ROCK ABLILY

Îmbrăcămintea, tunsorile şi maşinile sunt ca în anii ‘50. Dar stilul de viață rockabilly trece dincolo de înfățişare.
 

Într-o dimineață răcoroasă de iunie, Pia Andersen aşteaptă într-o stație de autobuz din partea de centru-vest a oraşului Sydney. Este îmbrăcată într-o rochie roz cu floricele, un pulover de caşmir şi poartă pantofi cu toc înalt şi vârful decupat. Pe braț îi atârnă o poşetă asortată. Părul ei de culoarea vişinei putrede este prins în bucle largi, iar ochii de pisică îi are fardați în nuanțe purpurii. Andersen fredonează o melodie a lui Peggy Lee. Un copil o priveşte insistent şi admirativ, ascunzându-se după fusta mamei. Andersen, o adeptă a stilului de viață rockabilly, se duce la serviciu.

Tânăra de 28 de ani face parte dintr-un grup restrâns, dar activ, de persoane care au preluat și au transpus în viața de zi cu zi tot ce era mai bun din moda anilor ‘50. Rockabillies sunt îndrăgostiți de moda, decorațiunile, autoturismele şi muzica unei epoci apuse. Ei trăiesc în mici comunități din Australia, dar şi în restul lumii. „Noi readucem lucrurile frumoase în viața modernă, care necesită puțină culoare, pasiune şi etichetă“, spune Andersen. Pentru cei ca ea, a fi un rockabilly nu înseamnă doar a te costuma ciudat la sfârşit de săptămână sau a cumpăra discuri cu Elvis. Este un mod de viață: „Dacă treceți pe neanunțate pe la mine, aşa mă veți găsi îmbrăcată. Nu o fac pentru a stârni reacții sau a le face pe plac altora. Aceasta sunt“, spune ea.

Potrivit prof. David Rowe, directorul Centrului de Cercetări Culturale de la Universitatea Western Sydney, rockabillies descoperă un sentiment al apartenenței în simțul lor comun al stilului, dar pentru mulți aceasta merge dincolo de estetică: „Unii renunță, dar pentru alții este un angajament pe termen lung“.

Termenul „Rockabilly“ a fost folosit prima dată la începutul anilor ‘50 pentru a descrie un gen muzical ce combina rock ’n’roll-ul cu stilul country , „Hillbilly“. Exponenții erau Carl Perkins, Ruth Brown şi Wanda Jackson. Din cenuşiul mohorât a două războaie mondiale şi al marii crize economice au răbufnit o explozie de culoare şi o sărbătoare a stilului. Așa s-a născut o nouă generație de tineri.

Astăzi, băieții rockabilly, porecliți „greasers“, poartă tunsori cu creastă unsă cu gel şi favoriți, tricouri de bowling, jeanşi strâmți cu manşete şi tatuaje. Femeile, poreclite „cats“, îşi ascund formele sub fuste largi, rochii de seară, accesorii asortate şi coafuri de tipul celor purtate în anii ‘50 de fotomodelul Bettie Page.

Andersen spune că în copilărie nu era atrasă de compania prietenilor, ci prefera să se uite la „filme vechi şi să asculte Pearl Jam“. La 15 ani a început să colecționeze haine din anii ‘50, pe care însă nu le-a purtat zilnic decât după vârsta de 20 de ani. I-a luat câțiva ani să scape de jenă în public, să se obişnuiască să fie privită insistent şi să-şi dea seama că acesta este singurul mod în care îi place să se îmbrace: „A fost o reuşită extraordinară pentru mine să mă obişnuiesc cu toate astea“. Andersen este abordată cu regularitate de necunoscuți care doresc să discute cu ea, să-i facă o poză, să-i atingă părul sau pur şi simplu să o privească de aproape. „Unele reacții sunt adorabile, dar mulți nu prea înțeleg. Îmi spun: «Îmi place costumația dumitale» şi li se pare că interpretez un rol în vreun episod din sitcomul Happy Days!, spune ea.

Această adeptă a curentului rockabilly se inspiră din stilul femeilor strălucitoare din Hollywood-ul anilor ‘50, precum Rita Hayworth, Ava Gardner şi Betty Grable, care combină „feminitatea cu duritatea“ şi „sunt provocatoare fără a-și expune formele“. Ea este fascinată de eticheta epocii şi codul ei vestimentar – de la petrecerile în familie până la masa de prânz şi ieşirile în oraş seara. „Se acordă mare atenție detaliilor.“

Dar Andersen şi prietenii ei nu sunt de acord cu absolut toate aspectele societății anilor ‘50, cum ar fi inegalitatea dintre rase şi sexe: „Nu încercăm să trăim în trecut. Dacă aş fi trăit în anii ‘50, aş fi contestat mediul în care trăiam“.

Pe lângă faptul că gestionează un magazin cu haine de epocă şi conduce propria firmă de organizare de evenimente de epocă, Andersen este şi cântăreață. Ca şi mulți alți rockabillies, a ajuns la acest stil de viață prin muzică. În afara marilor evenimente anuale, ca Festivalul Anilor ‘50 din Sydney, GreazeFest din Brisbane, Viva Las Vegas din Statele Unite şi Hemsby din Marea Britanie, săptămânal se organizează reuniuni muzicale, ateliere de dans, spectacole şi expoziții. Tot mai multe site-uri oferă ghidul principalelor evenimente şi al formațiilor muzicale rockabilly din lume. Există şi un site matrimonial pentru celibatarii rockabilly.

Fotograful australian Steven Siewert se interesează de peste cinci ani de stilul de viață rockabilly din Sydney. „Când participi la o reuniune de-a lor este ca şi cum ai călători în timp“, spune el. Aici se sudează prieteniile, aici înfloreşte dragostea. Aşa s-a întâmplat cu Jimmy Collington, de 60 de ani, şi cu soția lui, Margie Best, de 46 de ani. Cei doi s-au întâlnit în 1997 la un spectacol al formației The Comets, la Marble Bar, din Sydney. Amândoi erau divorțați şi împărtăşeau aceeaşi pasiune pentru muzica, dansul şi stilul anilor ‘50. S-au îndrăgostit. Curând şi-au transformat pasiunea într-o afacere, predând cursuri de dans rockabilly şi devenind celebri sub numele Jimmy cel Mlădios şi Pisicuța Unduitoare.

Conduc un Chrysler Valiant de serie S, iar locuința lor este „o peşteră a comorilor, cu mobilă din anii ‘50 şi decorațiuni de colecție“. Cu toate acestea, televizorul şi DVD-playerul şi-au găsit un loc potrivit lângă tonomatul Kreisler din anii ‘60, iar CD-playerul a fost aşezat lângă aparatul de radio din bachelită.

Subcultura rockabilly este un amestec de personaje acceptate fără a fi judecate, care duc o viață normală, activă. Collington este curier în timpul zilei, iar Best, manager de resurse umane. Printre rockabillies se mai numără graficieni şi tehnicieri dentari, inspectori de fisc şi decoratori de torturi. Mulți conduc magazine sau afaceri şi lucrează în industria artistică. Dar meseria fiecăruia este rareori subiect de discuție. „De obicei, nu ne interesează ce meserie au ceilalți. Ne apreciem unii pe alții dincolo de acest aspect“, explică Collington.

Collington şi Andersen sunt încântați de noii adepți, dintre care unii abia au 18 ani. „Îmi dau lacrimile, pentru că mă revăd în ei“, recunoaşte Andersen. Collington adaugă: „Este ca o religie pentru noi“.

Puteți admira mai multe fotografii de Steven Siewert la www.oculi.com.au

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza