Sarajevo revine la viață

 

Într-o dimineață însorită de duminică,
prietenul meu, Senad Slatina, mă însoțea prin mulțimea de pietoni de pe bulevardul principal din Sarajevo. Turişti australieni, cerşetori țigani, femei islamice cu capul înfăşurat în şaluri, trupe ale Uniunii Europene în uniformă şi veşnicii musulmani bosniaci, tineri şi frumos îmbrăcați, se plimbau pe lângă edificiile europene cu turnuri şi cupole din secolul al XIX-lea. Dincolo de magazinele de înghețată înghesuite pe strada cunoscută sub numele de Colțul Dulce, drumul se îngustează, dând într-o alee pietruită de doar patru metri lățime. Dintr-o Vienă habsburgică trecem brusc în Imperiul Otoman: case cu acoperişuri din țiglă cărămizie care se desprinde, artizani care confecționează obiecte din alamă, standuri turceşti cu cafea; minarete şi moschee din piatră.

Imaginea mă uimeşte. Cu nici măcar un deceniu în urmă, orașul era scena unui război nimicitor. Acest cartier vechi de-a lungul râului Miljacka a fost ținta lunetiştilor sârbi, tirurile de mortiere au distrus dealurile verzi ce străjuiau oraşul, iar morții erau îngropați cu sutele în fiecare săptămână în parcul Kovaci, un cimitir aflat în partea de sus a străzii. Astăzi, toate acestea par un vis urât. Violența etnică nu mai există în Bosnia şi Herțegovina de ani de zile, iar Sarajevo a revenit la viață. Mulțimea ahtiată după cumpărături scotoceşte după covoraşe şi tricouri, turiştii americani sorb o ceaşcă de cappuccino şi răsfoiesc ziarul Herald Tribune, copiii localnicilor aleargă pe străzi cu înghețată în mâini. E ca într-un cartier de cumpărături din orice oraş european.

Sarajevo a devenit din nou o atracție pentru amatorii de istorie prin arhitectura şi atmosfera sa, care amintesc de succesiunea conducătorilor săi: otomani, prinți habsburgi, regele sârb Alexandru, după Primul Război Mondial şi comunişti, care au preluat conducerea după ocupația nazistă din al Doilea Război Mondial. Poate că cel mai uimitor lucru este că se află pe o falie istorică şi geografică: în doar câțiva paşi am reuşit să străbatem o zonă de separație culturală şi religioasă pe care nu o întâlnim în niciun alt oraş, de la o Europă dinamică la o Asie nemuritoare, de la vestul creştin la estul islamic.

Dar incursiunea în bogata moştenire religioasă şi culturală a oraşului Sarajevo nu îl impresionează pe Slatina, un consultant politic şi fost jurnalist în vârstă de 41 de ani. Toate acestea îi trezesc amintiri dureroase. Deși îi place să se bucure de atmosfera otomană, mărturisește: „Am prins dezgust pentru religii din cauza războaielor purtate în numele acestora“.

Timp de peste cinci secole,
Sarajevo a fost faimos pentru toleranța sa etnică şi religioasă. Asta l-a și atras pe Slatina acum 16 ani. Fondat de un general turc pe malurile râului Miljacka în 1461, oraşul a fost capitala provinciei Bosnia condusă de otomani, în inima Balcanilor, între Serbia ortodoxă la est şi Croația romano-catolică la nord şi vest. Musulmani, croați, sârbi şi evrei au locuit împreună în armonie în acest amestec balcanic, sub conducerea otomanilor şi a succesorilor lor habsburgici. După al Doilea Război Mondial, mareşalul Josip Broz Tito, revoluționar comunist, a ținut Bosnia şi Herțegovina unite cu alte state cu etnii diferite, Serbia, Croația, Macedonia, Slovenia şi Muntenegru, într-o mare țară, Iugoslavia, prin impunerea unei ideologii de „unitate şi frăție“.

Moartea lui Tito în 1980, și ascensiunea la putere a lui Slobodan Milosevic au grăbit izbucnirea revoltei violente din Iugoslavia. Milosevic, de origine sârbă, și-a consolidat puterea exact când Zidul Berlinului se prăbuşea şi când Europa de Est se dezbăra de cătuşele regimului comunist. Febra naționalismului şi a independenței a cuprins mai multe republici din Iugoslavia. Milosevic, numit în 1989 preşedinte al Republicii Serbia, statul dominant al Iugoslaviei, i-a îndemnat pe sârbi să formeze enclave etnice într-o țară dezbinată.

Slatina, care a copilărit într-o regiune musulmană a Serbiei, a trecut fraudulos frontiera spre Sarajevo în martie 1992, pentru a nu fi luat în armata iugoslavă. Cu musulmani (50% din populație), sârbi (32%) şi croați (12%), Bosnia-Herțegovina şi capitala acesteia au reprezentat un model de coexistență paşnică. Dar Slatina nu-şi alesese bine perioada. După destrămarea Iugoslaviei, nicio altă republică nu era mai predispusă la separare, teamă şi violență. În aceeaşi lună, Bosnia-Herțegovina şi-a declarat independența. Sârbii din republică au refuzat să accepte guvernul condus de musulmanul Alija Izetbegovic şi au declarat război pentru dreptul de a se autoguverna. Sârbii bosniaci au asediat Sarajevo.

În următorii trei ani şi jumătate, aceştia au tras peste un milion de proiectile în oraş, omorând 12.000 de oameni. Slatina locuia în beciul unui bloc şi făcea incursiuni prin oraş în calitate de reporter de televiziune. A învățat să gătească folosind ulei de motor. „Îl fierbeai pe aragaz şi substanțele otrăvitoare se ridicau la suprafață. Le luai cu o spumieră şi puteai folosi restul“, spune el. Odată s-a ghemuit cu un vecin într-un colț în timpul unui bombardament, încercând să se hotărască dacă să treacă strada sau nu. El a fugit, vecinul a stat pe loc. „O bucată de şrapnel l-a lovit în gât.“

Drumul de întoarcere din iad
s-a deschis în decembrie 1995, când liderii sârbi, croați şi bosniaci, împreună cu Milosevic, au semnat Acordul de la Dayton. Conform acestuia, Bosnia şi Herțegovina erau împărțite în două entități: Federația Bosnia şi Herțegovina (croați şi musulmani bosniaci) şi Republica Sârbă Bosniacă, Sarajevo rămânând capitala celei dintâi. Acest aranjament delicat i-a ținut departe pe antagonişti, pe domeniile lor semiautonome dar, pe termen lung, nu a realizat mare lucru. În 2000, când am făcut o vizită în calitate de şef al biroului Newsweek din Berlin, pentru a vedea cât de mult evoluase reconcilierea, o mare parte din Sarajevo era încă sub moloz, oamenii încercau să vadă dincolo de o graniță etnică neclară, iar „turism în Sarajevo“ părea un oximoron ridicol.

Opt ani mai târziu, viața aici pare incredibil de frumoasă. Un val de investiții europene în domeniul bancar, al energiei hidroelectrice, hotelier şi al restaurantelor a transformat Sarajevo într-unul din cele mai dinamice oraşe mici de pe continent, cu o populație de 400.000 de oameni. Se construiesc mall-uri şi clădiri de birouri. Parlamentul, cândva o ruină ciuruită de gloanțe, a fost reconstruit. O nouă ambasadă americană se înalță unde pe vremuri se afla o baracă a armatei iugoslave. Oraşul care simboliza cândva o încercare de „purificare etnică“ îşi recâştigă identitatea multiculturală şi multietnică.

Inima zonei musulmane din Sarajevo, Piața Porumbeilor, care dă spre moschee, spre minaretele cu vârfuri ascuțite ca sulița şi, în depărtare, spre munții acoperiți de arțari, a fost ținta artileriei sârbe, care o considera reprezentativă pentru statul islamic pe care liderii Bosniei şi Herțegovinei ar fi vrut să-l fondeze. Izetbegovic, primul preşedinte al Bosniei şi Herțegovinei, a insistat ca republica să rămână democrație multietnică. Astăzi, piața este invadată de magazine de suveniruri pline până la refuz cu tricouri de fotbal din Bosnia şi Herțegovina şi cu vederi din Sarajevo. Chiar şi umorul a revenit. Pe un tricou sunt imprimate cu autoironie cuvintele: Sunt islamic. Nu intrați în panică.

Pe Strada Kazandziluk (Strada Arămarului), un drum plin de curbe, artizanii lovesc în plăcuțe de alamă şi ibrice de ceai pe cioturi de copac. Intrăm în Monica Han, un fost caravanserai cu două etaje, şi ne trezim într-o curte fermecătoare cu magazine de covoare de jur-împrejur. Ne oprim la un stand în aer liber pentru a servi o cafea turcească în cupe mici din argint, cu o bucată de rahat turcesc în formă dreptunghiulară de culoarea şofranului şi smreka, un suc acrişor făcut din fructe de ienupăr.

La opt seara, când ne duceam să cinăm, străzile forfoteau de oameni. Eram martorii ritualului estival de seară din Sarajevo, un eveniment sincronizat care începe cu o oră de plimbare pe Bulevardul Ferhadija, urmat de o noapte petrecută în restaurante şi cluburi. Ne oprim la Hacienda, un local Tex-Mex cu spațiul de mese de la etaj luminat de lumânări, unde întâlnim o mulțime de cupluri tinere şi trei nemți în uniforma forțelor militare ale Uniunii Europene – un efectiv de 2.200 de militari ce a preluat, în 2004, misiunea de menținere a păcii în Bosnia şi Herțegovina. Acțiunea reală are loc la parterul barului: formația Radiohead se aude cântând şi cel puțin 300 de oameni înghesuiți în camera plină de fum îşi sorb cocktailurile. „Este o experiență cu totul nouă“, strigă o femeie într-o fustă scurtă de piele, încercând să acopere zgomotul. Prietenul ei adaugă: „Mulți încă ne mai amintim de vremea când trăiam din ajutoarele aruncate din avion de ONU“.

La un deceniu după război,
oamenii îşi reiau preocupările culturale. Oraşul se poate lăuda cu o scenă activă de teatru şi în fiecare an festivalul local găzduieşte piese ale trupelor de teatru venite din Turcia, Marea Britanie, Slovenia, Rusia şi din alte zeci de țări. Orchestra Simfonică şi Opera din Sarajevo evoluează. O surprinzătoare renaştere a cunoscut cinematografia. Într-o după-amiază cu burniță, mă plimbam pe malul râului Miljacka, îndreptându-mă spre fostul centru cultural al armatei iugoslave, o vilă în stil habsburgic de culoare galbenă pe care gloanțele au lăsat urme. Clădirea, situată imediat la ieşirea din Oraşul Vechi, găzduieşte Festivalul de Film din Sarajevo, care a debutat în 1995, devenind între timp principalul eveniment cultural al verii. O trupă de jazz cântă. Chelnerii se strecoară printre distribuitori de film, actori şi regizori, servind un chardonnay sloven deloc rău la gust. Distribuitorii olandezi de film se adună în jurul unei tinere regizoare al cărei film, Grbavica, filmat în Sarajevo chiar după război, a câştigat Ursul de Aur în 2006 la Berlin. Nick Nolte, Emily Watson şi Bono sunt în oraş şi fotografii încearcă să-i vâneze.

Turiştii sârbi se îngrămădesc în oraş – pentru o plimbare prin Oraşul Vechi, pentru a se ruga în vechile biserici ortodoxe şi pentru a degusta bucate din bucătăria bosniacă. Însă sârbii nu au fost convinşi uşor să locuiască din nou în oraş, în ciuda eforturilor liderilor islamici de „promovare a toleranței“. Până la sfârşitul războiului nu mai rămăseseră decât câteva mii de sârbi. Locurile de muncă pe care oraşul dominat de musulmani le oferă sârbilor sunt încă puține, în ciuda legislației prin care se impune instituțiilor publice revenirea la acelaşi amestec etnic de dinainte de război.

Într-o seară, am fost împreună cu Slatina să cinăm la Libertas, unul din cele mai bune restaurante pescărești din Sarajevo, însoțiți de o croată care lucrează la departamentul de ştiri al unei televiziuni locale şi de prietena ei, o sârboaică bosniacă de 40 de ani care se mutase înapoi în oraş după ce stătuse zece ani în Germania. Acum şase ani, nimeni nu şi-ar fi putut imagina o astfel de scenă: o sârboaică, o croată şi o bosniacă (musulmană) glumind împreună, aprinzându-şi una alteia țigările şi mâncând midii cu usturoi din aceeaşi farfurie. Distracția se curmă însă brusc când sârboaica spune că arestarea lui Radovan Karadzic (fostul lider al sârbilor bosniaci, acuzat împreună cu Ratko Mladic de Tribunalul Penal Internațional de la Haga pentru crime de război), ar fi „o greşeală majoră“, care ar putea duce la o recrudescență a sârbilor radicali. Dar discuția despre politică e uitată când la masă soseşte o porție de creveți pescuiți cu doar trei ore înainte din Adriatică. Sârboaica spune că ani de zile s-a gândit dacă să se întoarcă sau nu. S-a decis când s-a dat legea care le garanta sârbilor dreptul de a-şi revendica bunurile. „Familia mea e aici, prietenii mei la fel. Acum pot trăi în Sarajevo fără să fiu respinsă de societate.“

Vote it up
56
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza