copertină şi dădea din aripioare. Pier îl prinse şi îl tăie în două. Mirosea urât şi avea un gust groaznic. Libi şi-a luat porția ca pe un medicament, dându-l pe gât cu o înghițitură prețioasă de apă.

Din instinct, Libi începu să se scarpine între omoplați. Umerii şi spatele li se iritară. Ea şi Pier simțiră că iau foc. Libi se dezbrăcă şi văzu că pielea i se iritase adânc din cauza hainelor ude şi a materialului cauciucat dur din care era făcută barca. Se dezbrăcară amândoi, însă acest lucru nu le-a fost de mare ajutor. Suprafața bărcii era ca şmirghelul.

Întreaga noapte a fost o tortură
pentru ei. Erau mereu uzi şi înfrigurați şi trebuiau să-şi schimbe tot timpul poziția, suportând durerea cu dinții încleştați. Pier încercă să-şi amintească versurile unor rugăciuni pe care le învățase când era mic.

În zorii celei de-a treia zile, locurile iritate se inflamaseră de la apa sărată şi se transformaseră în adevărate răni. Pier găsi nişte dezinfectant în trusa de primajutor. Îşi umeziră unul altuia pielea cu vată. Era cel mai plăcut moment al zilei.

Singurul lucru pe care reuşiseră să-l salveze când se scufundase vasul era un tranchet mare, un fel de balon umflat de formă cilindrică din plastic. S-au întins pe rând cu fața în jos deasupra tranchetului, uscându-şi astfel pielea la soare.

Un pescăruş alb cu negru a apărut brusc din cer şi s-a aşezat, în mod incredibil, la doar câțiva centimetri de mâna lui Libi. Aceasta l-a prins de gât.

– Am prins pasărea! strigă ea. Și acum ce fac?

– Omoar-o!

– Cum?

Pier a arătat spre mare. Ea a scufundat pescăruşul sub apă fără să cedeze sforțărilor păsării. A fost cel mai îngrozitor moment din viața ei. Tremurând, i-a întins trupul fără vlagă lui Pier care i-a scos pieptul cărnos. Libi şi-a înghițit dezgustată porția.

– Voi fi vegetariană tot restul vieții, spuse ea, afişând o grimasă.

În a cincea zi pe la amiază,
Pier simți o vibrație în locul unde îşi sprijinea capul. Se ridică şi se uită în larg. Un vas de culoare verde încărcat cu containere se îndrepta către ei. Pier luă repede o rachetă de semnalizare. La 200 de metri distanță de vas aprinse racheta. Aceasta se înălță spre cer, însă nimeni nu apăru pe punte. Vasul şi-a continuat drumul şi a dispărut.

– Nu contează, un semn bun, spuse Libi. Înseamnă că nu suntem departe. Ne aflăm pe un traseu de navigație.

Avea dreptate. Imediat după aceea apăru un cargobot vechi şi ruginit care se apropie chiar mai mult de ei. Pier aprinse o altă rachetă şi Libi lansă un foc care făcea un nor de fum portocaliu.

Vasul îşi continuă însă drumul.

În a şasea zi au prins încă o pasăre. Apărură mai mulți peşti zburători. Niciunuia dintre ei nu îi era foame. Creierul le spunea să mănânce, dar stomacul era nepăsător şi înghițirea cărnii crude reprezenta un adevărat efort.

Pierderile de aer erau din ce în ce mai mari, fiind nevoiți să sufle de 100 de ori pentru a le compensa. Limbile li se umflară şi organismul le slăbi. Nu mai aveau decât jumătate din rezerva de apă.

Nopțile păreau că nu se mai termină. Nu puteau nici măcar să se consoleze unul pe altul ținându-se de mână din cauza nevoii constante de a-şi schimba poziția. Pier începu să creadă că barca era un obiect infernal special conceput pentru a le oferi o moarte lentă.

În dimineața celei de-a noua zile, Libi rulă copertina pentru a lăsa să intre razele soarelui şi zări ceva la orizont. Era fum.

– Poate că e un vas în flăcări, spuse Pier.

– Norocul nostru!, răspunse Libi.

Ca un miraj, la orizont apăru un obiect care aducea cu o uzină plutind pe apă. În fața ei era un punct negru. Era remorcherul belgian Alphonse Letzer, care trăgea un vas de pozare a conductelor din Panama.

– Este mare şi se îndreaptă în direcția noastră, spuse Pier.

Neîndrăznind să spere, naufragiații priveau cele două vase aflate la câțiva centimetri depărtare unul de celălalt. Amândoi făceau semne cu mâna şi strigau. Remorcherul încetini şi câțiva oameni apărură pe punte.

– Puteți înota?, întrebă unul din ei.

Imensul vas negru se apropie şi mai mult. Pier sări în apă. Crezând că Libi e cu el, se îndrepta înotând către vas. Dar Libi îşi adusese aminte că trebuie să se îmbrace.

Cei 12 bărbați de pe vas care se îndreptau spre India i-au primit călduros. Un medic le-a îngrijit pielea iritată şi crăpată. Conform hărților de la bordul vasului salvator, mica barca străbătuse aproape 240 de kilometri.

A doua zi era ziua de naştere a lui Pier şi echipajul a dat o petrecere în cinstea lui.

– Fie ca toate zilele tale de naştere să fie la fel de fericite ca aceasta, i-a urat Libi, îmbrățişându-l.

La cinci zile de la salvarea lor,
un vas al Pazei de Coastă din India i-a adus la țărm, de unde au luat avionul către casă. Libi şi-a reluat studiile universitare şi amândoi şi-au găsit o slujbă de comandant de iaht în Tel Aviv. Cei doi plănuiesc să organizeze o serie de conferințe despre siguranța pe mare.

– Pe mare nu poți fi niciodată îndeajuns de atent. Nu se ştie niciodată când te poate aştepta o surpriză, spun ei.

Vote it up
23
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza