Rechin!

TODD ENDRIS ȘTIA CUM SĂ SE DESCURCE ÎN APĂ. CU TOATE ACESTEA, DELFINII AU FOST CEI CARE I-AU SALVAT VIAȚA.
 

Golful californian Monterey
era învăluit în ceață argintie, în acea dimineață de sfârşit de august de anul trecut. Pentru Todd Endris era o zi perfectă pentru surf. Acest tehnician în acvaristică slab şi deşirat, în vârstă de 24 de ani, îşi puse costumul de surf şi se duse pe plaja Marina State, situată la trei kilometri de apartamentul său. Înotând în larg cu placa de surf, văzu un grup de delfini care se jucau prin valuri chiar în fața lui. În afară de câțiva surferi pasionați, delfinii erau singurele creaturi vizibile în golf. Endris prinsese deja un val și îl aştepta pe următorul.

Se odihnea pe placă la vreo 70 de metri de mal, privindu-l peamicul său, Brian Simpson, care aluneca pe sub bolta unui val perfect. Brusc, ceva lovi placa lui Endris pe sub apă, catapultându-l la cinci metri în aer. Inima îi bătea puternic în timp ce cădea în apă cu capul în jos. O singură creatură l-ar fi putut lovi cu asemenea forță. Înotând spre suprafață, trase cu putere de placa de surf legată de picior, se cățără pe ea şi o îndreptă către țărm. După câteva secunde simți o nouă lovitură. Un rechin alb enorm îşi înfipsese colții în spinarea lui.

Vasta întindere
de apă cunoscută sub numele de Sanctuarul Marin Național din Golful Monterey se întinde din Marin County, la nord de San Francisco, până la țărmul accidentat din Cambria, la sud de Big Sur, cuprinzând 8.564 kmp de ocean. Este unul dintre cele mai diversificate ecosisteme protejate din lume. Aici e Triunghiul Roşu, care şi-a primit sângerosul nume din cauza atacurilor rechinilor, care sunt mai dese de la sfârşitul lui august şi până în noiembrie, când „marele alb“ vine să se hrănească cu pui de focă şi de leu-de-mare.

Aproape că nu există surfer care să vină pe coasta sălbatică a Californiei şi să nu audă astfel de poveşti de groază. În 1981, chiar înainte de Crăciun, a fost găsit la sud de Monterey cadavrul unui surfer plin de muşcături de rechin alb. În 2004, un scufundător care căuta scoici haliotis a fost ucis de un „mare alb“ lângă Fort Bragg. În 2006, un surfer de 43 de ani a fost târât în adâncuri de un rechin alb de pe o plajă din Marin County, dar a scăpat fără leziuni majore. În aprilie 2007, un bărbat de 66 de ani a murit în urma atacului unui rechin alb în timp ce înota dincolo de Triunghiul Roşu, la nord de San Diego. „În subconştient ştii tot timpul că te pândesc“, spune Endris.

Întâlnirile dintre oameni şi rechini sunt intens mediatizate, dar rare. Între 1959 şi 2007, doar patruzeci și ceva de oameni au fost atacați în zonă. Probabil că au fost confundați cu prada, deși unii experți spun că „marelui alb“ nu prea-i pasă ce mănâncă. „Orice surfer sau scafandru care înoată în zonele unde trăiesc foci sau lei-de-mare o caută cu lumânarea“, spune George Burgess, director la International Shark Attack File, din Gainesville, Florida, o organizație care monitorizează astfel de incidente în toată lumea.

Totuși, Endris intra destul de des în astfel de ape. Când era copil în San Jose abia aştepta weekendul, ca să meargă cu familia la plajă. După ce a crescut suficient pentru a putea sta pe o placă de surf, nu a mai renunțat la pasiunea sa. Ieșise adesea din ocean la strigătul unora care credeau că văzuseră un rechin. „Dar dacă eşti surfer şi te gândeşti numai la asta, nu mai intri niciodată în apă“, spune Endris.

În dimineața aceea, rechinul l-a tras pe Endris la fund. Încercând să-l facă să-i dea drumul, surferul l-a izbit repetat peste bot. „Parcă dădeam cu pumnul într-un Chevrolet Suburban acoperit cu şmirghel“, spune el.

Rechinul de aproape cinci metri îşi înfipsese cele trei şiruri de dinți tăioşi ca lama în spinarea lui. Endris nu simțea durere, ci doar o presiune enormă, în timp ce rechinul îl zguduia în toate părțile cu fălcile sale puternice.

La câțiva metri distanță, Joe Jansen, în vârstă de 25 de ani, student la Marină, se relaxa pe placa de surf, când auzi agitație în apă. Privind peste umăr, văzu o creatură cenușie înălțându-se la patru metri deasupra apei, în gură cu Endris și cu placa lui albastră. În primul moment, Jansen a crezut că era o balenă: „Era cel mai mare lucru pe care îl văzusem vreodată. Primul impuls a fost să fug naibii de acolo“, își amintește Jansen. Endris urla.

Înotă cu placa spre țărm cât de repede putu, privind mereu înapoi. Dar când Endris îl privi în ochi, se opri.

– Ajută-mă!, îi strigă Endris, dispărând din nou sub apă.

Rechinul îl apucase de şoldul drept şi părea că avea să-i înghită piciorul.

La şase metri în spatele rechinului, Wes Williams, un proprietar de 33 de ani al unui bar din Cambria, privea înmărmurit de pe placa sa de surf. Crezu că Endris era atacat de delfini. „Țipa ca electrocutat. Nu înțelegeam ce putuse să le facă delfinilor ca să-i înfurie atât de tare“, își amintește Williams.

Abia atunci observă apa înroșită de sângele lui Endris.

Într-o explozie de adrenalină, Endris scoase capul la suprafață, gâfâind. Rechinul îl ținea de coapsă. „Bănuiam că-mi smulsese piciorul, dar nu gândeam prea clar“, își amintește Endris. Cu ultimul strop de energie, lovi rechinul de mai multe ori în cap cu piciorul rămas liber. „Marele alb“ îl răsuci ca pe o cârpă. Surferul lovi cu pumnii, sperând că va nimeri rechinul în ochi:

– Dă-mi drumul! Pleacă! Ajutor!

Era prea preocupat ca să observe delfinii care îi săreau pe deasupra capului. Când rechinul îl eliberă brusc, iar el se străduia să nu se scufunde, Endris își dădu seama că delfinii formaseră un zid între el şi „marele alb“.

Îngrozit, Joe Jansen
se îndreptase spre țărm, dar se gândea că, dacă nu îl ajuta pe Endris, acest lucru îl va obseda toată viața. Ajunse din nou la apele pline de sânge, temându-se că va fi atacat.

– Repede! Urcă pe placă!, îi strigă lui Endris. Hai, amice! Să plecăm de-aici!

Endris se urcă pe placă. Avea carnea sfâşiată până la os. Jansen era îngrozit, dar încerca să rămână calm.

– Hai, că poți!, îi spuse el. Vine un val mic. Hai să urcăm pe creasta lui!

Williams veni să-i ajute. Pe plajă, li se alătură şi Simpson, aflat aproape de mal când prietenul său fusese atacat. Cei trei l-au ridicat pe Endris de subsuori şi l-au târât pe nisipul uscat.

„Atunci m-a lovit durerea“, îşi aminteşte Endris. Răcni când ceilalți îl aşezară cu fața în jos pe o movilă, pentru ca sângele să-i curgă înspre cap şi inimă. Cineva sună la Urgențe, în timp ce sângele lui Endris țâşnea din găurile făcute prin costumul de surf.

Deși se temea că Endris nu va rezista până la sosirea ambulanței, Simpson îşi încuraja amicul:

– Totul e bine, prietene. O să scapi.

Simpson, tehnician radiolog la Spitalul Memorial Salinas Valley, văzuse multe cazuri extreme. Luă o sfoară de doi metri de la o placă de surf și o înfăşură repede strâns în jurul piciorului lui Endris, pentru a încetini sângerarea. Mai mult nu putea face. Rana din spinarea lui Endris măsura aproape un metru. O bucată de carne îi atârna într-o parte, iar prin despicătură se vedeau coloana vertebrală şi organele interne. Când Endris încercă să-şi vadă rănile, ceilalți îi acoperiră ochii. „Era o privelişte insuportabilă. Îi spuneam întruna: «Respiră adânc! Nu-i aşa rău. Rezistă!»“, povestește Jansen.

Endris era crescut în spirit catolic, dar nu prea mergea la biserică. Închise ochii, repetând întruna o rugăciune în gând: Doamne, am nevoie de tine acum!

Au trecut zece minute până când a ajuns la ei camioneta 4x4 a patrulei de plajă. De la ambulanță, un elicopter l-a transportat la centrul de urgențe din Santa Clara, unde chirurgii i-au cusut rănile timp de şase ore.

„Era tapetat cu nisip. Ne-au trebuit peste şapte litri de ser fiziologic pentru a-i îndepărta nisipul de pe muşchi şi piele“, spune dr. Maria Allo, care a supravegheat procedura. Unul dintre plămâni aproape că fusese străpuns de dinții rechinului, iar aorta era la numai doi milimetri de muşcătură. Pierduse jumătate din sângele din organism şi a avut nevoie de vreo 500 de cusături şi 200 de copci.

Dr. Allo își amintește despre pacientul mușcat de rechin: „Muşchii erau ferfeniță. Abia îți puteai da seama ce şi unde trebuia cusut. A fost greu. Parcă puneam cap la cap un puzzle uriaş“.

Spitalizarea a durat şase zile, timp în care Endris, adesea năuc de la medicamentele împotriva durerii, se gândea la ocean. Când avea 12 ani, părinții lui – Michael, deținătorul unei companii de microprocesoare, şi Kathi, asistentă la obstetrică – l-au înscris la Academia de Surf Davey Smith din Santa Barbara. La 16 ani era expert, învățându-i surf pe copiii din tabere.

După ce a terminat liceul, ca să fie cât mai aproape de apă, Endris s-a înscris la Universitatea de Stat din California, Monterey Bay. Și-a făcut o afacere prin care oferea servicii de întreținere a marilor acvarii cu apă sărată. Clienții săi erau numai oameni bogați. Timpul liber şi-l petrecea făcând surf şi ieşind cu prietenii în weekenduri.

Endris era înnebunit după senzația de adrenalină dată de întrecerea cu valurile zgomotoase și de spuma rece şi sărată care îi pișca fața pe creasta valurilor. „Te sincronizezi cu forțele naturii. Nimic altceva nu îți poate produce o senzație similară“, spune el.

În zilele de recuperare care au urmat, Endris a reluat în gând filmul atacului. S-a întrebat dacă va mai face surf. După ce a fost externat, s-a dus acasă la părinți, în San Jose, unde putea fi îngrijit de mama sa, o asistentă medicală pensionată în 2001. „Ca asistentă, am văzut destule, dar niciodată aşa ceva“, spune ea. Îi schimba aşternuturile, îi curăța rănile şi îi dădea medicamentele. „Dar cel mai important era să-l susțin moral. Doar îl iubesc.“

Odată întors în apartamentul din Marina, a început să aibă coşmaruri în care rechinul alb venea secerând valurile, gata să-l dărâme de pe placă. În momentul impactului se trezea plin de sudoare. „Simt în piept o senzație de spaimă şi panică, şi nu am cu cine să discut despre asta. Cine să mă înțeleagă? Nu întâlneşti la tot pasul oameni atacați de rechini.“

Din acea zi de august, Endris încearcă să privească partea plină a paharului: „Au fost mai mulți factori care au contribuit la salvarea mea. Băieții care mi-au sărit în ajutor și delfinii. Datorită lor am scăpat cu viață“.

A auzit despre practicile din Taiji, Japonia, unde grupuri de delfini sunt mânați în golfuri mici, apoi măcelăriți şi vânduți la piețele de peşte. Sperând că poate face şi el ceva pentru a-i proteja, Endris s-a înscris în organizații care au drept obiectiv conservarea delfinilor. „Povestesc întâmplarea mea oricui doreşte s-o asculte, pentru că vreau ca toată lumea să ştie ce creaturi extraordinare sunt delfinii. Sunt la fel de inteligenți ca ființele umane şi am convingerea că sunt capabili de empatie. Poate că atunci când am fost atacat au reacționat aşa pentru că încercau să-şi apere puii sau pur şi simplu din instinct. Dar au alungat rechinul. Dacă nu ar fi făcut-o, nu am nicio îndoială că acesta s-ar fi întors.“

Endris a intrat şi în conducerea unui comitet din Monterey, Fondul de Cercetare a Atacurilor Rechinilor, un grup de veterinari şi biologi marini care își uniseră forțele pentru a descoperi un sistem de apărare. În 2002, o companie australiană a fabricat un dispozitiv portabil bazat pe impulsuri electrice care alungă rechinii. Nu este ieftin: costă 650 de dolari.

„Ideea noastră este să producem un sistem accesibil ca preț şi compact, care să ne protejeze fără să le facă rău rechinilor. Ei sunt pe această planetă de milioane de ani – cu mult înaintea noastră“, spune el.

La şase săptămâni
după atac, Endris stătea în fața oglinzii şi se uita la cicatrice. Una şerpuia de-a lungul spatelui, iar cealaltă în susul şi-n josul piciorului. Dar, înainte de a se uita mai îndeaproape, a ştiut că va intra din nou în apă: „Trebuia să trec peste asta. Iubesc prea mult oceanul“, spune el.

În aceeaşi zi, a urcat la volanul Toyotei sale şi a condus până la Plaja Marina State pentru a încerca o placă nouă de surf. Cu toate că Joe Jansen evită acum acea zonă, Endris s-a întâlnit acolo cu un grup destul de numeros de turişti. Apa era plină de alge, iar razele soarelui de octombrie se strecurau printre nori în timp ce Endris înota cu placa chiar spre locul unde fusese izbit prima dată de rechin. Scrută suprafața apei din golf până când zări o ridicătură imensă venind din spatele său şi lăsând în urmă o dâră şerpuită de spumă. Era un val ideal, neted şi cilindric. Endris sări pe placă, îşi găsi echilibrul şi se avântă prin tubul ca de sticlă.

Vote it up
1
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza