Puterea iubirii sau povestea familiei Turi

Era sfârșit de toamnă, în anul 2000, când a sunat telefonul din redacție. Colegii din Arad aveau o poveste. O poveste care mi-a schimbat viața, o poveste care se scrie și azi
 

Vocea reporterei de la celălalt capăt al firului tremura de emoție când po- vestea cum un băiețel, Gabiți Turi, cobora din mașina care îl aducea acasă de la grădiniță. Îl despărțeau câțiva pași de siguranța căminului. O clipă de neatenție din partea educatoarei și copilul a fost izbit de o mașină. A venit Salvarea. Un an de zile Gabiți a stat prin spitale. La Arad, la Budapesta, din nou la Arad... Operații, suferință... Gabiți nu putea respira independent. Ca să meargă acasă de Crăciun, îi trebuia un aparat de respirat portabil, prea scump pentru doi părinți tineri din România. Trebuia un sponsor.

Și au venit imaginile de la Arad. Ne strânseserăm în grupul de montaj mai mulți colegi. Am început să privim. Atunci i-am văzut prima dată: Claudiu, tatăl, Meli, mama, fratele cel mic și Gabiți pe patul de spital. Erau atât de frumoși! Oamenii ăștia radiau lumină. Privindu-i, am vizualizat toată tragedia lor. M-a invadat o durere de parcă eu însămi aș fi trăit-o. Am schimbat priviri cu ceilalți colegi. Și am văzut lacrimi. Apoi a început să vorbească Gabiți. Și le-am zâmbit printre lacrimi imaginilor. Spunea despre accident cu dulceața unică a unui băiețel de cinci ani: „Am fost un tâmpit! N-am fost cuminte...“ „Ce-ai vrea de la Moș Crăciun?“ „Un pui de buldog englez.“ „De ce?“ „Pentru că e urât și crăcănat.“ Și a început să râdă. În clipa aceea m-am îndrăgostit iremediabil, definitiv de acest copil. Și tot atunci mi-am dat seama că nici mama aparatului de respirat (pentru care găsisem sponsor) nu va face doi bani dacă nu găsim un pui de buldog englez. Știți ce însemna să cauți un pui de buldog englez în România anului 2000? Misiune imposibilă! Nu erau canise pentru rasa asta. Am aflat de vreo doi proprietari, dar nu era vremea puilor. Și totuși – miracol! – până la urmă, cred că special pentru Gabiți, o cățelușă din rasa buldog englez a făcut pui. De Crăciun, familia Turi (aici includem și cățelușul) strălucea de fericire lângă brad, acasă la ei.

Au trecut doi ani. Totul mergea spre bine. Gabiți învăța să respire independent. Întâi o oră, apoi, două, apoi 12... Apoi din nou cu aparatul. Și dintr-odată a intervenit absurdul. O pană de curent. Exact când Gabiți folosea aparatul, care s-a deconectat. O pană de curent care nu a durat o oră, ci ore. Telefoanele disperate ale părinților la compania de electricitate, în care explicau că au un copil bolnav și trebuie să urgenteze remedierea, s-au izbit de o indiferență soră cu nesimțirea. Gabiți putea să respire independent, dar la un moment dat a intrat în panică și a intrat în comă profundă...

Din nou la spital, în sala de terapie intensivă. Neobosiți, zi și noapte Claudiu și Meli și-au încurajat copilul. Vocea mamei, vocea tatălui l-au chemat neîncetat la viață. Și Gabiți a trăit. A rămas însă în stare gravă. Nu vorbea. Se înțelegeau din priviri, din clipit, dintr-o mișcare slabă a degetelor.

Claudiu și Meli au crezut, au simțit, au știut că trebuie să existe o a doua șansă. Au căutat-o și au aflat că există o terapie nouă în China, la capătul lumii. Dar ce înseamnă capă-tul lumii pentru un părinte când e vorba de viața copilului său?

Claudiu Turi mi-a dat vestea: exista o șansă. Avea însă un obstacol: nicio companie aeronautică nu vroia să-și asume riscul de a transporta băiețelul în starea în care se afla. I-am spus: „Vino la București. Facem public. Găsim o soluție“.

În direct am cerut sprijin: „O companie, un avion particular, cineva, ajutați-ne! De la inimă la inimă!“

După emisie, ei au plecat spre Arad, iar noi ne-am întors în redac-ție. Toată echipa a început să sune la companii. Până seara încă nu găsi-sem pe nimeni dispus să ducă un copil foarte bolnav atât de departe. Simțeam în privirile tuturor frustrarea. Ce vom face? Și dintr-odată le-am spus cu voce tare: „Acest copil va ajunge în China chiar dacă pentru asta am să mă fac eu avion“. Și am reînceput căutările, negocierile... Și am găsit!

Claudiu a plecat iar de la Arad spre București. De data aceasta, cu o salvare și o asistentă care îl suprave-ghea pe Gabiți, care respira cu ajutorul aparatului. Știam că este grav. Dar când l-am văzut... Doar ochii, ochii vorbeau. Despre suferință.

Plecarea era a doua zi și, pentru binele copilului, trebuia ca noaptea să o petreacă într-un spital. Asta era în sarcina noastră, a redacției, să rezolvăm. Am început să sunăm. Uluitor! Rând pe rând, spitalele ne refuzau. Dacă copilul murea tocmai la ei? Nu era pacientul lor, nu își asumau răspunderea... Abia spre seară, două spitale au răspuns, aproape simultan, pozitiv. Am mers la cei care au spus „Da“ cu o secundă mai devreme. Claudiu vorbea tot timpul cu Gabiți: „Mâine plecăm spre China, spre șansă, spre viață, va fi bine. Tati e aici, te iubesc“.

Credeați că e atât de simplu: gata, pleacă? Și noi am crezut la fel. Însă au urmat două zile de foc, de așteptare, două zile infinit de triste și de rușinoase. Copilul a fost dat jos din avion pentru că mufele aparatului care îl ținea în viață nu se potriveau cu mufele din avion. A doua zi, o altă încercare nereușită: avionul avea mufe, dar nu avea transformator. Atunci au curs multe lacrimi. Îl priveam pe Claudiu, care parcă se încovoia sub o povară gata să îl pună în genunchi. Asta au văzut și sute de mii de români. Un părinte, un tată care s-a identificat total cu suferința băiatului său. O familie care s-a ridicat în picioare să-și apere puiul rănit.

Pe noi, cei din echipă, ne opreau oamenii pe stradă să ne întrebe: „Pleacă azi copilul, pleacă? Trebuie! Mergeți înainte! Curaj!“.

În a treia dimineață, cu toții am reușit. Gabiți a zburat spre șansa de la capătul lumii. Și m-am gândit la Meli. Ce-o fi fost în sufletul ei, pe care datoria o ținea acasă, cu fratele mai mic al lui Gabiți și cu surioara lui, care de abia venise pe lume? Credință și răbdare de femeie, de mamă – asta trebuie să fi fost în inima ei.

Vorbeam la telefon cu Claudiu, aflat în Beijing. Era vesel ca un pițigoi. Comenta mâncarea chinezească („Doamne, cum o pot mânca ăștia?“), spunea că asistentele chinezoaice sunt frumoase, îl iubeau pe Gabiți și îl felicitau pentru că a slăbit („...iar eu sunt mort de foameee!...“). Fiecare cuvânt exploda de lumina speranței! A urmat o primă intervenție în care doctorii de acolo au scos lichidul acumulat în meninge. De ce nu au luat medicii din România măsura aceasta? Ce putea să răspundă Claudiu? Apoi, implantul de celule stem. Aproape două luni în Beijing.

I-am așteptat la aeroport. Și de această dată au curs lacrimi de bucurie. Gabiți era alt copil. O schimbare în bine vizibilă, palpabilă. Salvarea a plecat spre Arad. Ningea.

Seara, colegii de la Arad ne-au trimis imaginile: bradul, Meli cu fetița în brațe, Gabiți lângă brad, Clau cu băiatul mai mic. Era Cră-ciun pe lume...

A urmat iar recuperare. Zile și nopți de veghe în care părinții s-au bucurat de fiecare zâmbet, de fieca-re privire, de fiecare progres. În care Claudiu și Meli nu au încetat nicio clipă să-i spună lui Gabiți: „Suntem aici, te iubim, va fi bine!“. O luptă incredibilă, de aproape 9 ani, dar într-o atmosferă firească, de normalitate, cu Paște și Crăciun... Alți și alți părinți au sunat la redacție. Ne rugau să le dăm numărul lui Clau. Aveau copii bolnavi și voiau să îi învețe ce să facă să ajungă acolo unde era o șansă – poate singura pentru ei. Nici Clau, nici Meli nu au obosit vreodată să povestească, să explice, să le împărtășească...

Anul trecut, la sfârșit de ianuarie, Claudiu și Gabiți au zburat iar în China pentru a doua operație. I-am petrecut la aeroport. Iar pe 2 februa-rie, de aniversarea postului Acasă TV, Meli, invitata de onoare, a venit la emisiunea Poveștiri adevărate cu copiii. Doamne, ce repede cresc! Cât sunt de frumoși! O singură veste tristă (dar nu trebuie să afle Gabiți!): cățelul a murit. O să vedem cum îi spunem.

Beijing-București. Din nou i-am așteptat pe Claudiu și Gabiți la aeroport, la întoarcere. Din nou au luat-o de la capăt: masaj, recuperare... Pentru că Gabiți trăiește și se va face bine. Încă un an. De Crăciun am stat la o șuetă la telefon. „Când vii la Arad? Vino, că știi cum te-am aștep-ta? Pun covor roșu, zău!“ „Nu pot, Claudiu. Eu, în redacție, știi... Vine o vârstă când te ajung toate blestemele și ajungi șef.“ Râde. Și aud râsetele copiilor în casă. Da, e Crăciun în ca-sa familiei Turi. „Gabiți trebuie să plece în august iar. Le-am zis la chi-nezi să îl programeze mai pe cald, că el e friguros. Să ne ajute Dumnezeu să ajungem.“ „Găsim o cale, Clau. Da’ de ce să nu găsim? Sună-mă la orice oră din zi sau din noapte!“

Miracolul Crăciunului, miracolul iubirii, pentru toți oamenii, an de an. Doar în casa familiei Turi e Crăciun și miracol în fiecare zi. Nu se poate? De ce să nu se poată?! Unde scrie?

Notă: Ionela Bănărescu este producătorul general al emisiunilor „Poveștiri adevărate“ și „Poveștiri de noapte“, de la Acasă TV. Cu ocazia aniversării a 11 ani de existență a postului, Ionela a rememorat pentru Readers’ Digest cea mai impresionantă întâlnire trăită de ea în acești ani.

Vote it up
1
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza