Salvați de la înec

O educatoare din Costineşti a luptat cu apele şi a câştigat viața a 29 de copii
 

De trei zile, în Costineşti, ploaia nu mai dădea semne să se oprească. Peisajul idilic al uneia dintre cele mai vânate destinații de vacanță părea să se transforme într-un ținut amenințat de ape. Însuşi Obeliscul, construcția masivă, care a devenit în timp simbolul legendar al Costineştiului, de-abia se mai ținea pe picioare, sub bătaia puternică a vântului. Ghiolul din centrul oraşului se unise cu marea şi cât vedeai cu ochii zăreai o întindere tulbure de copaci rupți, haine agățate de crengi şi frânturi de mobilă.

Ca în fiecare zi la ora 10, Alina Ser cânta, desena, făcea jocuri sau spunea poezii împreună cu cei 29 de copii din grădiniță. În grădinița din Costineşti domnea o atmosferă de veselie şi de bună dispoziție. Deodată, Sara, o fetiță de cinci ani, strigă:

– Doamnă, doamnă, ia uitați-vă ce apă mare s-a făcut afară!

Cu puțin timp înainte, Alina observase părinții sosiți mai devreme decât de obicei, însă nu s-a gândit care ar fi motivul. În câteva secunde alergă afară, pentru a vedea cu ochii ei ce se întâmplă: din maşina parcată vizavi nu se mai vedeau decât geamurile. Apucă să deschidă poarta de la intrare, după care se întoarse în grădiniță mai mult purtată de apă decât pe propriile picioare.

– Trebuie să ducem copiii în clasa cu dulapurile prinse în holşuruburi! O să ne agățam de ele şi vom fi în siguranță!, le strigă Alina colegelor ei.

În afară de ea, în grădiniță se mai aflau Viorica, o altă educatoare, Constanța, îngrijitoarea, şi trei mămici.

– Vom muri cu toții înainte de a ajunge la dulapuri, nu vedeți cum se ridică apa?, zise una dintre mămici.

Apa începea să-şi facă loc spre camera în care se aflau copiii.

– Îi vom lua unul câte unul, cum putem, şi îi vom urca pe dulapuri.

Nesiguranța şi perspectiva unei tragedii nu îi dădeau linişte Alinei. Numai un nebun ar avea curajul să vină până aici să ne salveze, îşi spuse ea în gând. Ochii îi străluciră ca şi când ar fi avut o revelație. Puse mâna pe telefon şi îl sună pe soțul ei, Vily.

– Vino repede, că murim toți aici, şi eu, şi copiii!, apucă ea să spună, gâtuită de panică.

Telefonul se întrerupse brusc, apoi se auzi un zgomot puternic. Uşile grădini- ței cedaseră, iar apa se năpusti în încăpere. Alina stătea agățată de firul telefonului. Cu un ultim efort, strigă:

– Vine Vily şi ne salvează pe toți! Fețele micuților se luminaseră, îl ştiau de mult pe soțul Alinei şi îl îndrăgeau foarte tare.

Situată pe fundul unei văi, Grădinița din Costineşti era în mare pericol. Construcția destul de veche nu părea să fie pregătită pentru situații de criză, aşa cum se anunța aceasta, iar locul în care era ridicată permitea acumularea de ape mai mult decât în restul stațiunii. În urmă cu trei ani, aici mai avusese loc o inundație, dar nu s-au înregistrat pagube prea mari.

Deşi era înconjurată de case, Alina se simțea izolată. Oamenii gesticulau disperați pe acoperişuri, țipau după copii şi cereau ajutor, dar nimeni nu putea face nimic, pentru că drumul până la grădiniță era foarte greu de trecut. Nici măcar maşinile trimise de primar nu au putut ajunge, din cauza vârtejurilor. Iar ploaia nu mai contenea. Nivelul apei ajunsese deja până la genunchi.

Cu ajutorul unui scuter, Vily reuşi să ajungă la grădiniță. Era însoțit de Ion, unul dintre tătici, şi de alți doi localnici, Marian şi Perfil, care, deşi nu aveau copii în grădiniță, s-au oferit să îl ajute. Când au sosit, şi-au dat seama că singurul loc în care mai puteau fi mutați copiii, cocoțați pe dulapuri, era podul. Apa ajungea acum la nivelul pieptului unui adult.

– Ducem copiii în pod!, spuse Vily. Mai întâi urcă unul dintre noi ca să îi poată prinde, iar ceilalți rămân în grădiniță şi duc copiii din mână în mână până la gura podului.

Fiecare copil se agăța cu putere când era apucat pentru a fi transportat de pe dulap în pod. Drumul până la pod, deşi nu era lung, era destul de anevoios: odată ajunşi în dreptul celor două uşi, micuții trebuiau trecuți pe sub apă. Riscul de înec era mare. La un moment dat, se auzi o voce îngrozită:

– O fetiță a rămas prinsă de un scaun, pluteşte pe apă!

Vily o trase repede spre el şi o ridică în pod. Dă, Doamne, să trăiască, dă, Doamne, să trăiască!, repeta Alina în sinea ei. O puse pe spate, iar fetița scuipă apa înghițită. Șezând în capul oaselor, copiii erau acum cât pe ce să adoarmă, iar Alina era nevoită să le dea uşor o palmă pentru a-i fline treji. Sara, însă, deşi avea doar cinci ani, îşi încuraja propria mamă.

Podul era acum singurul loc în care Alina putea respira liniştită alături de toți copiii. Spiritele se mai potoliseră şi printre picăturile mari de apă se auzea cântecelul: Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen. Toți aşteptau ca ploaia să se oprească. Ceasul arăta deja 15.30. Trecuseră cinci ore de la declanşarea potopului. La un moment dat, o bubuitură puternică îi amuți. Se dărâma podul.

Oamenii se uitau neputincioşi şi se rugau fiecare pentru copilul lui. Alina, Vily, Ion, Marian, Perfil, Viorica, Constanța şi cele trei mămici îi țineau pe copii de hăinuțe pentru a nu cădea în apă. După două ore de stat în pod, apele au început să se retragă, iar băieții din sat au venit şi i-au scos pe toți din pod, în spate, unul câte unul. În fața grădiniței, Alina era aşteptată de cei doi copii ai ei. Veniseră să o salveze, spuneau ei.

Precipitațiile de pe 22 septembrie 2005 au zguduit stațiunea Costineşti. Au distrus 20 de case, au inundat alte 40, au ucis cinci oameni, au smuls calea ferată, au nimicit faleza şi plaja. Viitura a atins în unele locuri înălțimi de peste trei metri. Un bătrân a fost smuls din propria-i casă, purtat de ape până pe lacul din stațiune şi găsit, într-un târziu, în mare. „Stațiunea tineretului“ a devenit, peste noapte, „stațiunea morții“.

Copiii din grădiniță o căutau din priviri pe Alina și nu conteneau să o întrebe:

– De ce au venit apele la noi în grădiniță?

– Pentru că Dumnezeu a vrut să ne încerce, răspundea, de fiecare dată, Alina.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza