Richard Hammond Ziua în care am murit

O întrebare care ne obsedează pe mulți dintre noi este: „Cum voi muri?“. La 33.08 secunde după ora 17.30 din ziua de miercuri, 20 septembrie 2006, am crezut că am ajuns să aflu răspunsul.
 

Din volumul „On the Edge: My Story“, Ed. Weidenfeld & Nicolson, 2007

Altă cameră de hotel, altă noapte departe de casă, lucrând pentru emisiunea Top Gear. Am sunat-o pe soția mea, Mindy. Când sunt în deplasare vorbesc întotdeauna cu ea la telefon înainte de culcare. Fiicele noastre, Isabelle (6 ani) şi Willow (3 ani), dormeau adânc. Toată menajeria, formată din patru cai, cinci câini, trei pisici, o mică turmă de oi şi câteva găini, fusese hrănită şi trimisă la culcare. Câinele meu, TG (de la Top Gear), era bine şi avea programare la frizer pentru a doua zi – se dăduse drept câine de pază la oi şi se alesese cu toată blana lui lungă şi flocoasă plină de ciulini. Ne-am urat noapte bună. În mai puțin de 24 de ore aveam să fiu acasă, în Gloucestershire.

La urma urmei, fusese ideea mea. Lucram la emisiunea Top Gear de patru ani, iar spectacolul iese cel mai bine când invitații propun tot felul de idei şi în final obții ceva original.

– Cred că ar trebui să facem o emisiune cu un nou record de viteză, am anunțat eu. O cursă în linie dreaptă. Am mers cu 402 km pe oră şi într-o maşină, şi pe o bicicletă. Ce în- seamnă să mergi mai repede? Mult mai repede, vreau să spun.

Andy Wilman, editorul, şi-a ridicat privirea de la birou.

– Am putea fi cea mai rapidă emisiune depre maşini din lume. Ce zici de asta?, am continuat eu.

Andy a fost de acord.

Am traversat
aerodromul de la Elvington, de lângă York. La 30 de ani urma să-mi realizez visul din copilărie. Mergeam plin de încredere spre o maşină care avea motor cu reacție: Vampirul. Aveam să o conduc nu numai în fața echipei de producție de la Top Gear, ci și – prin intermediul televiziunii – în fața a milioane de telespectatori din toată lumea. Nu se face să fii prea lăudăros în viață (după mândrie vine și căderea), dar, când îmi puneam suportul albastru de protecție pentru gât peste umerii costumului meu argintiu de curse, băiețelul de zece ani care încă se ascundea în mine chicotea de emoție şi nu mai putea de mândrie.

Vampirul arăta ca automobilele dragster de care eram pasionat în copilărie. Stăteam în fața televizorului şi scotoceam printre piesele de Lego ca să construiesc bolizi ca această maşină. Dar modelele mele nu au avut niciodată acel cilindru ciudat din spatele capului şoferului. Acesta era motorul cu propulsie, inima maşinii şi însăşi rațiunea ei de a fi.

După ce mi-am pus casca de protecție, m-am strecurat înăuntru, pe scaun. Maşina a fost remorcată spre locul de start de la capătul pistei. Eram prins în centuri atât de strâns, încât abia respiram. Am aruncat o privire la mănuşile de curse în timp ce prindeam volanul cu mâinile: două mânere mici, fiecare ca o lopată de grădinărit. Încă o goană nebună până la capătul pistei, o declarație în fața camerei şi apoi puteam pleca acasă.

În linii mari, maşina e formată din motor, paraşută pentru oprire şi scaun. Nu există schimbător de viteze şi nici accelerator. Nu există vitezometru. Doar un cadran pentru ambalarea motorului până la nivelul cerut şi o manetă mare de metal care opreşte motorul şi declanşează paraşuta. Şi o frână de picior, folosită doar pentru a stabiliza maşina când motorul prinde viteză. Piciorul meu stâng apasă „pedala mortului“. Dacă se petrecea ceva, piciorul meu elibera pedala şi motorul se oprea. Şi mai exista un mic comutator care activa postcombustia. Acesta trimite o flacără prin centrul moto- rului, aprinzând combustibilul rămas pentru a produce ceva asemănător combinației dintre motorul cu propul- sie şi o rachetă: puterea se dublează instantaneu la 10.000 de cai.

Două ture m-au ajutat să mă obişnuiesc cu puterea extraordinară a motorului cu propulsie şi cu tehnica necesară pentru a menține maşina dreaptă pe pistă. Ca să contracarez carosajul şi vântul lateral, Colin m-a sfătuit să mențin volanul la un unghi de 30 de grade. La a treia tură, postcombustia nu s-a aprins cum trebuie. Maşina a prins aripi: un bolid nebun, dezlănțuit. La doar 23 de minute după ce am atins acel mic buton, cursa s-a încheiat. Am mers cu o forță pe care zece maşini de Formula 1 de-abia ar reuşi să o atingă. Eram în extaz. Colin şi echipajul ştiau de la telemetrul de la bord (dar nu mi-au spus) că atinsesem 506 km pe oră. Mai rapid decât recordul oficial de viteză în Marea Britanie! Mai aveam timp de o tură.

Colin începe procedura de start. Motorul se ambalează, iar Colin dă semnalul cursei. Indicatorul de putere arată 125%. Ating comutatorul şi deblochez frâna. În mai puțin de opt secunde, ating 322 km pe oră.

14,25 secunde; 463,97 km pe oră

Când apuc să realizez ce se întâmplă, știu că nu e-n regulă. Volanul nu se mişcă normal, iar maşina de o tonă abia se mai ține în linie dreaptă.

14,64 secunde; 459,14 km pe oră

Trag de volan în sens invers. Parcă mă lupt cu ceva. Fără să ştiu, cauciucul din față dreapta a suferit un accident catastrofal şi nu mai funcționea- ză deloc. Pe înregistrare partea din față a maşinii sare atât de sus în momentul exploziei, încât saltă de pe drum şi cealaltă roată din față.

15.0 secunde; 449 km pe oră

Maşina o ia spre dreapta. Instinctiv, apăs tare cu piciorul pe frână, dar fără rezultat. Încă mă mai lupt cu maşina, dar sunt pe cale să pierd.

15,71 secunde; 373 km pe oră

Ştiu că o să am un accident. Îmi amintesc de paraşută. Trag maneta.

Maşina nu se opreşte şi se răstoarnă. Sunt convins, cu tot calmul, că am să mor. Nu sunt speriat, viața nu mi se perindă prin fața ochilor. Simt doar o resemnare calmă. Şi leşin, căci forța de accelerație gravitațională, înmulțită de nenumărate ori de viteză, depășește nivelul la care poate fi suportată în stare de conştiență.

Barele de protecție îmi apără capul, dar se îngroapă în iarbă, încetinind viteza maşinii de la 373 la 307 km pe oră în doar 0,46 secunde. Creierul îmi este deformat și aruncat în față. Mi se izbeşte de partea din față a craniului. Forța pe care o suportă îmi rupe o serie de nervi. Aș putea rămâne paralizat, surd, orb sau să sufăr o schimbare de personalitate.

Maşina se rostogolește pe peluză. Avalanşa de noroi şi pietre pe care o stârnește îmi pătrunde prin vizieră. Mă rănesc la ochiul stâng. Țesutul din jurul lui e pulverizat. Gura şi nasul mi se umplu de pământ. ÎÎn timp ce capul îmi alunecă spre dreapta, casca mi se izbeşte de caroserie și mă lovesc rău la cap.

La doar cinci secunde de la explozia cauciucului din dreapta, totul se sfârşeşte. Creierul meu, zguduit în toate părțile în cutia craniană de uriaşele forțe gravitaționale, începe să se inflameze. Respirația îmi este îngreunată de țărâna care mi-a pătruns în gură şi în nas. Sunt în stare critică. Tocmai am dat ochii cu moartea şi am răspunsul la marea întrebare.

Mindy

Andy Wilman a fost cel care a sunat ca să ne dea vestea în seara zilei de miercuri, 20 septembrie 2006.

– Ştii, Richard a avut un accident.

– Vrei să spui un accident la curse? Cât e de rău?

– Poate să îşi mişte brațele şi picioarele. Îl duc la Spitalul Leeds General. Ne vedem acolo.

Andy nu fusese la filmare şi venea acum cu maşina de la Londra. Asta însemna că era ceva grav. I-am sunat pe părinții lui Richard, care s-au oferit imediat să vină şi să ne ajute să avem grijă de fetițe, apoi pe mama mea, care a spus simplu şi calm:

– Condu atent. Promite-mi! Spune-mi ce să fac şi sună-mă când poți.

M-am pregătit să le spun fetelor:

– Tati a buşit iar o maşină.

– Ah, nu iar!, zise Izzy, dându-şi ochii peste cap.

– Ba mă tem că da. Şi-a rupt hainele și trebuie să-i duc altele, am zis.

În maşină am ascultat ştirile de la BBC. Crainicul spunea că Richard se afla în stare critică. Critică! Era o noapte neagră, mai neagră nici că se putea. Abia vedeam drumul. Plângeam. Boceam de-a dreptul. La capătul drumului mă aștepta uimitorul, amuzantul, curajosul, frumosul, minunatul, adorabilul meu soț. Poate nici nu mai era cel pe care-l ştiam.

Aproape de destinație, am încercat să mă adun. Mi-am şters lacrimile. Mi-am suflat nasul şi mi-am pus armura, gata pentru bătălie. Andy mă aștepta la una dintre intrările laterale. Am fost strecurați discret, ca să evităm presa, care deja se aduna.

Un tub de ventilație
ieșea din gura lui Richard printr-un bandaj care îi înfăşura capul. Avea perfuzii la ambele brațe şi era conectat la monitoare prin nişte fire fixate pe piept şi picioare. Fața îi era tumefiată din cauza vânătăilor, avea un cucui cât pumnul pe frunte, iar pleoapa stângă era de patru ori mai mare decât de obicei şi era roşie. Sub nas avea sânge închegat amestecat cu țărână. Stătea nemişcat. Niciun semn de viață.

– Bună, iubitule!

Lacrimile îmi şiroiau pe față, dar pe jumătate zâmbeam. Oricât de îngrozitor ar fi fost, el era acolo. Îngropat, obosit, sleit. Dar nu mort.

Personalul spitalului m-a prevenit că primele 48 de ore erau cruciale. După accident a rămas conştient, dar apoi a fost anesteziat, pentru a se evita o deteriorare mai profundă a creierului. Medicația a fost curând întreruptă şi efectul sedativ suspendat, dar după aceea rana la cap a început să-şi facă simțite simptomele. Suferise o hemoragie şi partea cea mai afectată era lobul frontal drept, acea parte a creierului care asigură capacitatatea de recunoaştere, de apreciere a distanțelor, luarea deciziilor, rezolvarea problemelor şi dă trăsăturile personalității. Nu puteam decât să privim şi să aşteptăm. Este foarte ciudat să trăieşti o scenă de genul celor pe care le-ai văzut de atâtea ori în serialele de televiziune. Ai senzația că nu poate fi adevărat.

La fiecare 30 de minute, o asistentă venea să-l examineze, cerându-i să execute diferite manevre: să deschidă ochii, să-şi spună numele, să-şi mişte degetele de la picioare, să strângă pumnii. O vreme, lucrurile păreau să meargă spre bine. Dar apoi, în jurul orei 4 dimineața, starea lui a început să se înrăutățească. Nu mai lupta. Am privit-o pe asistentă.

– E rău, nu-i aşa ?

– Nu e bine, a zis ea.

A încercat să-i provoace durere pentru a-i stimula reflexele, dar fără rezultat. Îl striga pe nume apăsând cu degetele în palmele lui inerte.

– Pot să țip la el?

În rarele ocazii când mai trăgea o beție cu băieții, țipatul era singura metodă de a-l da jos de pe canapea şi a-l pune în pat...

– Richard! Strânge pumnul! Strânge afurisitul ăla de pumn!

Când m-am oprit din țipat, a schițat o mişcare imperceptibilă cu degetele mijlocii de la ambele mâini. Ah!

Acum îşi aminteşte că se gândea că este obosit şi avea în față un drum plăcut, în voia căruia se putea lăsa, dar apoi a fost smuls din toropeală și a făcut un efort ca să-şi revină.

În tura de zi,
un alt asistent, Jim, a încercat să-i producă o reacție pentru a trece constatările în fişa de observații. Richard a reacționat violent la durere: gesticulând, s-a ridicat în capul oaselor, a înşfăcat cu mâna dreaptă tubul de ventilație cu diametrul de doi centimetri și jumătate şi a început să-l smucească. Doi asistenți au încercat să îl potolească, dar Jim le-a spus să-l lase în pace. În timp ce priveam îngrozită, Richard se îneca asemeni unui animal care regurgitează hrana. Când încerca să vomite, mai scotea câțiva centimetri de tub din gură. Când l-a dat afară cu totul, a tuşit şi a gemut, apoi a leşinat.

Fără ventilație, de-abia mai respira. Am rămas acolo uitându-mă la el şi la monitoare. Pe neaşteptate, a început să-şi mişte brațul drept. A început să pipăie pe sub aşternut. În cele din urmă a găsit ce căuta.

Jim era încântat:

– Asta aşteptam de la el.

Mi-a explicat că era un gest frecvent la bărbații care suferiseră astfel de accidente.

– Se întorc în timp. E ca un băiețel. Revine la lucrurile primare şi verifică dacă partea cea mai importantă a corpului e tot la locul ei.

Mai târziu în acea dimineață, Richard a descoperit un alt corp străin introdus într-un loc unde nu ar fi vrut să-l găsească: un cateter. A înşfăcat tubul şi a tras de el.

– Richard, nu! Te rog! Am încercat să îl prind de mână, dar m-a împins la o parte.

Atunci am văzut că ochiul sănătos era încă pe jumătate deschis.

– Bună!, i-am spus cu blândețe.

M-a privit direct, dar nu am văzut niciun semn de recunoaştere.

În timp ce Jim încerca să facă ordine, m-am dus până la toaletă, unde m-am încuiat şi am început să plâng.

– Ce-i cu tine, unde eşti?, şopteam eu, ținându–mi capul în mâini. Întoarce-te, te rog, întoarce-te!

În ciuda tentativelor de a se deconecta de la monitor, de a-şi smulge perfuziile şi masca cu oxigen, Richard făcea progrese. Nu îi plăcea să fie trezit din somn pentru analize. Era irascibil şi le înjura pe asistente.

Într-un moment mai liniştit, l-am mângâiat pe frunte. Și-a lăsat capul spre mine şi a murmurat ceva.

– Ce spui, iubitule?

A repetat, dar nu am reuşit decât să disting cuvintele: „cutia de viteze“.

Cu câteva zile în urmă, se stricase ceva la Land Roverul meu. Eram sigură că era schimbătorul de viteze, dar Richard spunea că problema era la cutia de viteze. Dealerul local descoperise o altă problemă.

– Nu, i-am spus lui Richard. Era cilindrul principal.

– A, okay, zise, și adormi la loc.

Zâmbeam prosteşte. Îşi amintea un fragment din viața lui, îşi invoca propriul univers: universul nostru.

Aproape întreaga echipă de la Top Gear era cazată într-o sală pusă la dispoziție de spital. Și Jeremy Clarkson, şi James May veniseră cu maşina imediat ce aflaseră vestea. Când li s-a permis să îl vadă pe Richard, eu mi-am luat o pauză. Au fost surprinși să vadă că deschide ochii. Când m-am întors în cameră, Richard stătea pe marginea patului. Nu-mi venea să cred! M-a privit drept în ochi, zâmbind buimac, cu ochiul sănătos pe jumătate deschis.

– Bună, iubito!

Mă recunoscuse! Cât m-am bucurat să văd din nou acea privire obraznică, neascultătoare şi plină de dra- goste! A insistat să se ridice în picioare şi să meargă la toaletă. L-am luat de un braț, asistenta de celălalt, iar o infirmieră ținea perfuzia în timp ce ne îndreptam spre baie. Richard era surprins de incapacitatea sa de a-şi coordona mişcările, însă continua să mă privească şi să rânjească la mine.

Datorită îmbunătățirii
stării lui din ultimele 24 de ore, a fost mutat de la reanimare la terapie intensivă. De fiecare dată când era conştient, îl întrebam mereu dacă ştia unde se afla. Ajunsese să înțeleagă că se afla la Leeds şi, dacă îl întrebai unde anume, răspundea „la spital“, însă nu avea idee de ce se afla la spital. I-am explicat că suferise un accident.

– Ei, la naiba!, mi-a răspuns el de parcă n-ar fi vrut să mă contrazică, dar mă privea cu neîncredere.

– Ai avut un accident, dragul meu, i-am şoptit eu.

– Chiar aşa? Unul grav?

– Destul de impresionant.

– Ah!

Atenția i-a fost atrasă de o asistentă aflată în trecere, care avea o ceaşcă şi o farfurie în mână.

– Bem o ceaşcă de ceai?

Suferea de amnezie posttraumatică şi, în cea mai mare parte a timpului, avea memorie cât un peştişor au- riu (aproximativ cinci secunde).

Părea normal când vorbea cu cineva, dar după ce conversația se încheia, o lua de la capăt. Totul era nou pentru el. Până la sfârşitul spitalizării, a fost mereu încântat de plăcinta țărănească de la prânz, de parcă nu mânca același fel zilnic:

– E preferata mea! De unde ai ştiut?, întreba el, în ciuda faptului că şi-o comanda el însuşi din meniu.

Putea să-şi amintească frânturi din trecut, evenimente petrecute cu puțin timp înaintea accidentului. I se pusese diagnosticul de „stare de confuzie clinică“. Avea migrene înspăimântătoare şi i se dădeau regulat morfină și un întreg cocktail de alte medicamente. Singurul lucru de care nu se îndoia era loialitatea mea. Nu putea fi sigur însă dacă eu existam cu adevărat sau eram doar un produs al imaginației sale. Stăteam pe marginea patului, vorbind cu el, când deodată mi-a spus:

– E foarte plăcut, tu eşti foarte drăguță, însă eu trebuie să plec acum.

– Ce vrei să spui?

– Trebuie să mă duc la soția mea.

– Nu, dragule, eu sunt soția ta.

– Eşti drăguță, însă soția mea e franțuzoaică.

Richard era ca un mecanism dezmembrat şi mă temeam din tot sufletul că nu aveam să reuşim să adu- năm toate piesele pentru a-l repune pe picioare.

Duminică au venit fetele. Richard a fost încântat să le vadă. Făcusem tot ce îmi stătuse în putință pentru a le pregăti dinainte, ca să nu se sperie. Izzy a încercat să-i povestească despre casa noastră şi jocurile pe care le mai practicase, însă el nu reuşea să se concentreze. Dădea aprobator din cap, însă i se închideau ochii.

– E timpul să ne luăm la revedere, le-am şoptit eu.

Willow l-a sărutat pe Richard.

Ochii lui Izzy s-au umplut cu adevărat de lacrimi.

– Pa, tati!

Îşi dezlipise plasturele care îi acoperea însângeratul ochi stâng, iar imaginea era înspăimântătoare. Vocea fetiței se frângea, însă el era pe jumătate adormit. A închis ochii, iar noi am ieşit. Izzy a izbucnit într-un plâns incontrolabil.

– Iz, se va însănătoşi, înțelegi? Chiar se va însănătoşi, e doar obosit.

– Bine, mami, zise ea şi îşi sterse curajoasă lacrimile cu podul palmei.

Nu sunt însă sigură că m-a crezut.

La doar o săptămână după accident, doctorii au fost de acord cu transferul lui Richard, acesta fiind transportat cu un elicopter-ambulanță la un spital din Clifton, Bristol, pentru a fi mai aproape de casă. A fost preluat de neurochirurgul Rick Nelson, o persoană foarte calmă, cu un glas blând şi care asculta răbdător conversația animată a lui Richard, reuşind să vadă dincolo de ea caracterul său voios şi luminos. Şi-a dat seama că Richard încerca să demon- streze cât de lucid era şi cum îşi revenise după accident… Cu toate acestea, dacă îl întrebai în ce oraş se afla, devenea brusc confuz.

Creierul îi rămăsese afectat. Doctorii comparau starea funcțiilor lui cerebrale cu un dosar plin, al cărui întreg conținut se împrăștiase pe jos. Încercam să îl ajutăm să pună din nou totul în ordine.

Richard era frustrat. Devenea nervos şi disperat, deși răbdarea era elementul-cheie. Răbdarea şi odihna. Deşi adesea uităm acest lucru, creierul nu este un simplu instrument de gândire şi de analiză, de calcule mentale. El este motorul fiecărei mişcări, chiar şi al celei mai mici. Când mişti un deget sau contractezi un deget de la picior, creierul funcționează. Creierul lui Richard era epuizat, iar cel mai bun remediu era somnul.

Mi-am petrecut
fiecare seară cu Richard, fugind acasă ca să le văd pe fete după-amiaza, însă Richard parcă înnebunea. Acum putea să meargă şi se ducea chiar şi la sala de gimnastică. Voia neapărat să iasă din spital şi începuse să se enerveze. Încă avea nevoie de linişte şi pace şi de mult somn. Problema era cum să-l scoatem din spital fără să atragem atenția presei. Blițurile unui grup de paparazzi ar fi putut să-i producă un atac cerebral sau o criză de epilepsie. Pe de altă parte, nici nu putea rămâne prizonier în propria casă.

Soluția era o casă la țară, în Highlands, iar o echipă de specialişti bine antrenați, care făcuseră parte din Forțele Speciale, ne-au scos pe furiş din spital şi ne-au dus la locul întâlnirii, un service de pe autostradă, cu o rulotă în care se aflau fetele şi doi dintre câinii noştri.

În această ascunzătoare a început etapa a doua a procesului de vindecare. Richard era asaltat de cele mai surprinzătoare sentimente: îi era frică de necunoscuți, era furios că se temea și înfricoşat de responsabilitatea de a rămâne singur cu fetele, era frustrat de incapacitatea de a se adapta. Însă, pe zi ce trecea, se însănătoşea. În cele din urmă, ne-am putut întoarce la noi acasă.

Richard

Eu nu mă simțeam deloc ca atunci când revii acasă după o vacanță îndelungată. Fusesem plecat doar cinci săptămâni. Mă plimbam din cameră în cameră, oprindu-mă în fiecare pentru a mă bucura de ea. Eram înconjurat de amintiri şi suveniruri. Cu toate acestea, mă simțeam trist acolo, în propria mea casă. De când mă accidentasem, era prima dată când mă aflam într-un loc în care îmi reveneau amintirile. Era prima oară când mă întâlneam cu mine însumi. Casa era neschimbată, însă eu nu mai aveam să fiu niciodată acelaşi. M-am apropiat de Mindy şi ne-am îmbrățişat. Nu a fost nevoie să-i spun că eram trist şi de ce. Ştia deja. Fără să îmi dau seama, ajunsesem să depind de ea aşa cum depind de aer şi de apă. Ea era refugiul meu, scutul şi puterea mea. Ajunsesem atât de departe! Nu încăpea nicio îndoială că aveam să mergem încă şi mai departe.

Acum, la mai mult de un an după accident, nu mă mai tem de necunoscuți şi pot să rezist chiar o zi întreagă fără să trag un pui de somn. Doctorii, medicii de la Salvare şi asistentele mi-au salvat viața şi mi-au redat capacitatea de a gândi. Însă a trebuit să învăț din nou acele lecții subtile despre cum să-mi folosesc creierul pe care aceştia mi-l redaseră la întregul lui potențial. Este un proces încă în desfăşurare. Şi le mulțumesc tuturor stelelor mele norocoa- se că sunt capabil să fac acest efort.

M-am întors la Top Gear. Colegii au pus la cale câteva glume pentru momentul revenirii mele şi am luat totul în glumă. Însă, în acelaşi timp, ştiam că aveam de-a face cu ceva dificil nu numai pentru mine şi pentru echipă, dar şi pentru toți cei afectați în orice fel de miile de accidente de maşină care au loc în fiecare zi.

Când
am condus prima dată, doctorii erau îngrijorați de apariția unor posibile flashback-uri. Dar eu nu mă gândeam deloc la asta. Accidentul avusese loc într-o maşină cu motor cu propulsie. Dacă aş fi dat drumul la Morganul meu şi aş fi auzit imediat zumzetul unui motor cu propulsie în spatele meu, aş fi putut să mă sperii puțin. Însă acum era altceva, doar conduceam şi îmi plăcea la nebunie. Le-am scos la plimbare cu maşina și pe Izzy şi Willow.

– Tati, conduci?

– Da, conduc, pentru că doctorii îmi dau voie acum.

– Mişto.

În mașină s-a așternut tăcerea, în timp ce eu încerc să mă concentrez.

– Tati!, li se aud vocile ca nişte clinchete de clopoței.

– Da?

– Să nu te mai răstorni şi să te loveşti la cap din nou, da? Va trebui să mergem iar cu toții la spital şi nu o să mai putem avea grijă de cai.

Ele râd şi iar râd de gluma lor. Ce să mai zic? O să fac tot posibilul să nu se mai repete.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza