Sidebar: Oare s-ar râde de asta şi în Minsk?

 

Românilor şi ruşilor le place negru. Britanicii îl servesc sec. Spune-mi ce fel de umor îţi place, ca să-ţi spun cine eşti

Alison Mutler,
şefa biroului românesc al agenţiei de presă Associated Press (AP), şi-a dat odată întâlnire la Bucureşti cu un kazah care lucra la filiala din Kazahstan a faimoasei firme de audit în afaceri PriceWaterhouseCoopers. Era o persoană foarte educată, un tip cu o slujbă de top, născut şi crescut în fosta republică sovietică. După ce relaţia lor a depăşit faza formală, acesta i-a spus serios: „Eşti prima femeie europeană cu care ies în oraş. Credeam că europencele sunt mai reci. Dar tu eşti atât de caldă!“. „Ei, da, e foarte cald afară, ce să-i faci?“, a încercat ea să dea un ton mai relaxat întâlnirii. „Dar eu mă refeream la căldura sufletului tău“, a insistat el. Ea îşi aminteşte: „El dramatiza prea mult momentul, în timp ce eu încercam să destind atmosfera“.

Ca cetăţean britanic care trăieşte de ani de zile într-o ţară est-europeană ca România, Mutler se teme că în ţările din Asia post-sovietică (şi nu numai) simţul umorului e total diferit. „Eu, una, nu pot să trăiesc fără să glumesc. Asta face viaţa mai uşoară. Cum spune şi o zicală britanică, umorul e chestie serioasă!“, mai spune ea. Despre umorul românesc, şefa biroului AP crede că seamănă mult cu cel britanic. „Singura diferenţă e că românii preferă mai mult umorul negru, iar britanicii pe cel sec. Dincolo de particularităţi, cu românii mă simt mereu pe aceeaşi frecvenţă când glumesc“, spune Mutler.

Despre umorul american, Roger Axtell, autorul cărţii Do’s and Taboos of Humor Around the World (Uzanţe şi tabuuri în umorul din lume),
spune: „Nu merge bine la export. E prea bazat pe jocuri de cuvinte, prea copilăresc sau prea specific, aşa că reacţia e doar o privire perplexă“.

Când vine vorba de ceea ce consideră amuzant, pe britanici, aliaţi politici de nădejde ai americanilor, îi desparte de cei din urmă mai mult decât un ocean. Britanicii preferă stilul sec. Jessica Milner Davis, de la Australasian Humour Studies Network (Reţeaua de Studiere a Umorului din Regiunea Australiei şi Asiei), îşi explică aceasta prin faptul că britanicii se simt percepuţi de toată lumea ca o adunătură de condescendenţi nesuferiţi şi vor să se conformeze acestei imagini.

Nu există comici mai seci decât englezii din grupul Monty Python. Ca şi strămoşii lor, sunt pedanteria şi înfumurarea întruchipate. Milner Davis explică: „Încă din secolul al XVIII-lea, lordul Chesterfield îi scria fiului său: «Îmi doresc din tot sufletul să fii adesea văzut zâmbind, dar niciodată râzând. E un lucru aşa de josnic şi degradant să râzi! Ca să nu mai zic de sunetul dezagreabil făcut şi de şocanta deformare a feţei pe care o prilejuieşti!»“.

Şi nemţii tind să fie rezervaţi în public. Întrece-te un pic cu gluma şi s-ar putea să te loveşti ca de zid. Aşa a păţit Joe Sharkey, autorul unor scrieri de călătorie, în zona de restaurante a mall-ului KaDeWe din Berlin. „Prietenul meu, Chris, şi cu mine eram într-un tur de degustare de cârnaţi împreună cu un neamţpe care îl poreclisem Herr Schnitzel. Părea că nu se mai termină şi toţi vroiam să scăpăm mai repede din povestea asta“, îşi aminteşte Sharkey.

L
a un moment dat, pentru a mai destinde atmosfera, Chris a luat o farfurie cu cârnaţi şi a dus-o la masa unor doamne care îşi beau ceaiul, spunând: „Poftim, asta s-ar putea să vă placă“. Nu s-au amuzat deloc. „Acum avem ce mânca în Germania“, i-au răspuns ele indignate.

La polul opus este China. Umorul, la fel ca întreaga lor ţară, are o istorie foarte veche, spune Joe Wong, un artist de stand-up comedy din Boston care a emigrat din Beijing în 1994. Încă se spun glume din timpul dinastiei Ching, din 1644“, spune el. „În Statele Unite, nu spui niciodată glumele altuia.

În China, însă, nu contează dacă ceva e depăşit sau s-a mai spus“, zice Wong. Şi asta pentru că publicul chinez apreciază mai mult tehnica decât caracterul de actualitate. „Comedianţii chinezi trebuie să spună bine lucrurile, să cânte bine, să facă exerciţii de dicţie. E aproape un vodevil“.

Uneori, umorul este doar reversul amuzant al tabuurilor. Este fără îndoială posibil, la urma urmelor, ca obsesia americană pentru glume triviale şi perne pârţâitoare să-şi aibă originea în microfobia lor adânc înrădăcinată. Valabil şi pentru politeţea canadiană, nu? „Merge mână în mână cu gena umorului canadian“, spune Tim Long, scriitor crescut în Ontario care locuieşte în Los Angeles şi a scris pentru sitcomul de animaţie Familia Simpsons.
„Umorul este forma politicoasă – sau de fătălău, ar spune unii – prin care reacţionezi la agresiune. Dacă eşti o ţară puternică şi insolentă, ca SUA, şi te calcă pe nervi o alta, pui armata pe ea. Dacă eşti o ţară politicoasă şi fără putere, cum ar fi Canada, şi o altă ţară te scoate din minţi, le spui că acolo sunt nişte ţărani graşi şi că bancnotele lor nu se deosebesc între ele.“

Dacă vrem să vedem
cum sunt depăşite tabuurile, să privim spre Japonia. În public, japonezii respectă cu stricteţe convenţionalitatea şi protocolul şi evită să umilească pe cineva. „Japonezii au o vorbă, warai no ba,
despre locul şi timpul potrivite pentru a râde“, explică Milner Davis. „Trenul, strada, biroul şi chiar propria casă s-ar putea să nu fie warai no ba
“. Dar la televizor se poate râde cât cuprinde. Imaginează-ţi cel mai jenant concurs posibil! Să ştii că sunt şanse ca un producător japonez de televiziune să fi convins deja nişte fraieri să participe!

O nebunie recentă este fotbalul cu binocluri. Ideea e, după cum îi spune şi numele, ca jucătorii să poarte binocluri, ceea ce îi face să aibă un câmp vizual total anormal. Pentru că jucătorii abia dacă pot vedea mingea, ei lovesc în gol în loc să şuteze şi se împleticesc pe teren.

Probabil că te vei amuza să vezi aşa ceva. De altfel, canalul american de televiziune ABC contează pe aceasta, creând un reality-show comic, I Survived a Japanese Game Show (Am supravieţuit unui joc televizat japonez).

Dincolo de diferenţele de umor din lume, sunt totuşi lucruri amuzante oriunde: de exemplu, a vedea pe cineva care pică-n nas. O altă sursă de umor sunt şi relaţiile de familie. Tim Long, scriitorul de la Familia Simpson,
serialul animat care s-a difuzat în peste 60 de ţări, spune: „Fiecare crede că părinţii lui sunt un fel de idioţi ca Homer şi Marge Simpson şi fiecare e convins în adâncul lui că este fie prea deştept, ca Lisa, sau prea cool pentru familia sa, ca Bart Simpson. Totuşi, oamenii au grijă de familiile lor. Chiar dacă relaţiile dintre ei devin tensionate, ele nu se rup“.

Şi exasperarea faţă de
acţiunile guvernului intră în galeria comicului universal înţeles, dar dreptul de a ridiculiza sau a satiriza guvernul nu este universal. „Politicienii chinezi nu şi-ar începe niciodată discursul cu o glumă, în stilul american“, explică Wong. „Şi nimeni nu face vreodată glume despre politicienii chinezi. Un desen nevinovat cu fostul preşedinte Deng Xiaoping a făcut mare vâlvă. Toată ţara a fost şocată.“

În Statele Unite, comedianta Wanda Sykes poate sta la doi paşi de preşedintele Obama, glumind pe seama lui, dar comicii din alte ţări şi-ar risca viaţa dacă ar face acest lucru. În 2006, Walid Hassan, starul show-ului irakian de divertisment Caricature,
a fost împuşcat în Bagdad. În Liban, comediantul Charbel Khalil a fost ameninţat în repetate rânduri şi a trebuit să fugă din ţară până la încetarea ameninţărilor. În iunie 2008, după ce un ciclon a devastat o mare parte din Myanamar (Birmania), comediantul Zarganar a fost reţinut pentru că a atras atenţia asupra lipsei de reacţie a guvernului. Acum ispăşeşte 35 de ani de închisoare. „Din păcate, societatea scoate castanele din foc cu mâna comedianţilor“, spune Milner Davis.

Aşa că, data viitoare
când ieşi din ţară, evită glumele care lasă loc de interpretări. Fără a descifra umorul scris în ADN-ul unei naţii, nu-i poţi înţelege pe deplin cultura.

„Zâmbetul şi râsul te pot include sau exclude din societate“, spune Milner Davis.

„Dar ce bine e când reuşeşti, în fine, să te integrezi!“

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza