Renașterea unui copil sălbatic

 

Cu patru ani în urmă, într-o zi de vară, chiar înainte de amiază, o mașină a poliției din Plant City, Florida, s-a oprit lângă o casă închiriată care avea ferestrele sparte. Doi ofițeri au intrat, dar unul dintre ei a ieșit repede afară. Strângându-se cu mâinile de burtă, acesta a vomitat în tufele din apropiere.

Detectivul Mark Holste, din Plant City, avea 18 ani vechime în forțele de poliție când el și partenerul său mai tânăr au fost trimiși la casa de pe Old Sydney Road, ca să ajute la anchetarea unui caz de abuz de minori.

Au găsit mașina unei anchetatoare de la Departamentul pentru Copii și Familii (DCF) din Statul Florida parcată afară. Portiera din dreptul șoferului era deschisă și o femeie stătea prăbușită în scaun, plângând în hohote. Ea i-a spus lui Holste: „De necrezut! Este cel mai cumplit lucru pe care l-am văzut vreodată!“.

Înăuntru, perdele zdrențuite, îngălbenite de fumul de țigară, atârnau de galerii metalice îndoite. Ferestrele murdare și fără geamuri erau înfundate cu cartoane și cu plăpumi vechi. Un strat de gunoi acoperea canapeaua pătată și mesele lipicioase.

În timp ce Holste privea în jur, o femeie solidă într-un halat decolorat a vrut să afle ce se întâmplă. Da, ea locuia acolo. Da, cei doi copii din sufragerie erau fiii ei. Fiica ei? Da, într-adevăr, avea și o fiică.

Detectivul s-a strecurat pe lângă ea, pe un hol îngust și a deschis o ușă care dădea spre un spațiu strâmt, de mărimea unui dulap în perete. și-a mijit ochii ca să vadă în întuneric.

La picioarele lui se mișca ceva. Mai întâi, a văzut ochii fetiței: întunecați, mari, nefocalizați, fără să clipească. Nu privea spre el, ci mai degrabă prin el.

Zăcea pe o saltea flenduroasă și jilavă. Stătea ghemuită pe o parte, cu picioarele lungi și emaciate adunate la piept. Coastele și claviculele îi ieșeau prin piele și își acoperise fața cu un braț descărnat. Avea părul negru vâlvoi și plin de păduchi. Pielea îi era spuzită, plină de mușcături de insecte și de răni. Deși părea destul de mare ca să meargă la școală, era goală pușcă – purta doar un scutec umflat.

Când polițistul s-a aplecat să o ia în brațe, fetița a behăit ca un miel. „Mi s-a părut că iau în brațe un bebeluș“, spune Holste. Copila nu s-a zbătut. Holste a întrebat-o:

– Cum te cheamă, puișor?

Fetița părea ca nu-l aude.

A căutat niște haine să o îmbrace, dar nu a găsit decât rufe murdare făcute ghem. Atunci s-a uitat după o jucărie, o păpușă, un animal de pluș. „Singurele pe care le-am găsit erau pline de viermi și gândaci.“

Abia stăpânindu-și furia, s-a îndreptat spre mamă. Cum a putut să lase să se întâmple așa ceva? Voia să o aresteze, dar, când și-a sunat șeful, acesta i-a spus să-i lase pe cei de la Asistența Copilului să facă propria anchetă.

– Ia legătura prin radio cu Spitalul General din Tampa, i-a spus Holste partenerului său. Dacă n-o ducem la spital, fetița asta nu o să supraviețuiască.

Mama ei spusese că o chema Danielle. Avea aproape șapte ani. Cântărea cam 21 de kilograme. Era malnutrită și anemică. La secția de urgențe pediatrice au încercat să o hrănească, dar fetița nu putea să mestece sau să înghită mâncare solidă. Așa că au pus-o pe perfuzii și au lăsat-o să bea dintr-o sticlă.

Asistentele i-au făcut baie, i-au dezinfectat rănile de pe față, i-au tăiat unghiile rupte. A trebuit să-i taie părul îngălat, ca să-i poată scoate păduchii cu peria.

Asistentul social care s-a ocupat de ea și-a dat seama că nu fusese niciodată la școală și nici nu fusese consultată de vreun doctor. Nu știa cum să țină în brațe o păpușă și nici nu înțelegea când i se spunea: „Cucu-bau!“. Un medic a consemnat: „Din cauza neglijării severe, fetița va rămâne handicapată pe viață“.

Ghemuită într-un leagăn uriaș, Danielle se strângea în sine ca o gărgăriță, apoi se zbătea furioasă, dând din picioare și din mâini. Ca să se calmeze, se lovea peste degetele de la picioare și își sugea pumnii. „Ca un bebeluș“, a observat un doctor.

Evita orice contact vizual. Nu reacționa la cald sau la rece și nici la durere. Nu avea nicio reacție la împunsătura acului de perfuzie. Nu plângea niciodată. Dacă o ținea de mâini o asistentă, putea să stea în picioare și să meargă pieziș pe degetele de la picioare, ca un rac. Nu putea să vorbească, nu știa să dea din cap afirmativ sau a negație. Din când în când, grohăia.

Dr. Kathleen Armstrong, directoarea secției de psihologie pediatrică de la Facultatea de Medicină a Universității South Florida, a fost primul psiholog care a examinat-o pe Danielle. Ea a constatat că analizele medicale, tomografiile, examenele de vedere, de auz și cele genetice arătau că fetița nu avea nimic anormal. Nu era surdă, nu era autistă, nu avea dizabilități fizice ca paralizia cerebrală sau distrofia musculară.

Doctorii și asistenții sociali se îndoiau că fusese scoasă vreodată la soare, că i se cântase un cântec de leagăn sau că măcar fusese vreodată îmbrățișată. Era fragilă și frumoasă, dar părea să-i lipsească orice scânteie de umanitate.

Armstrong a definit starea fetiței ca fiind un „autism produs de mediu“. Psihologul credea că Danielle fusese privată atât de mult timp de orice interacțiune umană, încât se retrăsese în sine: „Este cel mai revoltător caz de neglijare pe care l-am văzut vreodată“.

Autoritățile descoperiseră creatura cea mai rară și mai demnă de milă: un copil sălbatic. Termenul nu reprezintă un diagnostic în sine, dar se inspiră din relatări – unele ficționale – despre copii crescuți de animale, care nu au beneficiat de îngrijirea omului. Aceștia sunt asemănători personajelor Tarzan sau Mowgli.

„În primii ani de viață se dezvoltă 85% din creier, spune dr. Armstrong. Aceste raporturi timpurii ajută, mai mult decât oricât, la formarea creierului și le conferă copiilor experiența încrederii, dezvoltării limbajului, comunicării. Ei au nevoie de acest sistem pentru a se putea raporta la lume“.

Danielle fusese probabil lipsită de șansa de a învăța să vorbească, dar poate ar fi putut învăța să înțeleagă limbajul și să comunice în alte feluri. Cu toate acestea, doctorii aveau doar ambiții modeste în privința ei.

„Tot ce puteam spera era că va putea să doarmă o noapte întreagă, să iasă din scutece și să se hrănească singură“, spune Armstrong. După părerea ei, dacă lucrurile mergeau bine, Danielle putea să ajungă „într-un azil bun“.

Danielle a petrecut șase săptămâni la Spitalul General din Tampa ca să se întremeze destul astfel încât să poată fi externată. Dar unde putea merge? Acasă, în niciun caz. Judecătoarea Martha Cook, care prezidase procesul pentru determinarea tutelei, a decis ca Danielle să fie plasată în asistență maternală. Ea a decis totodată că mama ei, care era anchetată pentru acuzația de abuz criminal de minori, nu va avea voie să o sune sau să o viziteze.

În cele din urmă, Danielle a fost plasată într-un cămin pentru copii abandonați din Land O’Lakes. Avea un pătuț cu așternut și pernă, hăinuțe și mâncare, și cineva îi schimba scutecele.

În octombrie 2005, la câteva săptămâni după ce a împlinit șapte ani, Danielle a mers pentru prima dată la școală. A fost plasată într-o clasă pentru educație specială la școala elementară Sanders.

Kevin O’Keefe, primul ei învățător, spune: „Comportamentul ei era diferit de al oricărui alt copil pe care-l văzusem vreodată. Dacă puneai hrană undeva prin preajmă, o înhăța“. și o molfăia ca un bebeluș. „A avut multe episoade de agitație extremă, în care urla, își flutura brațele, se ghemuia în poziție de fetus. Alteori se înghesuia într-un dulap. Nu știa cum să se dea pe tobogan sau în leagăn. Nu voia să fie atinsă. I-a trebuit un an întreg doar ca să accepte să fie consolată“, povestește el.

De Sărbătoarea Recunoștinței, în noiembrie 2006, la un an și jumătate după ce Danielle fusese plasată în asistență maternală, asistenta socială care se ocupa de ea se gândea să-i găsească un cămin permanent.

O creșă, o casă de copii sau o instituție de asistență maternală puteau să se ocupe de Danielle. Dar ea avea nevoie de mai mult. Luanne Panacek, director executiv al Comitetului pentru Copii din Comitatul Hillsborough, a decis să o includă pe Danielle în Galeria Inimilor – o serie de portrete care descriau copii ce puteau fi adoptați. Comitetul pentru Copii expune fotografiile în mall-uri și pe internet, sperând că le vor deveni dragi cuiva, care îi va lua acasă.

La Hillsborough erau disponibili pentru adopție 600 de copii. „Cine oare“, se întreba Panacek, „avea să aleagă o fetiță de opt ani care folosea scutec, nu știa cum o cheamă și poate că nu avea să vorbească niciodată? și care nici nu te lăsa măcar să o strângi în brațe?“

Asurziți de zgomot, Bernie și Diane Lierow așteaptă în tăcere, în Tampa, la GameWorks, un loc de distracție pentru copii. Adolescenții se fugăresc prin incintă, trăgând cu puști de jucărie. Băieți transpirați se apleacă peste mese cu jocuri care reprezintă replici ale terenului de hockey. Fetițele țipă încântate, jucând șotron pe pătrățele luminoase.

Soții Lierow au făcut un drum de trei ore cu mașina de acasă, de la Fort Myers Beach, în speranța că, la acest eveniment organizat de centrul de plasament maternal, vor găsi un copil. Toți copiii par însă prea neastâmpărați, prea mari și prea materialiști.

Bernie, în vârstă de 49 de ani, se ocupă cu reamenajarea caselor. Diane, de 46 de ani, oferă servicii de menaj. Au patru băieți mari din căsătoriile lor anterioare și încă un fiu, William, pe care l-au făcut împreună. Cu doi ani în urmă, când acesta avea nouă ani, s-au hotărât să adopte și o fetiță.

Noua lor fiică trebuia să fie mai mică decât William, le-au spus ei asistenților maternali. Dar trebuia sa știe să stea pe oliță și să se poată hrăni singură. De aceea veniseră la această reuniune a Galeriei Inimilor, scrutând mulțimea de copii. Nu voiau o copilă care l-ar fi putut răni pe fiul lor, care să aibă dizabilități severe sau care să nu-și poată purta singură de grijă.

Pe Bernie îl apucase durerea de cap de la zgomotul jocurilor. Pe Diane o durea inima văzând atâția copii abandonați, iar William se plictisise să mai împuște extratereștri.

Diane a ieșit din vânzoleală, refugiindu-se într-o firidă de sub scări. Atunci a văzut-o. Pe o foaie volantă era chipul unei fetițe palide și cu obrajii supți, cu părul negru tăiat prea scurt. Ochii ei căprui păreau să caute ceva. Diane l-a chemat pe Bernie. Acesta a văzut același lucru ca și ea: „Arăta ca și când ar fi avut nevoie de noi“.

Bernie și Diane sunt oameni modești, nepretențioși, care mai degrabă ar face un picnic lângă casă decât să meargă la restaurant. Se duc la lucru, se duc la biserică, merg în vizită la vecini, își plimbă câinii. Nu călătoresc și nici nu au vreun hobby exotic. Vacanța, pentru ei, înseamnă să își petreacă timpul acasă, în familie. Timizi și molcomi la vorbă, niciunul din ei nu e iute la mânie. Se ceartă rar. Aveau tot ce și-ar fi putut dori, spun ei. Cu excepția unei fiice. Dar, cu cât întrebau mai multe despre Danielle, cu atât nu ar fi vrut să afle.

Avea opt ani, dar funcționa ca un copil de doi ani. Era într-un centru de asistență maternală. Purta scutece, nu se putea hrăni singură, nu putea vorbi. După mai bine de un an de școală, încă refuza orice contact vizual și nici nu se juca cu alți copii.

„Era tot ce nu ne doream“, spune Bernie. Dar nu puteau să uite ochii aceia plini de durere.

Când au întâlnit-o pe Danielle la școală, fetiței îi curgeau balele. Limba îi atârna afară din gură. Capul, care părea prea mare pentru gâtul ei subțire, i se bălăngănea dintr-o parte în alta. S-a uitat la ei o clipă, apoi a luat-o la trap de-a latul clasei de educație specială. S-a răsturnat pe spate, s-a legănat un timp, apoi a început să se lovească peste degetele de la picioare.

Diane s-a îndreptat spre ea și i-a vorbit cu blândețe. Danielle părea că nu o observă. Dar, atunci când Bernie s-a aplecat spre ea, Danielle s-a întors spre el și ochii ei au părut să focalizeze.

El a întins mâna spre ea. Ea l-a lăsat să o ridice în picioare. Învățătorul lui Danielle, Kevin O’Keefe, era uluit. Nu o văzuse să se apropie niciodată atât de repede de cineva.

Bernie a dus-o pe Danielle la terenul de joacă, fetița tot trăgând în lături și țopăind pe vârfurile picioarelor. A închis ochii la lumina soarelui, dar l-a lăsat să o dea ușor în leagăn. Când a venit vremea să-și ia rămas-bun, Bernie a jurat că o văzuse pe Danielle cum îi face semn cu mâna.

În noaptea aceea, Bernie a avut un vis. Două mâini uriașe se strecurau prin tavan, cu degetele împreunate. Danielle se legăna pe mâinile acelea, cu ochii ei întunecați larg deschiși și cu brațele subțiri întinse spre el.

Toți i-au sfătuit să nu facă asta – vecinii, colegii, prietenii. Toți i-au avertizat că nu știau la ce se înhamă.

„și ce dacă Danielle nu este exact așa cum ne-am dorit?“, le răspundeau Bernie și Diane. Nu-ți poți comanda copiii după preferințe. Iei ce ți-a dat Domnul.

Au adus-o pe Danielle acasă de Paște, în 2007. Trebuia să fie un fel de renaștere – un botez în sânul familiei lor. „A fost un dezastru“, își amintește Bernie.

I-au dat o păpușă. Fetița i-a smuls brațele cu dinții. Au dus-o la plajă. Ea a început să urle și a refuzat să intre cu picioarele în nisip. Întorși acasă, a luat-o la fugă dintr-o cameră în alta, cu scutecele ei de înot șiroind pe covor.

Fiindcă nu a putut desface folia de aluminiu de pe un ou de ciocolată, l-a mâncat așa, cu totul. Nu putea sta locului ca să privească la televizor sau să se uite într-o carte. Nu putea ține în mână un creion. Când au încercat să o spele pe dinți sau să o pieptene, a început să dea din mâini și din picioare. Nu voia să stea culcată în pat, nu voia să adoarmă, se rostogolea doar pe spate, dintr-o parte în alta, ore în șir.

Cât a fost noaptea de lungă, s-a tot dus în bucătărie, târându-și picioarele de-a curmezișul pe vârful degetelor. Trăgea afară sertarul cu alimente congelate și se urca pe pungile cu legume ca să se uite în frigider.

„Nu lua nimic. Cred că voia doar să se asigure că mâncarea e tot acolo“, povestește Bernie.

Când Bernie a încercat să o ducă înapoi la pat, Danielle s-a rățoit la el și și-a mușcat mâinile.

Bernie și Diane o considerau deja pe Danielle ca pe fiica lor, dar nu era așa din punct de vedere legal. Mama ei naturală refuza să renunțe la ea, deși fusese acuzată de abuz de minori și risca să fie condamnată la 20 de ani de închisoare. Procurorii i-au oferit așadar un târg: dacă renunța la drepturile ei părintești, nu o trimiteau la închisoare.

Ea a acceptat oferta și a fost condamnată la doi ani de arest la domiciliu, plus o perioadă probatorie și 100 de ore de muncă în serviciul comunității.

În octombrie 2007, Bernie și Diane au adoptat-o oficial pe Danielle. Ei îi spun Dani.

Eo dimineață de luni mohorâtă din 2008 și Dani a întârziat la școală. Din nou. Fuge prin sufragerie, ascunzându-se în spatele scaunelor și canapelelor și-și tot trage de șort în jos.

– Bine, hai să ne punem pantofii în picioare. Ai nevoie din nou pe oliță?, o întreabă Diane.

După mai bine de un an cu noua ei familie, Dani nu mai seamănă aproape deloc cu fetița din fotografia de la Galeria Inimilor. A crescut cu peste 30 de centimetri și și-a dublat greutatea.

În anii în care fusese ținută în casă, părul ei era la fel de murdar ca și cămara în care trăia. Dar, de când a început să înoate în piscina din spatele curții, părul lui Dani, lung până la umeri, a devenit blond-auriu. Dar tot mai țipă când cineva încearcă să o pieptene.

Modificările în comportamentul ei sunt subtile, dar Bernie și Diane văd progresul. De pildă, când Dani se simțea copleșită, se retrăgea în camera ei, se rostogolea pe spate, trăgea o șosetă spre vârful degetelor de la picioare și o flutura ore în șir. Bernie și Diane o rugau să înceteze. Acum, când Dani îi aude că vin, își scoate șoseta și o aruncă în dulap ca să o ascundă.

Învață să distingă între bine și rău, spun ei. și pare necăjită când știe că i-a dezamăgit – parcă i-ar păsa cum se simt.

Bernie și Diane au fost sfătuiți să o dea pe Dani la o școală pentru copiii cu dizabilități majore, dar ei au insistat să o înscrie la altă clasă, deoarece cred că ea poate mai mult. Au dat-o la logoterapie și la lecții de călărie. O duc la terapie ocupațională și fizioterapie, la mall și la băcănie. și la biserică.

Diane numără pașii mici spre ameliorare. și ce dacă Dani fură mâncare de pe tăvile altor oameni la McDonald’s? Acum, cel puțin, poate să-și mănânce porția de una singură. și ce dacă s-a dus deja de patru ori la baie în dimineața asta? În sfârșit, nu mai are nevoie de scutece.

Prin dragostea și grija cu care au înconjurat-o soții Lierow, Dani a depășit așteptările învățătorilor. și nu doar în privința vorbirii. Învață acum să asculte și înțelege comenzile simple. Se trage de pantaloni ca să arate că are nevoie la baie. Bate cu degetul în cutia cu suc când mai vrea. Poate sta la masă cinci minute la rând fără să se ridice și a început să ia sosul de mere cu lingura.

Nu mai face decât câteva crize de temperament pe lună. Învață să apese pe butoanele de pe tabla pentru vorbire, să folosească simboluri ca să arate când vrea o carte sau când e furioasă. A învățat să-și potolească furia și fără să-și muște mâinile.

Dani pare să vorbească cel mai des atunci când o gâdilă William, ca și când ceva din subconștientul ei ar ieși la lumină când e prea distrată ca să se închidă în sine. Frățiorul ei de 11 ani a auzit-o cum spune „Gata!“ și „Nu!“. I s-a părut chiar că a auzit-o rostindu-i numele.

Faptul că are un frate doar cu un an mai mare îi oferă bucurie și un sentiment de apartenență lui Dani. William spune că Dani îl speria la început: „Făcea chestii ciudate“. Dar el își dorise dintotdeauna să aibă pe cineva cu care să se joace. Nu-i pasă că ea nu poate să meargă pe bicicletă sau să joace Monopoly cu el. „O duc cu mașinuța mea, iar ea sună din claxon. Învață cum se potrivesc cărțile de joc și alte chestii.“ Nu-i venea să creadă că nu plimbase niciodată un câine și nici nu linsese un cornet de înghețată. A învățat-o să se joace de-a v-ați-ascunselea și să modeleze plastilină. I-a arătat că nu se întâmplă nimic dacă merge pe nisip, cât e de amuzant să faci baloane de săpun și că e în regulă să plângi: când te doare, vine cineva. A învățat-o cum să deschidă un cadou. Cum să apuce cartofii prăjiți și să-i dea printr-o grămadă de ketchup.

Bernie speră că într-o bună zi îi va spune „tati“, că se va mărita sau că măcar va trăi pe propriile ei picioare. Dacă însă nu se va întâmpla astfel, zice el, „e în regulă și așa. Mie unul, îmi e de ajuns să mă strângă în brațe și să mă sărute“.

William se obișnuise să fie copil unic, dar, de când stă și Dani cu ei, ea se bucură de cea mai mare parte din atenția părinților ei. „Ea are nevoie de ei mai mult decât mine“, spune el simplu. I-a dat vechile lui jucării, filmele lui „pentru copii“, cărțile lui colorate. S-a mutat chiar din dormitorul lui ca s-o lase pe ea să doarmă la etaj. Părinții au zugrăvit pereții fostei lui camere cu roz și au umplut dulapul cu rochițe din voal.

Deocamdată, Bernie și Diane se mulțumesc să-i dea lui Dani ce nu a avut ea niciodată: confort, stabilitate, atenție și afecțiune. Un pat al ei, o familie.

Acum, Bernie o pune pe Dani în pat și îi răsfiră părul auriu pe pernă.

– Noapte bună!, îi spune el, sărutând-o pe frunte.

– Noapte bună, puișor!, îi urează și Diane din pragul ușii.

– Noapte bună, mami și tati! Noapte bună, Dani!, strigă și William de pe hol.

Soții Lierow speră că într-o zi ea va răspunde.

© 2008 Lane DeGregory, „The St. Petersburg Times“, 31 iulie 2008; St. Petersburg Times, P.O. Box 1121, St. Petersburg, FL 33731

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza